Vreau sa plec de acasa...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de zaharia_2009

La un staret imbunatatit (din Romania) intr-o zi a venit un calugar de 35 de ani spunindu-i :
- Parinte, binecuvinteaza sa ma retrag din minastire la liniste, la pustie !
- Nu frate, nu binecuvintam ; mergi si stai aici in obstea ta . Retragerea va fi mai tirziu.
Dupa un timp tinarul calugar a mers la batrin si i-a cerut iarasi binecuvintare sa mearga in pustie dar din nou a fost refuzat .
Calugarasul fiind suparat s-a retras in chilia sa si s-a pus si mai mult pe studiu si pe nevointa , pregatindu-se asiduu pt vremea pustniciei .
La un timp oarecare , tinarul merse iarasi la batrin si cu un ton si mai convingator il silea pe batrin sa incuviinteze .
Dar acesta necajit ii raspunse :
- Ce sti tu frate de viata in nevointa mare , de pustnicie ? Acolo te vei confrunta si lupta si mai pe fata si si mai mult cu ispititorul . Acolo va tabari pe tine si iti va arunca in cap tot felul de ispite , te va slei de puteri in lupta, te va lasa putin din strinsoare ca sa crezi ca ai biruit pt. a se intoarce apoi si a se arunca asupra-ti si mai nebuneste , te va impiedica si mai virtos sa faci canonul , te va insela aratindu-ti-se sub forma ingerilor ori a sfintilor , va trimite peste tine jivinele naturii ca sa te sfisie... multe , multe, frate sunt in pustie ! Acolo lupta este pe fata si numai dupa ce vei birui va veni linistea si sporul duhovnicesc ! Mai bine ramii in obste ca nu esti pregatit !
-Ba da parinte, sunt foarte pregatit ! Uite daca vine asupra mea cu somn greu urmez invatatura parintelui cutare, daca ma bate cu foamete si frig am sa fac precum parintele cutare, daca ma sperie cu furiile naturii am sa fac precum parinte simaicutare... si tot asa la fiecare ispita pe care si-o imagina tinarul raspundea ca va proceda precum parintele nu stiu care .
Silit in felul acesta , batrinul , a incuviinta in cele din urma plecarea tinarului din obste.
Dupa nici o luna de zile tinarul calugar slabit, cu groaza pe fata, cu rasa zdrentuita, fara straita si toiag, cu fata si bratele zgiriate, nedormit si nemicat de multa vreme, abia tinindu-se pe picioare intra in minastire si se duse la batrin cerind iertare si binecuvintarea .
Batrinul certindu-l ia zis :
- Vezi frate ce este pustia ? De ce m-ai silit sa te las ? Nu ai spus tu ca esti pregatit pt. asta si ca sti de fiecare data ce ai de facut ?
- Ba da , parinte, dar lupta a fost prea grea si nu am putut birui !
- Sa ti mine din ziua de azi frate, ca una este sa sti ceva si alta este sa poti acel ceva ! Ispititorul cind vine peste tine nu procedeaza asa cum te astepti tu , ca sa poti sa ii rezisti si sa il rusinezi ! El vine exact cu ceea ce nu te astepti tu ca sa te ingenuncheze si sa te biruiasca , ca sa te arunce in pacat dupa care ride de tine si iti arata in ce hal ai ajuns din cauza mindriei tale .
Stai in minastire ca aici este pace si bine si te poti mintui linistit.


Povestea , reala fiind, este intimplata in minastire dar ea este intilnita aproape in fiecare zi mai ales inafara minastirilor .
Poate folosi oricui cu conditia sa nu fie atins prea mult de mindrie !

Am auzit o poveste asemanatoare de la un om care s-a nevoit in Athos vreo 10-12 ani. Am auzit-o transmisa prin viu grai.
Tanarul calugar despre care e vorba in aceasta istorie de viata s-a dus "in piatra" in ciuda avertismentelor staretului care il vesteau ca nu e inca pregatit.
S-a intors in obste cu totul scos din minti, cu toata agoniseala anilor de ravna spulberata, cu sufletul zdrobit si mintea tandari. In acea situatie s-a gasit solutia de a apela mai intai, ca masura de urgenta, la serviciile psihiatrice si, dupa multe luni de spitalizare, tanarul s-a intors, prin Mila Domnului, in obste. Fireste, a trebuit sa ia totul de la zero, ca nu mai avea puterea nici sa participe linistit la o slujba sau sa citeasca o pagina din Scriptura. Si dupa mai multi ani, cu harul lui Dumnezeu, omul acela a sporit mult duhovniceste dar in piatra nu i s-a mai nazarit sa urce, din cate stia pe atunci cunoscutul meu.

Acum, poate va zice cineva ca nu e legatura intre aceste patanii ale monahilor, pe de o parte, si nazuintele noastre, ale celor din lume, pe de alta parte. Ca pustnicia e una, iar casatoria e cu totul altceva.
Asa o fi, desigur, insa sufletul omului e de aceeasi natura, firea omului e fragila si ranita in toti muritorii, Dumnezeu ne cheama pe toti la ascultare, iar de razboiul cu patimile si de ispitirile de tot felul nu scapa nimeni. Fiecare le traieste in felul sau, in locul unde-i pus de Dumnezeu.
In concluzie, de folos cred ca ne este noua ca, inainte de a ne lasa purtati de increderea in vitalitatea si buna noastra nazuinta, sa rasfoim macar o clipa si perspectivele altora, tot oameni ca noi, pe acelasi pamant, trecatori ca floarea campului...
Domnul sa ne ocroteasca!