Caderea in necredinta

Caderea in necredinta Mareste imaginea.


Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit de duhul rugaciunii

 

Cand diavolul ni se afla in inima, simtim ceva ca o greutate ucigatoare, neobisnuita, o para de foc in piept si in inima; sufletul simte ca ceva il strange si ca se intuneca; totul ne irita; simtim repulsie fata de orice fapta buna; interpretam anapoda orice cuvant si orice gest ale altora fata de noi, vedem in ele porniri impotriva noastra, facute cu rea intentie, o lezare a onoarei si de aceea nutrim fata de ei ura adanca, ucigasa, gand de manie si razbunare. "Dupa roadele lor ii veti cunoaste" (Matei 7, 20). Sunt zile cand duhul rau ma tulbura si pe mine.

Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit cu totul de duhul rugaciunii sau fiindca nu-l au si nu l-au avut niciodata. Intr-un cuvant, pentru ca nu se roaga. De aceea inima unor asemenea oameni devine campul in care poate lucra in voie Stapanul lumii acesteia, diavolul. El este si stapanul lor. Acestia nu s-au rugat si nu se roaga Domnului sa coboare asupra lor roua harului dumnezeiesc (iar de darurile Domnului au parte doar cei ce le cer). Inimile intinate dupa fire, lipsite de roua insufletitoare a Duhului Sfant se usuca si astfel, palite de o teribila arsita, cad, pana la urma, mistuite de flacarile infernale ale necredintei si ale patimilor de tot felul, diavolul nestiind sa faca altceva decat sa atate patimile, cele care intretin acest foc grozav; el salta de bucurie vazand cum pier nefericitele suflete, cele rascumparate cu sangele Domnului, al Celui ce i-a surpat puterea.

O rugaciune de dimineata. Dumnezeule! Facatorule si Stapane al lumii, cauta cu milostivire in ceasul acesta al diminetii asupra fapturii Tale impodobita cu dumnezeiescul Tau chip. Fa ca ochiul Tau sa ma invioreze si sa vina lumina Ta cea mai stralucitoare decat Soarele in bezna sufletului meu, cel ticalosit de pacat. Ia de la mine intristarea si lenea, daruieste-mi veselie si vigoare sufleteasca, pentru ca inima mea sa slaveasca cu bucurie bunatatea si sfintenia Ta, nemarginita-Ti maretie, desavarsirile Tale fara de sfarsit, in toata vremea si in tot locul. Ca Tu esti Facatorul meu si Stapanul vietii mele, Doamne, si Tie se cuvine slava de la toate fapturile Tale rationale, in tot ceasul, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Din clipa cand omul, prin propria-i vointa, a cazut de la Dumnezeu, el care fusese candva o vietuitoare de pe langa casa, dar care s-a salbaticit, haladuind prin paduri de nepatruns, el priveste fara chef catre locul vietuirii sale de odinioara, preferand intunericul padurii, adica al lumii acesteia, luminii vechiului loc, adica raiului dumnezeiesc. Ii vine greu sa se uneasca cu

Dumnezeu, iar atunci cand reuseste sa o faca, cade adeseori de la Dumnezeu, ii este greu sa creada sincer in Dumnezeu si in toate cate El i le-a descoperit, nu se ingrijeste sa pastreze in suflet nestramutat cerescul dar al credintei.

Daca Dumnezeu poarta de grija, cu intelepciunea Sa proniatoare, firului de iarba, florii sau frunzei unui copac, lasa-ne-va oare pe noi in parasire? Convinge-te, din toata inima, omule, ca insusi Domnul Dumnezeu, in a Sa iconomie, se ingrijeste de toata faptura Sa, pana la cea mai de pe urma. intelege ca langa fiecare faptura sta nevazut Creatorul. Dupa cuvintele Mantuitorului, Dumnezeu imbraca iarba campului (Matei 6, 30), hraneste pasarile cerului (Matei 6, 26). Cu ce nu ne inveseleste Domnul pe noi, fapturile Sale? Chiar si cu flori. Ca o gingasa mama, cu puterea Sa atotiitoare si cu intelepciunea Sa, in fiecare primavara face sa creasca pentru noi, din nimic, superba vegetatie. Sa ne desfatam cu ea si sa nu uitam a preaslavi bunatatea Creatorului, Parintele nostru ceresc; sa raspundem iubirii Sale cu inimile noastre iubitoare.

Cine nu crede in Dumnezeu, Cel ce ne scapa din situatiile cele mai grele, cine se arata neincrezator si slab de fire, acela nu vrea sa dea slava lui Dumnezeu, si-L inchipuie ca nu vegheaza, ci doarme, ca nu este nici atotputernic, nici bun, acela minte fata de Dumnezeul Adevarului si prin aceasta cade in cumplit pacat. Cu deosebire, nu pot fi scuzate neincrederea si scepticismul acestora dupa ce au vazut oameni care s-au invrednicit sa primeasca nu o data ajutor minunat de la Dumnezeu-Mantuitorul. O, cate pacate ma apasa!

Dumnezeu Cel nevazut si atoatefacator vine in atingere la modul sensibil cu sufletul meu nevazut, care, in urma acestei atingeri, se umple de o minunata liniste si de o bucurie cereasca. Dovezi despre prezenta lui Dumnezeu nu-mi aduc ochii (ca in cazul obiectelor obisnuite ale existentei), nici urechile pe calea cuvintelor si sunetelor vocii, nu acestea fac sa ajunga la mine "semnale" de la Cel de necuprins; mi le aduce sufletul, care, ca sa zic asa, se patrunde de Dumnezeu.

Atunci cand se tulbura si iti umple inima de deznadejde rautatea oamenilor, adu-ti aminte ca Domnul Dumnezeu Cel atotputernic si atotdrept te iubeste nemarginit si ca El rabda o vreme rautatea oamenilor, dar cand vine timpul, o pedepseste dupa merit. Tu nu esti in stare sa dispui, asa cum ai dori, de tine, de gura ta, de un singur madular al trupului tau. Tinand seama de aceasta, gandeste-te cum este Cel ce conduce intreg universul, tinandu-l intr-o asemenea, minunata, extraordinara ordine, Cel ce stapaneste tot neamul omenesc cel cuprins de rautate si desmatare, oamenii fiind gata oricand sa se nimiceasca unii pe altii, dar in acelasi timp avand parte, sub stapanirea Lui, mai mult de bucurii decat de suparari. Cat de atotputernic si de preaintelept este Domnul, Cel ce carmuieste peste o asemenea imensa si felurita multitudine! Bizuie-te pe ajutorul Sau la modul absolut.

Cand este vorba de dumnezeiestile Taine nu sta sa te intrebi: oare cum se intampla? Nu-ti este cunoscut cum a facut Dumnezeu lumea din nimic si nici in aceasta privinta nu poti si nu trebuie sa stii ceea ce face Dumnezeu in chip tainic. Taina lui Dumnezeu trebuie sa ramana pentru tine

taina, fiindca tu nu esti Dumnezeu, nu poti cunoaste tot ceea ce cunoaste Dumnezeu Cel atotputernic, a Carui intelepciune este nesfarsita. Tu esti lucrul mainilor Lui, neinsemnata lui creatura. Tine minte ca a fost o vreme cand nu exista nimic si ca dupa aceea tot ce exista pana astazi a fost creat din nimic de Cuvantul lui Dumnezeu: "Fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1,3).

Predati-va, rugatorilor, lui Dumnezeu inima, acea inima iubitoare, sincera, cu care va iubiti parintii, binefacatorii, prietenii, cea in care simtiti dulceata iubirii curate, neprefacute.

Uneori, in timpul unei rugaciuni indelungate, abia daca ajung sa fie placute lui Dumnezeu cateva minute, cele ce sunt rugaciune sincera si adevarata slujire lui Dumnezeu. Principalul intr-o rugaciune este apropierea inimii de Dumnezeu, cea care da marturie despre dulcea prezenta a lui Dumnezeu in inima.

