crestinismul "schizofrenogen"?

[Mihailc]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.

Afirmaţia "creştinismul este schizofrenogen" conţine deja în sine o analiză bazată pe schizein (ruptură, despărţire, scindare), fiindcă se întemeiază pe omiprezentul păcat al generalizării abuzive.
Însă problema noastră nu-i senzaţia de jenă pe care ne-o produce o asemenea etichetă arbitrară , ci faptul că ea porneşte de la un sâmbure de adevăr prezentat drept copac.

Creştinismul a suferit de-a lungul şi de-a latul istoriei sale, de numeroase forme de tulburări schizofrenice pe care le-a numit erezii. Erezia este în mod limpede un exemplu de ruptură cu realitatea şi înlocuirea acesteia cu o alternativă halucinantă, iluzorie, falsă dar suficient de consistentă fenomenologic pentru a părea veridică.

La nivelul persoanei, potenţialul schizoid se manifestă ca o erezie în miniatură, prin confundarea ansamblului realităţii cu bucăţica de realitate accesibilă înţelegerii cuiva. Sfântul Isaac Sirul atrăgea atenţia asupra faptului că cel care se luptă din răsputeri pentru a-şi impune înţelegerea lui limitată, particulară ca viziune universală se asemănă cu o broască ce trăieşte într-un puţ şi se osteneşte să convingă pe toată lumea că cerul are forma marginilor puţului şi nimic mai mult. Or creştinul, spune marele sirian, îşi va concentra efortul pe ieşirea din puţ şi abia apoi va descrie, dacă e cazul, forma cerului.

În ziua de azi gălăgia din jurul creştinismului (şi a metafizicii în general) acoperă tăcerea plină de conţinuturi a adevăraţilor trăitori. De exemplu noi, ortodocşii din vremea de acum, suntem ca nişte maşini cu motoare excepţionale dar fără roţi. Şi ne cam place să ne ambalăm la maxim, să arătăm altora ce propulsoare grozave avem dar rămânem tot pe loc ca toţi ceilalţi. Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?

.