Nu subtilitățile teologice interesează și frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului și nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc. Nu dacă a fost imaculată din clipa zămislirii ei (dogma imaculatei concepțiuni sau neprihănitei zămisliri, 1854) ori numai din clipa când a răspuns îngerului vestitor “Fie!” și S-a sălășluit într-însa Necuprinsul. Nu dacă s-a înălțat cu trupul la cer prin propria ei putere (dogma Ascensio corporae Beatae Virginis Mariae ad caelum, 1950) ori a fost înălțată prin puterea Fiului ei. Aceste subtilități teologice trebuie lăsate în grija cărturarilor competenți.
Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă și să-L roage pentru sărmanii muritori.
Căci – zice textul – mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului.
Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), nerușinata (fără de rușine, de sfială) și stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptății stricte.
Reprezintă în cer dulceața feminină și nemărginita dragoste maternă.
Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: ateii nu sunt păcătoși, sunt nenorociți.
Nu-mi este rușine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind; după cum nu-mi este rușine a mi-o închipui copilărește – dar nu eretic – alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână și cu mahrama pe braț ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceață și să le șteargă sudoarea frunții și sângele cu mahrama ei cea sfântă.
De aceea bună socotim rugăciunea creștinească dinainte de culcare, cea care unește cele două evlavii: „O, preacinstită și de viată făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu toți sfinții în veci, Amin”.>>
http://nicolaesteinhardt.wordpress.c...goste-materna/