Pacatul

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și
S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.

Frumos spus. Dar am senzatia ca si noi, cand iubim omeneste, de fapt nu iubim, ci am senzatia ca de fapt ne manifestam egoismul sau posesivitatea sau dorirea (a altceva decat Dumnezeu) care de fapt tot patimi sint, nu iubire. Dupa cum spui si tu ca noi sintem afectati de lipsa de raspuns a "celuilalt" (adica asteptam o plata/ un raspuns la iubirea/daruirea noastra - deci nu e dragoste pura ci egoism sau iubire de sine mascate) si ca "Noi avem lipsă de iubirea celuilalt"
Cred ca omul nu iubeste cu adevarat decat atunci cand iubeste in/prin/cu dragostea Lui Dumnezeu - adica iubirea adevarata nu este de la om, ci de la Dumnezeu, Harul Lui.