Fie dupa cum Eu voiesc, nu dupa cum voiesti tu. Acesta este glasul Stapanului Dumnezeu, pe care il aude mereu sufletul nostru cazut in pacat si care nu vrea sa iasa din starea de intristare pe care i-o da pacatul. Fie asa cum Eu voiesc: sau te pocaiesti din adancul inimii, pe masura pacatului savarsit si te intorci la calea vietii, cea pe care ti-am aratat-o Eu, sau supune-te unei pedepse, pe masura pacatului, asa cum ti-o va da dreapta Mea judecata. Altminteri, pacatul pe care l-ai savarsit te va chinui, ca unul ce este o abatere de la poruncile Mele. Sufletul nostru isi va afla linistea numai atunci cand va face in mod real si din adancul inimii dovada de pocainta, pe masura pacatului savarsit, sau va suporta pedeapsa dumnezeiasca corespunzatoare. O, stapanire atotputernica si atotdreapta a Dumnezeului nostru, cea care carmuiesti in chip nevazut nevazutele noastre suflete, Tie se cuvine toata marirea! Slava Tie, Doamne, Mantuitorul nostru! Faca-se voia Ta!

Cat de repede si de usor ne poate mantui Domnul nostru! Intr-o clipita, pe neasteptate, pe nebagate in seama. Adesea am fost in timpul zilei un mare pacatos, iar seara, dupa rugaciune, am mers la culcare indreptat si mai alb decat zapada, prin darul Sfantului Duh, cu inima plina de dulceata si de o adanca pace. Cat de usor ii este Domnului sa ne mantuiasca, in seara vietii noastre, in amurgul zilelor noastre! Mantuieste-ma, mantuieste-ma, o, Preabunule Doamne, primeste-ma in cereasca Ta imparatie. Totul iti este cu putinta. Sluga "pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea" (Romani 14, 4).

Ceea ce este de cea mai mare importanta si reprezinta elementul vital pentru orice faptura, aceea s-a ascuns de catre Creator in adancul fapturii. Putem observa aceasta pretutindeni. Bunaoara la om. Sufletul este sezat in chiar mijlocul fapturii sale, in inima, de aceea se si spune adesea in de suflet - inima si in loc de inima - suflet. "Mahnit e duhul in mine si inima mea incremenita inlauntrul meu" (Psalmul 142, 4); "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Psalmul 50, 11).

Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei, indurarilor si al iubirii de oameni (Psalmul 102, 8 s.a.), si nu Dumnezeul chinurilor si al pedepselor. Chinurile vin ca o consecinta a pacatului, ele fiind si partea acelor tinte fara trup care l-au parasit pe Dumnezeu. De aceea, daca te caiesti, sincer, din inima, poti crede ca vina pentru chinurile si suferintele tale o poarta pacatul si diavolul, dar nu numai acestea, ci si tu insuti, fiindca diavolul nu ti-ar fi putut face nici un rau daca n-ar fi gasit ceva in tine de care sa se agate.

Sunt un Dumnezeu zelos... (Iesirea 20, 5). "Nu voi da nimanui slava Mea" (Isaia 42, 8). Aceste cuvinte ale Domnului slavei devin o realitate atunci cand slava lui Dumnezeu, care lucreaza in mine prin Sfintele Daruri, o atribui, in sinea mea, altcuiva, sau la altceva, neaducandu-I Lui recunostinta, din toata inima. Atunci devine Domnul zelos pe slava Tainelor Sale, intotdeauna minunate, datatoare de viata. Si atunci sufletul meu va fi pedepsit prin dreapta Sa Judecata, cu toiag parintesc. Atunci aude el deslusit cuvintele Domnului: ,Nu voi da nimanui slava Mea". "Pentru ca nu-mi dai Mie slava care mi se cuvine, cea pe care o vezi tu insuti atat de limpede in Tainele Mele, lovi-voi launtrul tau cu toiagul dreptatii Mele si prin aceasta te voi face sa stii si sa crezi ca nu voi da slava Mea altcuiva niciodata. Eu iti curat pacatele si iti fac sufletul mai alb decat zapada, cu Sangele Meu. Iti aduc in suflet pace si bucurie. Te incalzesc si te alint ca o mama pe pruncul sau, pun in tine blandetea si smerenia Mea. Umplu de dragoste inima ta. Te prefac, iti dau o alta infatisare, spre propria-ti uimire, ca sa te faci om nou, duhovnicesc, si cui altuia i-as putea da slava faptelor Mele? Fiindca Eu raman vesnic neschimbat: "Dumnezeu nu este ca omul, ca sa-L minti, nici ca fiul omului ca sa-i para rau" (Numeri 23, 19).

Dumnezeu Cel nevazut lucreaza asupra sufletului meu, ca si cand ar fi vazut si ca si cum s-ar afla aievea in fata mea, cunoscandu-mi tot ce gandesc si tot ce simt: orice lene ascunsa si orice indaratnicie, orice patima isi primeste intotdeauna pedeapsa cuvenita. In general, daca dispozitia mea launtrica nu este vrednica de Dumnezeu, de sfintenia Lui, inima se simte pedepsita ca de un foc dogoritor, iar atunci cand sunt vrednic ma simt vesel si linistit.

Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afara de suparacios si de rau nu fiindca e in firea lui sa fie asa, ci fiindca diavolul s-a straduit din rasputeri sa-l faca asa. Observati-va pe voi insiva, observati-i si pe altii atunci cand devin irascibili si rai, cand voi insiva si ei ati fi fost in stare sa faceti una cu pamantul pe cineva care va dusmaneste in mod real sau numai vi s-a parut ca o face. Comparati aceasta stare cu linistea care va cuprinde si ii cuprinde si pe altii (uneori foarte repede, prin lucrarea ingerului pazitor), blandetea, bunatatea de caracter care reapar la propria voastra persoana sau la altii, trecerea de la o anumita stare la contrariul ei. Va veti spune in sine: acesta pare un alt om, nu seamana cu cel care cu putin timp in urma era plina de manie si rautate. Acest om este cel "din care iesisera demonii... sezand jos, la picioarele lui Iisus" (Luca 8, 35) (adica bland si smerit), cumintit si intreg la minte. Oare sa nu se mai afle in el nici urma din vechea rautate si din nebunia de mai inainte? Unii tagaduiesc existenta duhurilor rele. Dar asemenea cazuri precum cele de mai sus din viata unor oameni arata limpede ca ele exista. Daca fiecare efect are propria sa cauza si daca pomul se cunoaste dupa roade, cum ar putea sa nu se vada in cineva, care este cuprins de o furie dementa, duhul rau care lucreaza in el si care nu se poate manifesta decat intr-un mod care ii este intru totul propriu. Poate cineva sa nu recunoasca in dezlantuirea de ura a cuiva pe incepatorul a toata rautatea? Mai mult decat atat, omul care s-a molipsit de tafna si iritare si care emana ura simte deslusit in piept prezenta unei forte malefice; ea ii produce in suflet o cu totul alta stare decat aceea de care vorbeste Mantuitorul, referindu-se la prezenta Sa: "Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara" (Matei 11, 30). Cand este prezent cel rau, te simti ingrozitor, simti o apasare trupeasca si sufleteasca.

Cea mai frecventa cerere care se face in biserica prin glasurile preotilor, citetilor, cantaretilor este sa fie miluiti. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca toti cei ce ne aflam in biserica meritam pedeapsa dumnezeiasca si ca primul lucru de care trebuie sa ne aducem aminte cand venim la biserica este ca suntem pacatosi si ca ne-am infatisat inaintea Domnului cerului si pamantului, Facatorul si Binefacatorul nostru, Cel pe Care il maniem in fiecare zi si in fiecare ceas cu faradelegile noastre, ca sa-i cerem mila, fiecare pentru sine si - in duhul iubirii crestine - si pentru altii. Rugaciunile pentru miluire pot fi mari sau mici, precum si de cerere staruitoare. Intrucat in biserica nu se rosteste nici un cuvant de prisos, in timpul ecteniei cererii staruitoare se cuvine sa ne rugam cu si mai multa tarie lui Dumnezeu, din adancul sufletului, cu zdrobire de inima, dupa cum se spune si la inceputul acestei ectenii: zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru, sa zicem". In acest timp trebuie sa lasam deoparte raceala si neatentia inimii si, arzand de duhul smere-si, stand numai ochi si urechi, sa inaltam catre Creator cea mai fierbinte rugaciune ca sa ne miluiasca pe noi, pacatosii. Dar ce observam in timpul ecteniei cererii staruitoare si al celei mari, in timp ce liturghisesc sfintitii slujitori canta cantaretii: ca de obicei, rugatorii sunt neatenti si indiferenti.

