Iadul este vesnic?

[laraG]

În prealabil postat de ioan cezar

Eu tind sa cred ca soarta demonilor e pecetluita, in sensul ca alegerile lor s-au facut deja. Vremea pocaintei le-a trecut. Dealtfel in asta si consta cubul de piatra in care s-au inchis pe veci: in imposibilitatea de a mai alege, de a mai voi si altceva decat intunericul.
Tocmai din acestmotiv, acesta de a nu mai sta deloc in puterea lor sa aleaga lumina, tocmai din aceasta neputinta totala a lor, de fiinte fatal schimonosite, inteleg pentru ce s-au rugat atatia sfinti pentru ei. Stim din marturisile scrise, din marturiile despre sfinti, ca acestia se roaga lui Dumnezeu pentru iertarea demonilor. Un exemplu este Sfantul Siluan si inca multe alte exemple am gasit (spre uimirea mea, la inceput).
Daca ar fi stat in puterea lor sa se pocaiasca, nu ar mai fi fost nevoie ca sfintii sa se roage pentru ei. E clar, asadar, ca au pierdut orice putere a caintei.
Mie unul imi e mila de orice drac. De cand cunosc natura raului din propriile mele fapte, imi dau seama ca raul, intunericul, dracul inseamna neputinta. Incapacitate totala de a face un act bineplacut inaintea Domnului. Ruptura totala de harul lui Dumnezeu.
De aceea, imi e mila de nenorocitele creaturi si, desigur, de mine insumi in zonele mele de intuneric.
Am spus mereu ca supralicitam libertatea de alegere a omului. Am demonstrat candva, cat am avut rabdare si priepere, ca alegerile noastre sunt cvasinule, fiind conditionati sever, in straturi suprapuse, de mecanisme psihice, de valori impuse, de presiuni educationale si culturale etc.
Stiu si cred ca omul are liber arbitru. Are aceasta functie sufleteasca, stihie, putere, capacitate. Dar puterea de functionare reala a acestuia este drastic limitata, cu cat ne cufundam in istoria noastra care tinde asimptotic la viitorul prabusirii.
Insa puterea lui Dumnezeu e nespus de mare! Unde Domnul voieste, chiar si pe omul cel mai bicisnic il readuce, macar o clipa, in starea de a alege lumina. Talharul de pe cruce... Si altii. Si fiecare din noi.
Rau este ca ne credem asa de liberi, fratilor. Suntem orbi, sa ma iertati. Orbi si incantati de orbirile noastre toate.
Asa cred eu.

P.S. Mai cred ca dovada cea mai buna a intuirii orbirii si neputintei, intrucat omul isi ghiceste cumva adevarul launtric cel mai adanc, dovada aceasta apare evident la aparatorii radicali/fundamentalisti ai credintei ortodoxe. Radicalii, ortodoxistii sunt cei mai convinsi de orbirea si ratacirea lor. Insa nu vor s-o recunoasca! Asa ca, in virtutea mecanismelor inconstiente de aparare impotriva fricii, ei isi apara cu inversunare, frizind ridicolul, stupiditatea si cinismul, isi apara asadar asazisa ortodoxie. Nici vorba!... Ortodoxia nu e o credinta a fricii. Ci dimpotriva, a eliberarii de aceasta angoasa adanca, prin harul lui Dumnezeu.
Unde este rigiditate, stapanul este frica. Iar unde e frica, apar bulanele, catusele si batele, inclusiv verbale. Rigiditatea si forta ei inumana.
Oamenii liberi, asadar robii adevarati ai Domnului, sunt maleabili calzi si jucausi precum focul. Si foarte, foarte flexibili in situatii variate, pastrind insa natura lor luminoasa, calda, fertila. Roadele lor sunt bune si sunt dulci.
Sunt statornici, ca stanca, doar in dragostea de Dumnezeu.
Iar Duhul ii poarta unde vrea si cum vrea, spre uimirea noastra, intrucat ni se par schimbatori, imprevizibili, nebuni de-a binelea uneori.
Fricosii rigizi fac roade doar suparare, inevitabil, lor si semenilor lor. Mai devreme sau mai tarziu ei isi arata de fapt natura umbroasa, rece, sterila. Oameni incruntati, iar uneori de-o veselie tampa, idioata, ridicola.
Sunt convins de toate acestea, pe care le cantaresc in sufletul meu chinuit, de peste 30 de ani. Nu aveti decat sa luati totul in raspar si sa credeti ca v-a mantuit Domnul uite-asa, plici sau poc, batind din palme. Eu spun ca ganditi si simtiti magic, imbatati de vraja apararilor impotriva propriilor frici ascunse. Copilul magic dinlauntrul vostru va omoara credinta, ortodoxistilor, bietilor. Lepadati-va de magie! Hristos nu este magician, cum credea Simon magul. Pentru simplul motiv pe care il numim smerenie - usa catre puterea dumnezeiasca, etern iubitoare si trofica.

E adevarat ce spuneti, frate Cezar!Si eu simt, adesea, ca libertatea de a alege sa merg pe calea mantuirii imi este ingradita de acea forta nevazuta a raului care-mi incatuseaza sufletul fara putinta de scapare, ca si cum m-as scufunda intr-un abis.In descrierea din P.S.-ul dv. ma regasesc si eu cu toata fiinta.Execelenta pledoaria dv.
Doamne, ajuta-ne sa ramanem in lumina Ta, macar in ultima clipa a vietii!