Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Un duhovnic renumit îşi reamintea în fiecare clipă că „pentru orice cuvânt deşert vom da seamă în ziua judecăţii“, cuvinte pe care şi le scrisese pe uşa chiliei. Desigur, pentru toate faptele vom răspunde la judecata lui Dumnezeu, dar iată că, în cazul osândirii aproapelui, Sfânta Scriptură se exprimă categoric. Pentru că-i „distrugem cinstea, imaginea, afectând totodată armonia interpersonală“, explică pr. Ionuţ Petronel Ailincăi de la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ - Humosu, sfătuindu-ne să fim mai atenţi cu aproapele. În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul de mai jos.


Părinte, care este diferenţa dintre a judeca şi a cleveti? De ce sunt considerate păcate?
Ambele sunt păcate săvârşite cu cuvântul. Şi cuvintele pot fi extrem de veninoase, atunci când vin dintr-o inimă plină de ură. Cel care judecă pe aproapele său o face, de cele mai multe ori, pentru preamărirea sinelui, punând în antiteză defectele acestuia cu „presupusele“ sale calităţi. De exemplu, îl judec pe aproapele meu, spunând despre el că nu posteşte, scoţând în evidenţă faptul că eu postesc. Judecându-l pe aproapele, îl aşezăm într-o imagine proastă, punându-i în cârcă fapte de cele mai multe ori exagerate.
Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii
Clevetirea e denigrarea aproapelui, şi aici găseşte punct comun cu judecata. Păcatele acestea sunt asemănătoare, e vorba de nuanţă, mai mult. În plus, judecata stă în atribuţia lui Dumnezeu, să nu încercăm să-I luăm acest drept. Sfânta Scriptură se exprimă categoric în acest sens: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi“ (Matei 7, 1-2), sfătuindu-ne să luăm aminte mai întâi la păcatele noastre. Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii, tocmai noi, care mustim de răutăţi. Deci sfatul este că dacă vrem să ajutăm la îndreptarea cuiva, să curăţim întâi vasul sufletului nostru la scaunul Sfintei Spovedanii, cultivând virtuţi în locul păcatelor, patimilor. Altfel nu-l putem folosi pe cel de lângă noi, mai mult, îl putem sminti, pentru că va zice „Cu ce drept mă învaţă el pe mine, nu se vede pe sine...?“. Iată ce spune Sfânta Scriptură: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 3-5).
Şi prin clevetire, şi prin judecată distrugem cinstea, imaginea aproapelui, afectând armonia interpersonală. Şi omul bârfitor este ocolit în general de ceilalţi; dacă suntem înţelepţi, nu stăm cu el la discuţii, din simplul motiv că dacă azi îl bârfeşte pe cutare, înseamnă că asta e „ocupaţia“ lui, mâine să nu credem că nu va fi rândul nostru.
„Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire şi de mânia lui Dumnezeu“
Dar să ştiţi că ceea ce judecăm la alţii se poate răsfrânge asupra noastră; putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat şi pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi. Se poate să constatăm doar o situaţie, sau poate dorim să atragem atenţia, sau să dojenim, în scopul îndreptării, când intervine, de fapt, păcatul?
Constatarea e una, ca şi relatarea unei întâmplări exacte, dar când intervenim noi asupra ei, când ne punem amprenta, prin părerile noastre, opiniile proprii, atunci deja clevetim, judecăm, osândim, denigrăm... Dar de ce să constatăm, că poate noi ne oprim aici, dar le dăm curs celor de faţă să-şi aducă contribuţia; noi dăm startul, de fapt. Chiar dacă dorim să fim neutri, tot se poate interpreta ceea ce constatăm noi de faţă cu alte persoane. Dacă tot vrem să facem constatări, să le facem doar pentru noi, să nu le mai exprimăm public. Sau măcar să nu dăm numele persoanei despre care constatăm..., aşa constatarea noastră poate fi simplă informaţie. În ceea ce priveşte dojana, aceasta se face în duhul iubirii, al responsabilităţii şi responsabilizării, căutând îndreptarea, fără însă a jigni.
Cum putem lupta împotriva clevetirii şi judecării aproapelui?
Psalmistul se ruga aşa: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. Părintele Cleopa numea vorbirea de rău „patimă cumplită“, de care ne putem izbăvi mai ales prin „sfânta rugăciune“. Rugăciunea pentru noi, cerând Domnului izbăvirea, dar şi pentru cel pe care l-am defăimat sau avem tendinţa de a-l judeca. Un alt remediu ar fi gândul la propriile păcate. Iar dacă cel pe care l-am defăimat a avut de suferit din cauza noastră, trebuie neapărat să mergem la el şi să-i cerem iertare.
Trăim în epoca comunicării prin felurite mijloace şi e greu, da, să ne înfrânăm de la aceste păcate. Uneori cred că alunecăm, involuntar. Trebuie să ne luptăm însă şi să fim mai atenţi cu aproapele nostru.
Având în vedere că osândirea aproapelui prin clevetire sau judecare vine din mânie, mândrie, răutate, invidie sau din lipsă de ocupaţie, să încercăm să tratăm aceste cauze. Să fim sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să ne străduim să nu stricăm această mare bucurie a comuniunii, pentru că oamenii se mântuiesc în comuniune. Să alegem din ceea ce auzim doar ceea ce contribuie la îmbunătăţirea experienţei noastre de viaţă, care ne poate ajuta să ne ferim de un rău pe care poate l-au trăit cei ce povestesc despre el.
Cum să procedăm cu cei ce ne clevetesc?
Părintele Cleopa ne sfătuieşte să recurgem şi în acest caz la rugăciune: „Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul în Filocalia II: «Să te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă». La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X: «Gura nedreaptă, prin rugăciune, se astupă». Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu“.