Atat dupa o impartasire nevrednica, cat si dupa o rugaciune nevrednica si rece, sufletul boleste. Inseamna ca Domnul nu ne-a intrat in inimi, ca L-am jignit cu necredinta si raceala inimii noastre si ca ingaduie duhurilor rele sa ni se cuibareasca in inima, ca sa ne faca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si cel al vrajmasului.

Ce adevar inspaimantator! Pacatosii care nu se caiesc pierd dupa moarte orice posibilitate de a se schimba in bine, adica raman mereu prada chinurilor vesnice. Pacatul inseamna chin. Cum s-ar putea demonstra aceasta? In modul cel mai distinct prin starea in care se afla unii pacatosi prin caracteristicile pacatului insusi: de a-l tine pe om in prinsoare si de a-i bloca toate caile de iesire din el. Cine nu stie oare cat de greu ii vine pacatosului, atunci cand este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, sa paraseasca calea pacatului pe care a indragit-o atat si sa aleaga calea virtutii?! Cat de adanc isi slobozeste pacatul radacinile in inima pacatosului si in toata faptura lui, cum ii impune acestuia propria sa viziune, denaturata, asupra lucrurilor, infatisandu-le pe cele mai rele dintre ele intr-o lumina ispititoare. Stim de asemenea ca de cele mai multe ori pacatosii nu se gandesc sa se indrepte, nu se socotesc pe sine mari pacatosi, lasandu-se orbiti de trufie si egoism. Si chiar atunci cand se considera pacatosi, cad in acea deznadejde ce vine de la iad, care le invaluie mintea ca o pacla inabusitoare si le inraieste inima. Daca ar lucra in el harul dumnezeiesc, nici un pacatos nu s-ar intoarce la Dumnezeu, deoarece pacatul are insusirea de a ne intuneca mintea si de a ne lega de maini si de picioare. Dar timpul si locul cand putem primi lucrarea harului este doar in aceasta viata. Dupa moarte, numai rugaciunile Bisericii, cele facute pentru pacatosii care s-au cait, pot lucra asupra acelor suflete care se arata primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei dincolo, suflete peste care poate sa coboare harul lui Dumnezeu sau sa lucreze cucernicele rugaciuni ale Bisericii. Neindoielnic, pacatosii care nu se caiesc raman fiii pierzarii. Ce-mi spune propria-mi experienta atunci cand ma aflu prins de pacat? Mi se intampla uneori sa ma chinuiesc ziua intreaga si sa nu ma pot inalta cu inima curata, fiindca pacatul ma inraieste, ma face sa nu ma pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; ma parjolesc ca in foc, dar raman de bunavoie in el, fiindca pacatul mi-a legat puterea. Ma simt ca si cum as fi inlantuit in mine insumi, nu sunt in stare sa ma pot intoarce catre Dumnezeu, pana cand, vazandu-mi neputinta si smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine si imi va trimite harul Sau. Nu zadarnic omul predat pacatului este numit legat cu legaturile intunericului (2 Petru 2, 4).

Viata ta sufleteasca se imparte in mod distinct in doua stari, intre care exista o profunda deosebire. O stare este aceea care inseamna pace, bucurie, inima larga si deschisa; o alta e cea in care domina suferinta, spaima, iar sufletul se simte in stramtorare. Cea dintai stare este rezultatul acordului desavarsit dintre suflet si legile Creatorului. La originea celei de-a doua stari sta incalcarea sfintelor sale porunci. Pot observa si observ realmente cum incepe o stare sau alta. Presimt si pe una, si pe cealalta. Stiu ce se intampla intotdeauna: daca starpesti de la inceput samanta nascatoare de suferinta si stramtorare, starpesti si roadele ei, adica suferinta si stramtorarea sufletului.

Sau nu va cunoasteti voi singuri bine ca Hristos Iisus este intru voi? Afara daca nu sunteti netrebnici" (2 Corinteni 13, 5). Cu adevarat, Hristos traieste in mine. De fapt, pana acum am fost netrebnic; nu mi-a trecut prin minte si n-am stiut bine ca Domnul este in mine. El, Cel Atotsfant, Se arata atat de prevenitor fata de mine si fata de cea mai mica scadere a inimii mele. El desteapta in mine hotararea de a-mi elibera sufletul de cel mai neinsemnat germene al pacatului, care ar putea sa incolteasca. Dar - vai! - Satana ma pandeste la tot pasul, gata sa ma inghita, ma disputa cu Domnul.

Roaga-te pentru iertarea pacatelor altora asa cum te rogi pentru iertarea propriilor tale greseli atunci cand, cu sufletul coplesit de durere si apasare, simti in tine nevoia sa te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inima, cu sinceritate, cu lacrimi, cerandu-i milostivire. Roaga-te pentru mantuirea altora intocmai cum te rogi pentru a ta. Daca vei izbuti sa faci aceasta si iti va intra in obisnuinta, vei primi de la Domnul belsug de daruri duhovnicesti, darurile Duhului Sfant, care iubeste sufletele celor ce arata compatimire fata de mantuirea altora, deoarece El insusi, Duhul Sfant, doreste in tot chipul mantuirea noastra a tuturor, numai sa o dorim si noi sa nu fim invartosati la inima. "Insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Romani 8, 26).

Deseori auzim din gura altora sau citim in carti scrise de altii unele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a impartasit si noua, pe care le-am pastrat in minte si in inima sau catre care am nazuit. Altfel spus, ne descoperim adesea altora unele dintre cele mai scumpe ganduri si ne vine sa credem ca ne-au fost luate, ca noi le-am gandit prima data si ca ne apartin numai noua. Convingeri egoiste! Fiindca Domnul ratiunii este Unul, Duhul Sau este Unul, Care lucreaza in toti cei ce cauta adevarul. Si oare nu tot Unul este Luminatorul nostru, "Care lumineaza pe tot omul care vine in lume" (Ioan 1, 9)? Slava Dumnezeului unic, slava Celui ce ne iubeste pe toti si ne imparte, prisositor, darurile Sale duhovnicesti si trupesti! Slava Celui ce nu cauta la fata omului si Care isi deschide taina iubirii Sale, a atotputerniciei, a intelepciunii, cea descoperita pruncilor (Luca 10, 21).

