În prealabil postat de cezar_ioan
Foarte frumos!
Mă tot gândesc de-o vreme câtă rătăcire trăim noi, așazișii credincioși...
Ne consumăm timpul prețios în dispute inter-confesionale, subliniind meritele fiecărei societăți de credincioși în parte și totodată criticînd lipsurile celorlalți.
Eu cred că, în realitate, toate societățile de credincioși, așa cum sunt organizate pe ansamblu, suferă astăzi de o năucitoare maladie: subțierea tot mai accentuată a "urcării în munte" și îngroșarea pe măsură a formalismului steril și a triumfalismului ucigaș. În fond, umilul vameș se micșorează tot mai mult, iar fariseul devine tot mai gigantic... Nu știu ce substanță catalizează, ca în poveștile pentru copii, transformarea asta comunicantă, dar Biserica îmi pare că devine parcă tot mai invizibillă și discretă, pe măsură ce instituția și ifosele ei devin tot mai copleșitoare și stridente. Viața de credință se transformă tot mai vizibil într-un nesfârșit bâlci al superstițiilor și declarațiilor pompoase și artificioase.
Oare problema vreuneia dintre confesiuni e alta decât că oamenii nu mai nimeresc poarta secretă din duh care îi duce în Împărăția din Munte?
Oare respectarea întocmai a formulelor și rânduielilor (pe care credincioșii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăință?
Faptul că nu suntem cu adevărat înlăuntru ci ne învârtim ca niște fluturi orbi pe lângă, izbindu-ne de toți pereții, nu e mai important decât neîntrerupta gâlceavă dintre credincioșii de orientări diferite?
Înțelesurile și simțămintele originare ale creștinismului îmi pare că sunt tot mai alterate...
În această situație, eu cred că chiar nu mai contează dacă te numeri printre înrolații dintr-o turmă sau alta. Oricum, se pare, turma rătăcește pe la suprafața lucrurilor și riscă să piară pe câmpiile pe care hălăduiește, unele mai apusene, altele mai orientale, însă toate din iarbă și lut, iar nu din Duh. Singurul rezultat pare a fi un cernoziom re-împrospătat, pe care, poate, în viitor vor păși alții, ca niște uriași adevărați, cu picioarele pe pământ și cu inima până la Cer.
Deocamdată, însă, preferabile îmi par amabilitățile și încurajările reciproce, chiar într-ajutorarea concretă din saloanele bolnițelor noastre vecine, decât laudele neîncetate că boala mea e mai mișto decât a ta, precum se laudă mereu nebunii...
Că astăzi, cred, puțini mai sunt cei care pășesc, precum în vremuri de demult, în Arca lui Noe.
Deși toți se laudă, izmeneală, c-o fac.
Frumos mesaj (și sublim exemplu, demn de sfinții din vechime care au renunțat la funcții pentru a se retrage în piatră) a dat lumii Suveranul Pontif! Ar trebui să îl urmăm cu toții, indiferent de confesiune, în Munte... Fie și strîngîndu-ne, cu Mila Domnului, cu toții în Biserica Ortodoxă, acolo unde noi încă mai credem că s-ar mai afla un fir de speranță între pământ și Cer...
|