Sfintii lui Dumnezeu stau aproape de inimile credinciosilor si, asemeni celor mai buni si mai apropiati prieteni, sunt gata sa sara grabnic in ajutorul celor credinciosi si cucernici, care ii cheama cu credinta si dragoste. La ajutatorii pamantesti trebuie, de cele mai multe ori, sa apelezi insistent si sa le astepti uneori raspunsul vreme indelungata, in timp ce dupa ajutatorii ceresti nu trebuie sa umbli si nici sa le astepti multa vreme raspunsul. Credinta rugatorului poate sa si-i aduca intr-o clipa in inima, ei ne pot da neintarziat, dupa credinta, ajutorul cerut, cel duhovnicesc, se intelege. O spun din experienta. Am in vedere cazurile frecvente cand s-a obtinut izbavire de nevoi si suparari sufletesti, chemandu-se ca mijlocitori si aparatori sfintii, si mai cu seama mijlocirea Stapanei noastre Nascatoarea de Dumnezeu. S-ar putea ca unii sa-mi spuna ca in asemenea cazuri a lucrat pur si simplu credinta, sau convingerea nestramutata, decisa, a omului ca va fi izbavit de necazuri, deci nu mijlocirea sfiintilor inaintea lui Dumnezeu. Nu este asa. Din ce-ar putea rezulta ceea ce sustin? Din faptul ca, daca nu voi chema cu o rugaciune pornita din inima sfintii pe care ii stiu (fara a le acorda numai acestora atentie), daca nu-i voi vedea cu ochii inimii, nu ma voi alege cu nici un ajutor, oricata incredere as avea ca pot sa ma mantuiesc si fara ajutorul lor. Eu simt limpede ca am primit ajutor prin mijlocirea sfintilor pe care i-am invocat, in virtutea credintei mele vii, a increderii pe care o am fata de ei. Aceasta se intampla intocmai ca in ordinea obisnuita a lucrurilor pamantesti. Mai intai imi vad ajutatorii prin credinta pornita din inima, apoi, dupa ce i-am vazut, ii rog tot din inima si fara a-i vedea cu ochii trupului, ci fiind convins in sine de prezenta lor. Apoi, obtinand ajutor nevazut, fara a-mi da seama cum, dar simtindu-l cu sufletul, primesc o data cu aceasta si convingerea neclintita ca acest ajutor vine de la ei, nu de la altcineva, asa cum bolnavul vindecat de un anumit doctor este convins ca acel doctor l-a facut sanatos si ca nu s-a insanatosit de la sine, ci ajutat de acel doctor. Totul se produce atat de simplu, trebuie doar sa ai ochi sa vezi.

Sunt om, in mine lucreaza necontenit mila, dreptatea si adevarul lui Dumnezeu. Dumnezeu ma miluieste si imi da liniste. O data ma pedepseste si ma cearta cu necazuri, pentru acele porniri ale sufletului care ii sunt potrivnice. E plin pamantul de oameni asemeni mie. Deci si in ei Domnul isi arata mila Sa, adevarul si dreptatea Sa, ca si in mine. Dumnezeu lucreaza toate in toti (1 Corinteni 12, 6).

Sa nu creada cineva ca pacatul e ceva lipsit de importanta. Nu, pacatul este un rau teribil, el ucide sufletul si acum, si in veacul ce va sa vina. In veacul viitor pacatosul va fi legat de maini si de picioare (din punct de vedere al sufletului) si va fi aruncat in intunericul cel mai dinafara, dupa cum cuvanteaza Mantuitorul: "Legati-l de picioare si de maini si aruncati-l in intunericul cel mai dinafara" (Matei 22, 13). Aceasta inseamna ca el si-a pierdut cu desavarsire posibilitatea de a-si folosi liber capacitatile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate libera, suferind prin aceasta un ucigator blocaj al oricarei activitati indreptate spre savarsirea binelui. Pacatosul isi recunoaste o anumita putere a sufletului, dar in acelasi timp simte ca ea ii este legata in lanturi ce nu pot fi rupte. "Cel fara de lege este prins in lanturile faradelegilor lui si de funiile pacatelor lui este infasurat" (Pilde 5, 22). Adaugati la acestea ingrozitoarele chinuri care vin de la pacatele insele, de la constiinta nechibzuintei de care s-a facut vinovat in timpul vietii, de la convingerea de a-L fi maniat pe Creator. Si in veacul nostru pacatul inlantuie si ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frica de Dumnezeu nu stie ce durere si ce apasare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor parjoleste rarunchii celui ce cade in pacat? Inlantuind si ucigand sufletul vremelnic, pacatul poate sa-l ucida pentru totdeauna daca nu ne caim din toata inima pentru pacatele si faradelegile noastre. Iata, deci, demonstratia pe viu a faptului ca pacatul poate ucide sufletul si vremelnic, dar si vesnic. Daca cineva dintre oamenii cu frica de Dumnezeu s-ar intampla sa mearga la culcare fara sa se caiasca de vreun pacat sau de unele pacate savarsite in timpul zilei si care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toata noaptea, pana cand nu se va cai din toata inima ca a pacatuit (stiu din experienta). Chinul pacatului il va face sa nu se bucure de dulceata somnului, fiindca isi va simti sufletul apasat, legat cu funiile pacatului. Sa presupunem si ca cineva s-a dus sa se culce dupa ce va fi savarsit un pacat oarecare, torturat de constiinta acelui pacat si ca il va lovi in timpul noptii moartea. E limpede ca sufletul aceluia se va muta in celalalt veac in chinuri si, fiindca dupa moarte nu exista pocainta, el se va chinui acolo pe masura pacatelor savarsite. Despre aceasta aduce marturie si Sfanta Scriptura (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 s.a.).

Poarta-ti de grija, fii atent la patimile tale, indeosebi atunci cand esti la tine acasa, unde ele ies nestanjenite la vedere, precum cartitele cand se simt neamenintate. Cand nu suntem in mediul nostru de acasa, patimile cauta de obicei sa se ascunda sub o masca mai respectabila, iar acolo nu mai avem posibilitatea sa punem pe fuga aceste cartite negre care sapa la temelia integritatii noastre sufletesti.

 

In sufletul unui om evlavios, cu frica de Dumnezeu se stabileste pe nevazute o comuniune sufleteasca cu Dumnezeu. Asemenea unui tata sau unui preceptor sever, Dumnezeu fie ca ne incuviinteaza, fie ca ne condamna gandurile, dorintele, intentiile. Ne spune: asta e bine!, sau: asta e rau!, rasplateste pentru ceea ce am facut bine, ne pedepseste pentru ceea ce am facut rau. Toate acestea sufletul le simte indata.

Incepe sa tii poruncile, mai intai cele care se refera la lucrurile mici, ca sa le poti tine si pe cele care se refera la lucrurile mari. Lucrurile mici duc intotdeauna la lucrurile mari. Incepe cel putin sa tii porunca postului de miercuri si vineri, sau porunca a zecea din Decalog, in care se vorbeste gandurile si poftele rele, si vei putea tine toate poruncile, iar cine este necredincios in cele mici ramane necredincios si in cele mari.

Omule, cel ce ti-ai legat toate visele de viata cea stricacioasa si care nu te gandesti la viata cereasca, cea fara de sfarsit! Cugeta ce inseamna viata ta vremelnica. Este o continua acumulare de combustibil (am vedere hrana) pentru ca focul vietii noastre sa nu se stinga si sa nu scada, intru ca si casa noastra (adica trupul) sa aiba caldura si pentru ca viata trecatoare a trupului nostru sa fie mentinuta cu acele substante nutritive provenite din organismul altor fiinte vii, carora li s-a luat viata pentru a da viata propriului nostru trup. In realitate, viata ta, omule, nu-i decat o efemera panza de paianjen. Pentru a o face trainica, ii dai tainul de doua ori pe zi (adica prinzi putere de doua ori pe zi cu mancare si bautura), si in fiecare noapte iti zavorasti sufletul in trup, tinand inchise simturile trupesti asa cum ai trage obloanele, pentru ca sufletul sa nu se afle in afara trupului, ci ca sa-l incalzeasca si sa-l tina viu. Viata nu-i decat o panza de paianjen si ce usor se rupe! Smereste-te si fii evlavios in fata vietii celei fara de sfarsit.

Adevarul este in egala masura o temelie si un element diversificator a tot ce este creat atat pentru propriile noastre fapte, cele dinlauntru cele dinafara, cat si pentru tot ce exista si, in special, temelia rugaciunii, ca toata viata sa ti se intemeieze pe adevar, toate faptele, toate gandurile i toate dorintele.

Straduiti-va sa petreceti macar o zi tinand poruncile lui Dumnezeu si va veti da seama singuri. Va va spune inima ce bine este sa faceti voia lui Dumnezeu (iar pentru noi, a face voia lui Dumnezeu inseamna viata, inseamna fericire vesnica). Iubiti pe Domnul din toata inima, macar asa cum va iubiti rudele si binefacatorii; pretuiti, pe cat va sta cu putinta, dragostea si bunavointa pe care vi le arata, marile si nenumaratele Sale binefaceri (cautati sa patrundeti acestea cu inima: cum v-a trezit la viata, facandu-va partasi tuturor bunatatilor, cum va rabda, la nesfarsit, pacatele, cum vi le iarta, la nesfarsit, asteptandu-va pocainta cea din toata inima, in puterea patimirii pe Cruce si a mortii Fiului lui Dumnezeu, cel Unul-Nascut; amintiti-va de fericirea cea vesnica pe care v-a fagaduit-o daca ii ramaneti credinciosi). Apoi, iubiti pe fiecare om ca pe voi insiva, adica nu-i refuzati nimic din ceea ce faceti pentru voi, alungati-va din inima orice amintire a raului pe care vi l-au facut altii, dupa cum si voi ati vrea ca altii sa uite raul pe care l-ati facut voi lor; sa nu nutriti voi insiva ganduri necinstite si ticaloase si nici sa nu le atribuiti altora; considerati-i si pe altii bine intentionati, asa cum va considerati voi insiva, faceti altora ceea ce faceti pentru voi, sau cel putin nu le faceti ceea ce nici voua nu va faceti, si veti vedea ce mare liniste si fericire va va cuprinde inima. Va veti afla in rai inainte de a cunoaste raiul, va veti afla in ceruri inainte de a cunoaste raiul, in raiul de pe pamant. "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca 17, 21), zice Domnul. "Cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el" (Ioan 4,16), zice Apostolul.

Inchina-te lui Dumnezeu in duh si adevar. Zici, bunaoara, dupa cum se cuvine, sfinteasca-se numele Tau. Doresti, oare, intr-adevar sa se sfinteasca numele Domnului prin faptele cele bune ale oamenilor si ale tale insuti? Spui vie imparatia Ta. Doresti, oare, cu adevarat sa vina imparatia lui Dumnezeu, te doresti pe tine locas al Duhului lui Dumnezeu si nu locas al pacatului? Nu cumva iti este mai draga vietuirea in pacat? Spui Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant. Nu cumva cauti sa faci voia ta mai mult decat voia lui Dumnezeu? Nu-i asa? Zici: Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Nu cumva in inima spui altceva: n-am nevoie sa-ti cer Tie, Doamne; am destula paine, sa ti-o ceara saracii; sau, din lacomie, iti doresti multe, nu te multumesti cu putin, ori cu ceea ce primesti de la Dumnezeu? Nu multumim pentru ceea ce avem si pentru ce trebuie sa multumim. Te rogi la Dumnezeu, zicand: Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri. Nu cumva mintea te duce la altceva: eu nu sunt Dumnezeu stie ce mare pacatos; nu sunt mai rau decat altii si n-as avea nevoie sa cer sa-mi fie iertate datoriile sau pacatele? Atunci cand te rogi, nu o faci cumva purtand nemultumire sau manie impotriva cuiva si in felul acesta rugaciunea ta catre Dumnezeu este obraznic de mincinoasa? Zici: si nu ne duce pe noi in ispita, in timp ce tinzi tu insuti catre ispita tuturor pacatelor? Zici: ci ne izbaveste de cel viclean; dar oare nu traiesti tu insuti in cardasie cu cel viclean, sau cu tot raul, al carui incepator este diavolul? Ia aminte, sa nu spuna limba ceea ce nu spune inima. Nu-l minti pe Domnul cand te rogi. Tine minte aceasta, ori de cate ori spui Rugaciunea Domneasca sau alte rugaciuni, ai grija sa nu zica gura ceea ce nu zice inima.

Cu cat inima este mai curata, cu atat este mai larga si mai primitoare, cu atat primeste mai mult pe cei carora le poarta dragoste. Cu cat este mai pacatoasa, cu atat devine mai stramta si mai putin in stare sa-i cuprinda in sine pe cei pe care ii iubeste, ajungand in cele din urma sa se iubeasca numai pe sine si, chiar asa, sa o faca in chip mincinos. Fiindca ne iubim pe noi insine in obiecte care nu aduc nici un folos sufletului nemuritor: iubim aurul si argintul, desfranarea, betia si altele asemenea.

Daca Domnul da datatoarei-de-viata Cruci o putere de neinchipuit, nebiruita, dumnezeiasca, sa ne mai miram ca poate da putere de neinchipuit si propriei noastre naturi, pentru a o face sa se nasca din nou, prin preacinstitele, infricosatoarele si de-viata-facatoarele Taine ale Trupului si Sangelui Sau? O, cat de maret esti, Doamne! Si cat de minunate lucrurile Tale! Nemarginita este puterea Ta! Orice atinge puterea si harul Tau devine de la sine de-viata-datator.

Daca vrei sa indrepti neajunsurile unuia, nu incerca sa o faci bizuindu-te pe propriile tale mijloace. Bunele noastre intentii pot cadea adesea chiar din pricina noastra, a unor patimi cum ar fi trufia si a rautatii ce vine din ea. "Arunca spre Domnul grija ta" (Psalmul 54, 25), roaga-te Celui ce cearca inimile si rarunchii (cf. Psalmul 7, 9), din toata inima, pentru ca El insusi sa lumineze mintea si inima omului. Daca va vedea ca rugaciunea ta este plina de iubire si porneste din toata inima, va indeplini, de buna seama, dorinta inimii tale si vei vedea indata schimbare la cel pentru care te rogi. Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt (Psalmul 76, 10).

ine da culorile cele mai delicate si care se potrivesc cel mai bine, cine da forma perfecta si chip ales celor fara de chip, materiei amorfe a pamantului, cine da florilor forme fara seaman? Atoatefacatorule, da-ne noua sa putem saruta in florile pamantului intelepciunea, bunatatea si atotputernicia Ta!

Deosebeste in tine Duhul datator-de-viata si duhul care ucide sufletul. Cand nutresti in suflet ganduri bune iti este bine si usor. Atunci simti in inima liniste si bucurie si ai in tine duh bun, Duhul cel Sfant; atunci insa cand esti framantat de intentii rele sau de porniri ticaloase ale inimii, ti-e rau, te simti impovarat; aceasta tulburare launtrica iti arata ca ai in tine duh rau, duh viclean. Cand duhul viclean se afla in noi, simtim o strangere de inima si o neliniste si de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindca duhul cel rau leaga sufletul si nu-l lasa sa se inalte la Dumnezeu. Duhul viclean este duhul indoielii, necredintei, patimilor, stramtorarii, intristarii, nelinistii; duhul cel bun este duhul credintei care nu se indoieste, duhul virtutii, al libertatii sufletesti si al largimii, duhul pacii si al bucuriei. Dupa aceste semne cunoaste cand ai in tine Duhul lui Dumnezeu si cand ai duhul rau; inalta-te cat poti de des cu inima recunoscatoare catre Duhul Atotsfant, Cel ce te lumineaza si te insufleteste, si fugi din rasputeri de indoiala, de necredinta si de patimi, cele prin care ne patrunde in suflet sarpele rautatii, furul si ucigatorul de suflete.

Apar uneori si in viata crestinilor ravnitori clipe cand se indeparteaza de Dumnezeu, momente de bezna diavoleasca si atunci omul striga catre Dumnezeu din adancul inimii: de ce m-ai indepartat, Doamne - Lumina netrecatoare -, de la fata Ta? Fiindca napustitu-s-a asupra mea straina bezna a celui blestemat si rau, Satana; sufletul mi se inabusa in intunericul chinuitor cel care ma face sa simt caznele imparatiei intunericului - iadul. Intoarce-ma, Mantuitorule, la lumina poruncilor Tale, indreapta calea sufletului meu, ma rog Tie din inima.
 

Daca nu vei cunoaste din proprie experienta cum lucreaza asupra ta relele uneltiri ale duhurilor raului, nu vei cunoaste si nu vei pretui dupa cuviinta binefacerile care iti vin de la Duhul cel bun. De nu cunosti duhul cel ucigator, nu vei cunoaste nici Duhul cel datator de viata. Numai in masura in care ne dam seama de contrastul dintre bine si rau, dintre viata si moarte, putem cunoaste deslusit binele si raul; daca n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupeasca si sufleteasca, inima ta nu-L va cunoaste pe Mantuitorul, datatorul-de-viata, Cel ce ne poate izbavi de neca¬zuri si de moartea sufletului. O, Iisuse! Tu esti mangaierea, viata, pacea si sporirea intru bucurie a inimilor noastre! Slava lui Dumnezeu Cel Preainte- Inlept si Atotbun, Cel ce ingaduie duhului raului si mortii sa ne ispiteasca si sa ne chinuie! Altminteri cum am mai putea pretui mangaierile harului, ale Duhului mangaietor si datator de viata?

Domnul Dumnezeu, Cel ce e insusi Viata si viata prisositoare, din vecie - cum spune Sfantul Grigorie Teologul - a lucrat si lucreaza prin trei Persoane si s-a statornicit in acestea trei, adica: Dumnezeu este Tatal, Cuvantul si Duhul. Ma intrebi cum pot fi in Dumnezeu trei Persoane? Iti raspund, nu inteleg, dar stiu ca asa trebuie sa fie si ca nu se poate altfel. Ma mai intrebi: de ce se numeste a treia Persoana a lui Dumnezeu Duhul si de ce trebuie sa fie o Persoana aparte, atata timp cat si fara Aceasta Dumnezeu este Duh? Iti raspund. Duhul lui Dumnezeu este numit duh in raport cu faptura. Domnul a suflat Duhul Sau ipostatic si a facut sa apara prin vointa Sa - a Duhului de-viata-facator, un numar infinit de duhuri: "cu duhul gurii Lui, toata puterea lor" (Psalmul 32,6). A suflat si asupra neamului omenesc "si s-a facut omul fiinta vie" (Facerea 2,7) si din aceasta suflare se nasc pana astazi oamenii si se vor naste pana la sfarsitul veacului, dupa porunca: "cresteti si va inmultiti" (Facerea 1, 28). Daca Domnul a creat prin Duhul Sau atatea fiinte care reprezinta fiecare o identitate, o persoana, ar putea oare sa nu fie El insusi o Persoana sau o Fiinta care, ca si persoana, sa-l fi putut crea pe Duhul lui Dumnezeu insusi? Duhul sufla unde voieste (loan 3, 8). Tineti seama deci:

 

Duhul se numeste Duh ca ipostas al Dumnezeirii. Daca exista o infinitate de duhuri create ca tot atatea persoane, ar putea oare Dumnezeu insusi sa ramana fara Duh, fara a fi Persoana de-sine-statatoare, ipostatica? Dar Fiul, intelepciunea Tatalui cea vie, lucratoare, nu trebuie sa se afle in Dumnezeu ca Persoana? Ia aminte la tine. Esti o fiinta creata; ai fost inzestrat cu o inteligenta pe care ti-o admira multi, faci adesea lucruri pe drept cuvant minunate si primesti laude ca autor al acelor lucruri. Si totusi, nu esti decat o faptura neinsemnata si neputincioasa. Stai deci si judeca: ar putea oare sa nu existe in Dumnezeu intelepciunea, inteligenta unei persoane, ar putea oare Dumnezeu sa nu fie creator, sa nu aiba intelepciunea Sa lucratoare si care exista prin sine? Priveste la toate cate exista in lume, cat de intelept sunt alcatuite. Cum se vadeste in toate o inteligenta fara de asemanare; cat de intelept sunt gandite toate cu o nemaipomenita exactitate si cu o acuratete fara de cusur. Oare nu se vede in toate acestea intelepciunea unui Dumnezeu Personal? Cum ar fi putut crea Dumnezeu multitudinea de persoane, fiinte vii, rationale, fara sa fie El insusi Persoana, izvorand din Sine o intelepciune "personala". Putea fi oare altfel? Daca da, s-ar fi potrivit oare cu perfectiunea absoluta a Creatorului? Deci, in Dumnezeu nu poate sa nu existe o inteligenta ipostatica, personala, sau un Cuvant ipostatic al Tatalui, precum si Duhul de-viata-facator, Care purcede de la Tatal si salasluieste in Fiul. Rasuflarea ta ("duhul") este materiala, impersonala; "rasuflarea" (duhul) lui Dumnezeu - Cel ce este Viata insasi - este Duhul personal, El nu se risipeste, ramane intreg si da viata.

Nefireasca dominatie a carnii asupra spiritului se explica printre altele si prin aceea ca spiritul pare a fi "ingropat" in carne, legat de aceasta. Aceasta iese in evidenta indeosebi in raport cu slujirea lui Dumnezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se inchina in duh si adevar. Intr-adevar, traim adesea ca si cum n-ar exista in noi spirit, suprema treapta a desfranarii vadindu-se in om atunci cand spiritul este sufocat cu totul si cand omul ramane doar trup si nimic altceva. "Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia pentru ca sunt numai trup" (Facerea 6, 3). Priviti cu atentie in ce chip il cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veti constata ca trupul incearca sa o ia inaintea spiritului. La sfinti se vede ca spiritul precumpaneste asupra trupului, fiindca acestia traiesc cu spiritul, nu vad in lume nimic altceva decat spirit, intelepciunea, atotputernicia si bunatatea lui Dumnezeu vadindu-se in toate. In orice fenomen, in orice lucru vad pecetea spiritului. La oameni exista o preponderenta considerabila a trupului asupra spiritului si ea apare in faptul ca ei recunosc doar cele ce pot fi percepute prin simturi, nu vad - cum se spune - mai departe de lungul nasului; omul simturilor, omul trupesc vede lumea aproape ca si fiintele necuvantatoare, irationale; il lasa rece intelepciunea, puterea pururea fiitoare, bunatatea Creatorului. Citeste Cartea Sfanta si vede in ea numai buchea. Cand se roaga, mintea ii zburda, trecand mecanic peste cuvintele rugaciunii, nu le patrunde sensul, ignora arta rugaciunii in duh si adevar. Trupul predomina si sistemul de invatamant. (Nicaieri nu se invata in scoala ceea ce reprezinta lucrul de capetenie al practicii crestine: cum sa ne rugam; se invata oare undeva cum sa-L vedem pe Dumnezeu?) Trupul va continua sa domine lumea pana la sfarsitul veacului, astfel incat "Domnul cand va veni - sa judece lumea - va gasi oare credinta pe pamant?" (Luca 18, 8), ca si la oamenii lumii celei dintai (necredinta este isprava trupului).

Dumnezeu se bucura atunci cand omul descopera lucrarea Sa in inima lui, fiindca El este lumina si adevarul. Diavolul se teme grozav de aceasta, fiindca el este intuneric si minciuna. Iar intunericul nu se arata la lumina, pentru a nu i se putea descoperi faptele. Diavolul este puternic doar atunci cand se foloseste de intuneric, de inselaciune, de minciuna. Da-i in vileag minciuna, scoate-i-o la lumina si el va disparea indata. Diavolul il atrage pe om in toate patimile prin inselaciune; prin inselaciune ii adoarme pe oameni, ii face sa nu vada lucrurile in adevarata lor lumina. Peste multe lucruri sta pusa acoperitoarea diavolului.

De ce oare sufletul pacatos nu primeste iertare de pacate decat daca recunoaste, in adancul inimii, cat sunt ele de irationale, de primejdioase si de mincinoase? Fiindca inima inseamna sufletul. Asa cum, atunci cand a savarsit pacatul, omului i s-a parut placut si "respectabil", tot asa atunci cand se caieste de pacat, trebuie sa-l recunoasca vatamator si cu totul mincinos. Iar cainta, atunci cand are loc, aduce durere inimii, dupa cum si pofta pacatului provoaca durere in inima.

Sa nu te tulbure ura care clocoteste in tine si care tinde sa dea pe dinafara in vorbe de manie; porunceste-i mai bine sa taca si sa moara. Altminteri, obisnuindu-se sa vada ca i te supui si ca poate sa se reverse nestavilit din gura ta, te va lua in stapanire. intocmai ca apa oprita de un dig de pamant care, cand gaseste o spartura, o largeste tot mai mult, cautand sa razbeasca prin ea; daca nu o astupam deloc, sau o astupam de mantuiala, in cele din urma, slabind preocuparea noastra de a drege digul si dupa asalturile repetate ale apei, aceasta nu inceteaza sa-si faca loc, din ce in ce mai insistent, incat pana la urma devine foarte greu, daca nu imposibil, sa fie zagazuita. Asa si cu ura care se strecoara in sufletul omului: daca ii ingaduim sa razbeasca afara, o data, de doua, de trei ori, va incepe sa se reverse din ce in "ce mai tare si, in cele din urma, va rupe zagazul si va inunda. Tine seama ca apele rautatii stau adunate in suflet, dupa cuvantul Psalmistului: "au intrat ape pana la sufletul meu" (Psalmul 68, 1).

 

De vei pacatui inaintea lui Dumnezeu si pacatele te vor chinui, te vor arde, grabeste-te sa cauti unica jertfa, vesnica si vie, pentru iertarea pacatelor si marturiseste-ti pacatele inaintea Celui ce s-a dat pe Sine jertfa. Altminteri nu vei mai primi mantuire de nicaieri. Sa nu crezi ca te vei putea mantui singur.

Domnul ar fi putut sa-si faca trup Siesi din tot universul, cer si pamant, sau, daca n-ar fi creat lumea, putea sa faca in locul ei un templu al trupului Sau. Numai pentru tine insa a binevoit sa se faca pe Sine trup, asemenea trupului tau, ca sa te mantuiasca si, dupa ce a creat lumea din nimic, sa faca, dintr-o infima cantitate de materii, trupul Sau, pentru a te aduce la viata, lasand lumea asa cum a creat-o. O, cata bunatate si milosardie dumnezeiasca! "Suntem madulare ale trupului Lui si din carnea Lui si din oasele Lui" (Efeseni 5, 30).

Lumea ca si creatie a Dumnezeului Celui Viu si Preaintelept este plina de viata. Pretutindeni si in toate este viata si intelepciune, in toate vedem o expresie a inteligentei, atat in mare, cat si in mic, in intreg si in parte. Lumea este asemenea unei carti de invatatura, desi nu poti invata din ea cunoasterea de Dumnezeu atat de limpede cum ne invata Revelatia dumnezeiasca, inainte sa fi existat lumea a fost numai Dumnezeu, Cel Viu si nemarginit. Cand lumea a fost adusa la fiinta din nefiinta, este de inteles ca Dumnezeu n-a devenit marginit; intreaga plenitudine a vietii si nemarginirea au ramas in El, dar aceasta plenitudine si nemarginire s-a vadit si in creaturi, in cele vii si organice, care sunt de o infinita multitudine, inzestrate toate cu viata.

Despre caracterul limitat al lumii si indeosebi al omului: lumea da un punct de sprijin fapturilor corporale, ca sa nu se risipeasca in nemarginire.

Cuvantul lui Dumnezeu scris vorbeste mai adevarat si mai clar despre lume decat lumea insasi si decat cuvintele omenesti despre lume. Cuvantul naturii este inchis in ea si nu poate exprima nimic deslusit, de la sine, ramanand litera moarta, fara glas. "Unde erai tu - omule - cand am intemeiat pamantul?" (Iov 38, 4). Erai, oare, langa Dumnezeu cand a intocmit universul? "Cine a cautat in adanc Duhul Domnului si cine L-a sfatuit pe El" (Isaia 40, 13)? Voi, geologilor, va laudati ca ati descoperit gandul Domnului in scoarta pamantului si sustineti aceasta in pofida Sfintei Carti a Facerii. Dati mai multa crezare buchiilor moarte ale straturilor solului, ale pamantului neinsufletit decat cuvintelor, de Dumnezeu inspirate, ale marelui prooroc si vazator de Dumnezeu Moise.

Imi spui "ca nu poti pricepe cum se intampla ca ne asculta sfintii din ceruri cand ne rugam lor. Dar cum se face ca razele Soarelui se revarsa peste noi pretutindeni si ca lumineaza peste tot pamantul? in universul spiritual sfintii sunt ceea ce sunt razele soarelui in universul material. Dumnezeu este Soarele vesnic, datator de viatajjfintii sunt razele acestui Soare al ratiunii. Dupa cum ochii Domnului privesc fara incetare pe pamant si asupra fiilor pamantului, tot astfel si ochii sfintilor; ei nu pot sa nu se indrepte intr-acolo unde se indreapta vederea pronietoare a Domnului fapturilor si unde sunt si comorile lor (trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte si cinstitorii lor). "Caci unde este comoara ta, acolo va fi ai inima ta" (Matei 6, 21). Stii ca inima poate vedea repede, departe si limpede (indeosebi cele ale lumii spirituale). Poti observa aceasta mai cu seama in cele duhovnicesti, unde multe lucruri nu pot fi percepute decat prin credinta (prin "vazul" inimii). Inima este ochiul fiintei noastre. Cu cat este mai curata, cu atat vede mai departe, mai repede si mai clar. La sfintii lui Dumnezeu ochiul duhovnicesc a atins inca din timpul vietii suprema treapta de curatie accesibila omului, iar dupa moarte, cand s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit si mai mult, a devenit mai cuprinzatoare, prin har dumnezeiesc. De aceea sfintii vad foarte deslusit, cuprinzator si departe. Vad trebuintele noastre duhovnicesti. ii vad si ii aud pe toti cei ce ii cheama, din toata inima, adica pe cei ai caror ochi launtrici sunt indreptati catre ei si pe care nici indoiala, nici necredinta nu-i deznadajduieste si nu-i intuneca atunci cand ii cheama pe sfinti, cand privirile rugatorilor intalnesc - ca sa spunem asa - privirile celor la care se roaga. Este o vedere mistica! Cine a dobandit o asemenea experienta ma poate intelege. Asa se explica de ce comunicarea cu sfintii se face atat de lesne. Trebuie numai sa cureti ochiul inimii, sa-l intorci neclintit spre sfantul pe care il cunosti, sa ceri ceea ce vrei sa-i ceri si ti se va da. Ce este insa Domnul in raport cu vederea? Totul in El este vedere, sfintenie, cunostinta. De El este plin cerul si pamantul, tot locul, El vede tot si pretutindeni. "Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni si a celor rai" (Pildele lui Solomon 15, 3).

Credinta din toata inima in lumea spirituala, mai cu seama in Soarele spiritual, Cel ce intelepteste si insufleteste totul, bucura, da viata sufletului celui cu o constiinta neprihanita. Prin credinta, trebuie sa ajungem, sa vedem cu inima. Aceasta inseamna ca sufletul trebuie sa atinga o treapta de sensibilitate mai presus de cea trupeasca, de cea a fiintei noastre intunecate si sa patrunda cu vederea inimii, cea mai curata cu putinta, in lumea spirituala. Acolo se va simti bine, va avea parte de viata adevarata, de liniste si de bucurie. O stiu din experienta.

Daca Domnul n-ar fi iubitor de oameni si indelung-rabdator, ar fi putut oare sa indure nechibzuitele defaimari pe care I le aducem? S-ar mai fi intrupat oare, ar mai fi patimit, ar mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Sau Trup si Preacuratul Sau Sange, catre care ingerii privesc cu frica si cu cutremur? Ne-ar mai fi izbavit, oare, de pacate si de moartea sufletului, asa cum de nenumarate ori o face? Poate ca ar fi apus atunci: chinuiti-va daca sunteti atat de rai, nu va voi mai izbavi, dupa ce in atatea randuri v-am dat izbavire. Asa insa, El indura toata multimea nenumarata a defaimarilor noastre, asteptand sa ne intoarcem la El. Da slava iubirii Sale si indelungii Sale rabdari! inchipuie-ti ce-ar fi daca nu L-am avea pe Domnul, daca ne-am lipsi de a Sa mantuire! Sufletul ni se cuprinde de frica si cutremur. Dar pe pacatosii care nu se caiesc ii ajunge, in cele din urma, cu adevarat mania lui Dumnezeu, "in ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu" (Romani 2, 5).

Atunci cand vii sa te rogi imparatesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tarie, inainte de rugaciune, ca nu te vei intoarce de la ea fara a primi milostivire. Asa este si asa se cuvine sa gandesti si sa crezi despre Dansa. Fiindca este Maica Atotmilostiva a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul si despre milele sale nemasurate si fara de numar marturisesc toate veacurile si toate Bisericile crestine. Ea este, cu adevarat, "noian de milostivire si de binefaceri", asa cum aflam spus in Canonul Odighitriei (Canon, cantarea 5, vers 1). De aceea, a nu veni cu incredere cand te rogi catre Dansa ar fi o sminteala si o necuviinta, neincrederea i-ar defaima bunatatea, asa cum este defaimata bunatatea lui Dumnezeu cand nu nadajduiesti ca vei obtine ceea ce ceri atunci cand I te rogi. Oare cum alergi sa ceri mila unei persoane sus-puse si bogate, mila pe care toti i-o cunosc si pe care si-a aratat-o in nenumarate randuri? De obicei, fiind ferm convisa si cu speranta vie ca vei obtine de la ea ceea ce vrei. Asa se cuvine sa fii si cand te rogi: sa nu te indoiesti si sa nu sovai.

Asa cum mama isi invata copilul sa mearga, ne invata si Domnul sa credem in El cu credinta vie. Mama isi pune copilul pe picioare, il lasa sa stea asa, se indeparteaza de el, apoi il cheama sa vina la ea. Ramanand singur, fara sprijinul mamei, copilul incepe sa planga, vrea sa se duca la ea, dar nu incearca, de frica sa faca primii pasi, pana cand se hotaraste sa paseasca si cade. intocmai ca o mama, Domnul il invata pe crestin sa creada in El, credinta fiind ca si mersul (credinta - cale duhovniceasca). Credinta noastra este firava, lipsita de experienta, intocmai ca un copil care invata sa mearga. Domnul ne lipseste de sprijinul Sau, lasandu-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri si suparari. Ceva mai tarziu insa, cand avem mare nevoie de ajutor ca sa scapam de ele (cand nu simtim nevoia mantuirii nu suntem gata sa mergem la El), parca ne-ar indemna sa ne indreptam catre El (si trebuie, intr-adevar, sa o facem) dupa ajutor. Crestinul isi da silinta sa faca aceasta, "da drumul" ochilor mintii (asa cum copilul isi da drumul la picioare), incearca sa-l vada cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obisnuita sa-l "vada" pe Dumnezeu se teme sa-si faca curaj, se impiedica si cade. Vrajmasul si stricaciunea pacatului pe care o avem de la nastere inchid ochii inimii care incerca sa vada, tinandu-l pe om departe de Dumnezeu, facandu-1 sa nu poata inainta. Domnul ii este totusi aproape, gata sa-l aduca la sine, sa-l cuprinda chiar si in brate, numai sa vina la El cu credinta; si atunci cand, straduindu-te, reusesti sa-L vezi pe Domnul cu ochii inimii. El iti intinde o mana de ajutor, ca si cum te-ar lua in brate si ti-ar alunga vrajmasii. Atunci simte crestinul imbratisarea Mantuitorului insusi. Slava bunatatii si intelepciunii Tale, Doamne! Asa cum, atunci cand esti stramtorat de diavolul si de toate necazurile, trebuie sa vezi indata ca inaintea ta sta Sanul iubitor de oameni al Mantuitorului tau, cauta cu indraznire la acest San parintesc, ca la o nesecata comoara de bunatate si darnicie si roaga-te Domnului, din toata inima, ca sa ne faca si pe noi partasi acestui nesecat izvor de bunatate si ajutorare duhovniceasca si indata ti se va da ceea ce ceri. Principalul este sa ai credinta sau vedere a inimii catre Domnul si speranta ca vei primi de la El ceea ce ii ceri, ca de la un Atot-bun. Asa este! Experienta ne-o arata. Asa ne invata si Dumnezeu, adica sa recunoastem ca fara El suntem de o neputinta morala fara seaman si, cu zdrobire de inima, sa mentinem duhul nostru intr-o necontenita dispozitie rugatoare.

Crestinul nu are nici un temei sa tina in inima ura impotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Crestinul se cuvine sa tina in inima numai dragoste. Si fiindca dragostea nu gandeste raul, nu trebuie sa poarte gand rau impotriva nimanui. Cand nu am nici o dovada in aceasta privinta, nu se cuvine sa gandesc despre altul ca e rau, trufas sau altcumva. Sa cred, bunaoara, ca daca ii voi arata respect, el va cadea in trufie, sau daca ii voi trece cu vederea o jignire, ma va jigni din nou sau isi va bate joc de mine. Trebuie sa nu lasam raul sa se cuibareasca in noi sub nici o forma. Iar raul pe care il face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

Pacea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa impartasanie este cel mai mare si mai de pret dar pe care ni-l face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate impreuna, de care se poate bucura trupul. Fara pace sufleteasca - atunci cand inima este chinuita si stramtorata - omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material sau spiritual, nu-1 incearca nici o bucurie dintre acelea care vin de la sentimentul adevarului, binelui si frumosului. Aceasta fiindca i-a fost strivit si ucis nucleul central al vietii - inima, adica omul cel dinlauntru.

Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge! Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie. in toate vei obtine biruinta prin credinta, te vei invrednici si de imparatia cerurilor. in viata pamanteasca credinta este supremul bine. Ea il uneste pe om cu Dumnezeu, iar cand se afla in om, il face puternic, de nebiruit. "Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El" (1 Corintenl 6, 17).

 

Datu-ne-a Domnul din bunatatea Sa, desi nu ne-am aratat vrednici de ea, sa vedem soarele si sa ne bucuram de razele lui. Lumina soarelui sa-ti fie chezasie, dar mai cu seama lumina lina a Sfintei slave a Tatalui ceresc, a Fiului Sau, Unul-Nascut, cea care ne-a fost data noua, si Duhul dragostei dat inimilor noastre.

Ce vad cand privesc lumea creata de Dumnezeu? Vad cat este de vasta, vad pretutindeni, in regnul animal, viata pulsand vioi printre patrupede, printre reptile, insecte si pasari si printre pesti. Te intrebi de ce viata oamenilor este atat de trista, stramtorata, plina de amaraciuni, mai cu seama a celer inclinati spre evlavie. Domnul a raspandit peste tot, din belsug, viata, multumire, bucurie si toate fapturile, in afara de om, il preaslavesc pe Creator vesele, bucurandu-se de viata. Oare de ce viata omului se desfasoara cu totul altfel decat a celorlalte fapturi? Nu este oare si el zidirea Aceluiasi Demiurg? Explicatia e simpla. Viata noastra este otravita fie de noi insine, prin pacat, fie de vrajmasul cel fara de trup, acesta "ocupandu-se" mai cu seama de cei ce vor sa duca o viata mai ravnitoare. Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu mai vorbin de dusmanul sau invederat, diavolul, care "umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (1 Petru 5, 8). Asa ca nu ma tulbur cand vad peste tot in lume bucurie si multumire, chiar daca de multe ori n-am de ce sa ma bucur si privesc cu mahnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucura in tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru pacatele mele, un gade care nu ma paraseste o clipa si nu inceteaza sa ma loveasca. Dar imi va veni si mie candva vremea sa ma bucur; nu aici insa, ci in lumea de dincolo.

Sfantul Ioan de Kronstadt

26 Iulie 2012

Vizualizari: 10063

Voteaza:

Caderea in necredinta 0 / 5 din 0 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • adrian colceriuPostat la 2014-02-10 07:54

    Extraordinar articol! Mesajul este foarte clar si ma regasesc in multele situatii descrise (pana si in imbratisarea Mantuitorului, care o simt tot mai frecvent, dar nu citisem nicaieri despre ea). Multumesc! Har voua si pace de la Dumnezeu.

  • Mihai Eduard TeodorescuPostat la 2013-07-19 03:14

    Fulminant,fenomenal comentariu...mi-a luat rasuflarea insa mi-a daruit o stare de nedescris in cuvinte ci doar simtita din suflet!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE