Patima tristetii la Sfantul Ioan Casian

Patima tristetii la Sfantul Ioan Casian Mareste imaginea.

Patima tristetii la Sfantul Ioan Casian

 

Sfintii Parinti incadreaza tristetea in randul patimilor principale care muncesc si il stapanesc pe om. Spre deosebire de toate celelalte patimi tristetea paralizeaza inima si o face incapabila de a mai simti orice bucurie. Cel stapanit de tristete isi pierde interesul pentru activitati obisnuite, chiar si pentru cele care pana atunci ii erau placute. Aceasta incremenire l-a facut pe Talasie Libianul sa defineasca tristetea ca fiind lipsa placerii - fie a celei dupa Dumnezeu, fie a celei dupa lume", iar Sfantul Ioan Casian spune ca "pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobeste sufleteste, paralizand orice sarguinta si dorinta de mantuire".

 

Spre deosebire de toate celelalte patimi care prin definitia lor urmari a satisface placerea sufletului, tristetea este singura care refuza sa aduca aceasta placere, ea aducand direct durerea. Astfel scria si Evagrie Ponticul "toti dracii (patimile - n.ns.) fac sufletul iubitor de placeri, numai dracul intristarii nu primeste sa faca aceasta, ...uscand prin intristare orice placere a sufletului".

 

Tot pentru a arata efectele devastatoare pe care le are tristetea asupra inimii, Sfantul Ioan Casian foloseste urmatoarea comparatie: "ca molia pentru vesminte si cariul pentru lemn, asa este vatamatoare tristetea pentru inima omului". Altfel spus, tristetea mananca inima omului. Nu se poate sa existe om care sa nu fi simtit cum i se topeste inima din cauza durerii provocate de tristete, sa nu fi simtit cum i se rupe sufletul in doua si nimeni nu l-ar mai putea scoate din acea stare. Descartes, descriind tristetea, scrie: "simtind in jurul inimii ca un fel de lanturi care o strang"; caci durerea, asemenea unor lanturi, sufoca inima omului.

 

Starea omului care e incercat de o astfel de patima este putin placuta. Acum, plecand de la observarea vietii omului, presarata din cand in cand cu bucurii si tristeti, imi pun urmatoarea intrebare: asa trebuie sa se desfa­soare o viata de om, care mai e si crestin? Si cum ramane cu indemnul Sfantului Apostol Pavel: "bucurati-va pururea" (Filip. 4, 4)? E posibil asa ceva? Cel fel de bucurie e aceea?

 

Sa vedem ce raspunsuri si ce mod de indreptare intalnim la Sfantul Ioan Casian asupra acestei patimi.

 

1. Un portret al Sfantului Ioan Casian

 

Sfantul Ioan Casian s-a nascut in jurul anului 360, iar in privinta locu­lui natal s-au emis doua principale ipoteze: Galia sau Scythia Minor, impunandu-se totusi ultima varianta. Aici primeste o educatie aleasa, devenind dupa cum insusi marturisese. cunoscator al literaturii profane (Vergiliu, Horatiu, Cicero etc.) a vremii sale (Conv. XIV, 12). Insa iubirea de Dum­nezeu il determina sa plece impreuna cu Gherman si sora sa spre Tara Sfanta, petrecand aproximativ doi ani la Betleem.

 

Dupa ce la Betleem pune bazele credintei sale, dorind mai mult, pleaca impreuna cu Gherman spre pustiul Egiptului, care atunci era locul in care se facea cea mai adanca experienta a lui Dumnezeu. Parintii pustiului egip­tean din secolul IV, care nu inceteaza sa uimeasca prin viata si invataturile lor pe toti crestinii din toate timpurile, sunt cei care il atrag pe Sfantul Ioan Casian spre acest loc minunat, dupa cum insusi afirma: "din dorinta de a ajunge, daca nu sa fim la fel cu ei, macar sa ii cunoastem".

 

Traseul vietii sale: Scytia Minor - Betleem - pustiul egiptean, il pre­zinta pe Sfantul Ioan Casian ca un pelerin aflat permanent in cautarea lui Dumnezeu, dornic de a se ridica pe treptele cele mai inalte ale cunoasterii lui Dumnezeu. Este imaginea perfecta a crestinului, care fiind constient de sensul existentei sale, se afla intr-o continua insetare de Dumnezeu. Pustiul Egiptului este cel care il formeaza duhovniceste pe Sfantul Ioan Casian, un rol deosebit fiindu-i atribuit lui Evagrie Ponticul, despre care Columba Stewart afirma ca a reprezentat "cea mai importanta influenta asupra teologiei monahale a lui Casian, desi acesta nu ii mentioneaza numele niciodata" din cauza origenismului sau. Parasirea Egiptului de catre Sfintii Casian si Gherman e pusa pe seama miscarii antiorigeniste desfasurata de catre patriarhul Teofil al Alexandriei, cei doi prieteni gasind adapost la Sfantul Ioan Gura de Aur caci, dupa cum se stie, "sub aripa ocrotitoare a marelui ierarh au aflat azil monahii "evagrieni", care au fost s sa paraseasca pustia Egiptului".

 

La Constantinopol, Sfintii Casian si Gherman au legat o prietenie deosebita cu Sfantul Ioan Gura de Aur, acesta hirotonindu-l pe cel dintai diacon, iar pe cel de-al doilea preot. Pe la 404-405, Sfantul Ioan Casian se afla la Roma pentru a-l apara pe Sfantul Ioan Gura de Aur in fata papei Inochentie I, ramanand in Apus pana la sfarsitul vietii.

 

Sfantul Ioan Casian se stabileste in Apus avand in inima si in minte doua mari chipuri luminoase: Sfantul Ioan Gura de Aur, despre care spune "el m-a invatat in toate pe care le-am scris" si pe Evagrie Ponticul a carui opera o va difuza in Apus, actualizandu-l dupa nevoile de acolo si introducandu-l astfel in invatatura apuseana".

 

In jurul anului 415 infiinteaza la Marsilia doua manastiri, fiind cum spune Parintele Dumitru Staniloae "intemeietorul monahismului in Apus, inainte de Benedict", iar prin opera sa ascetico-mistica da primele Reguli monahale din Apus, care vor indeplini acelasi rol pe care Regulile Sfantului Vasile cel Mare le-au avut in Rasarit. In legatura cu opera sa ascetico-mistica, aceasta e cuprinsa in doua lucrari " Despre asezamintele manastiresti si despre tamaduirea celor opt pacate principale in douasprezece carti, si Convorbiri cu Parintii in douazeci si patru carti impartite in trei grape.

 

Faptul ca i s-a cerut scrierea acestor lucrari dovedeste ca Sfantul Ioan Casian ajunsese "in Galia o autoritate recunoscuta in chestiuni monahale si bisericesti", si cu siguranta s-a ridicat la inaltimea cerintelor, intrucat scrierile sale sunt considerate "cea mai buna sinteza a evlaviei vechiului monahism rasaritean", el influentand numerosi scriitori si Sfinti Parinti care i-au urmat, atat din Apus cat si din Rasarit. O caracterizare care surprinde foarte bine persoana si opera Sfantului Ioan Casian o face Parintele Ioan G. Coman, cand spune despre sfantul do­brogean, ca: "analizeaza, judeca si apreciaza critic problemele, pe baza experientei... Filocalia Sfantului Ioan Casian este cea mai realista dintre toate cele scrise in epoca patristica, cum sunt acelea ale lui Evagrie Pon­ticul, Nil Sinaitul, Diadoh al Foticeii, Marcu Eremitul etc.".

 

Tratarea unor teme deosebit de profunde cum ar fi meditatia neincetata la Dumnezeu, strapungerea inimii sau rugaciunea neincetata, precum si imaginea Sfantului Ioan Casian care se desprinde din opera sa, adica aceea de dascal al vietii monahale, ar putea duce la impresia, ca unele capitole din invatatura sa s-ar adresa doar monahilor, pentru mireni fiind, parca, prea mult. Insa nu se poate vorbi despre pagini filocalice destinate doar monahilor. Omul, mirean sau calugar, prin calitatea sa de crestin este che­mat sa inainteze cat mai mult pe calea sfinteniei, asa incat si laicul e chemat la viata in Hristos care este o crestere neincetata duhovniceasca. Asadar, viata si opera Sfantului Ioan Casian pot fi considerate un ma­nual de sfintenie care se adreseaza tuturor crestinilor, atat celor din manastiri, cat si celor din lume. Urmand aceasta cale pe care ne-a impar­tasit-o si noua, omul Casian a ajuns la fericirea vesnica, fiind cinstit ca sfant inca de la moartea sa, petrecuta in jurul anilor 430-435.

 

2. Despre patimi in general

 

Patima este pacatul generalizat, devenit obicei sau obisnuinta. Am spus ca tristetea se gaseste enumerata printre patimile principale, de aceea, pana a vorbi despre patima tristetii, trebuie facute cateva lamuriri cu privire la ce inseamna patima, si ce efect are aceasta asupra omului.

 

Patima il face pe om rob, de aceea Sfantul Ioan Casian ne invata ca tre­buie sfaramate "zavoarele patimilor", caci ele "ne despart de adevarata cunoastere". Patimile, ne inrobesc, ne fac dependenti de anumite lucruri, prin ele omul pierzandu-si adevarata stare in care ar trebui sa se afle, anume aceea de a fi liber, detasarea fata de orice bun din aceasta lume, caci numai intr-o astfel de stare se poate ajunge la "adevarata cunoastere".

 

Pe langa robire, o alta caracteristica a patimilor e aceea ca "in ele se manifesta o sete fara margini, care isi cauta astampararea, si nu si-o poate gasi". Omul are sadita in el setea fara margini, tinderea spre infinit, ce trebuie canalizata spre comuniunea cu Dumnezeu, caci El este "adevaratul si singurul infinit". Patimile sunt cele care deviaza setea dupa infinit in alta directie decat spre Dumnezeu. Atractia si setea de satisfacere a patimii sunt produsul amagirii. "Dorul infinit, nemarginit al patimii, e indreptat spre o tinta falsa, care ii da doar iluzia infinitului si nu infinitul insusi, este un dor intors nu spre Dumnezeu, ci spre lume si spre sinea sa egoista". In zadar se straduieste omul sa isi satisfaca aceasta sete prin patimi, caci nu poate sa dobandeasca dragostea de Dumnezeu o data cu poftirea bunurilor din lume. Chiar daca uneori patimile creeaza iluzia ca omul a aflat ce cauta, intotdeauna, datorita marginirii lucrurilor din lume pe care patimile le cauta, omul constata ca desfatarea dorita se sfarseste si atunci cunoaste in­tristarea pentru ca nu si-a putut astampara setea de satisfacere a patimii. In­tristarea este, asadar, o urmare a trezirii din ameteala patimii, care da senzatia doar de gol, de fals, de efemer a ceea ce credeam ca este consis­tent si durabil.

 

Sfintii Parinti invata ca patimile nu fac parte din firea omului, nu apartin naturii umane, ci ele se nasc si cresc in om prin contributia faculta­tilor sufletului, nu numai prin simturile intoarse spre placerile vietii. Sfantul Ioan Casian spune ca "nu-i om sa fie scutit de ele, totusi toata

lumea le ignora".

 

Sfantul Ioan Casian, preluand aceasta impartire de la Evagrie, vorbeste despre "opt mari pacate, si anume: primul cel al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare; al doilea, al curviei; al treilea, al iubirii de arginti, sub care se intelege zgarcenia, sau, ca sa il numim mai propriu, al patimii de bani; al patrulea, al maniei; al cincilea, al tristetii; al saselea, al descurajarii, adica al nelinistii sau al dezgustului inimii; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al trufiei". Aceasta lista a patimilor e traditionala in ascetica ortodoxa. Acelasi sfant arata nu numai ca nu e om fara patima, ci merge pana la a spune ca "toti sunt loviti de toate, totusi in chip deosebit si intr-o anumita masura suferim de ele". Adica, daca observi ca ai o patima, sa fii sigur ca ai si altele, caci patimile se nasc unele din altele, ca de exemplu: "din manie tristetea, din tristete lenea... De aceea, ca sa fie invinsa lenea, trebuie mai intai combatuta tristetea; ca sa se alunge tristetea, trebuie distrusa mai intai mania". Patimile se afla intr-o stransa legatura intre ele, ca intr-un lant, dupa comparatia Sfantului Ioan Casian, generandu-se si intarindu-se unele pe altele. Aceasta interconditionare a patimilor este explicata de sfant ast­fel: "preaplinul uneia are ca urmare inceputul alteia", adica supraabun­denta uneia permite intrarea alteia.

 

Nu exista o anumita ordine in care patimile atrag pe om, aceasta va­riind in functie de fiecare om in parte, insa nu este om care sa nu fi fost in­cercat printr-o momeala a vreunei patimi. Ele isi fac prima aparitie in constiinta, dar se manifesta in mod deosebit doar una dintre ele, in mo­mentul cand nu este inabusita la timp, caci "la unul locul principal il detine duhul desfranarii, pe altul il asupreste furia, in altul gloria desarta este tirana, altuia ii sta in crestet trufia". Cea mai mare amagire e aceea de a crede ca nu avem patimi, dar este explicabil prin faptul ca ori nu suntem in stare sa ne autoanalizam, ori pentru ca ele nu se manifesta in acel moment. Dar nemanifestarea nu inseamna absenta lor, ci doar lipsa prilejului care sa aprinda ceea ce mocnea de mult timp in sufletul omului. O alta situatie care trebuie semnalata este ca "adesea, simplul fapt ca unii oameni sunt prinsi in treburile si grijile lumesti este de ajuns pentru ca la acestia anumite pati­mi sa dispara cu totul, dar lucrul acesta este valabil doar un anumit timp, caci ele apar de indata ce intensitatea activitatii lor scade". Cel prins de aceasta grija lumeasca nu are gandul indreptat spre Dumnezeu, dar nici eliberat de patimi nu este.

 

Izvorul tuturor patimilor este, dupa cum afirma Sfintii Parinti filautia sau iubirea egoista de sine. Din aceasta se nasc patimile, care momesc sufletul omului si ii sustrag atentia de la Dumnezeu. Caci omul, indreptandu-si atentia spre obtinerea placerii simtuale prin intermediul pa­timilor, isi indeparteaza privirea de la Dumnezeu. Patimile sunt adevarate boli spirituale, caci dupa cum bolile trupesti imbolnavesc corpul omenesc, tot asa patimile slabesc fiinta omului si o pervertesc. Si dupa cum bolile trupesti netratate produc moartea trupeasca, asemenea patimile nevindecate produc moarte sufleteasca. De aceea crestinul care doreste sa dobandeasca mantuirea trebuie sa se vindece de ele, viata crestinului fiind o lupta neintrerupta de a rezista impotriva pati­milor si a savarsi fapte si virtuti morale.

 

3. Locul pe care il ocupa tristetea in randul patimilor

 

Dupa cum am mai spus, ascetica ortodoxa vorbeste despre opt patimi sau duhuri ale rautatii. Sfantul Ioan Casian mentioneaza tristetea pe locul al cincilea, intre manie si trandavie, cu care se afla in stransa legatura, caci din manie izvoraste si, la randul sau, tristetea naste trandavia sau akedia. Akedia se inrudeste atat de mult cu tristetea, e "vecina" atat de buna cu tristetea, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, incat traditia apuseana nu mai face distinctie intre ele, socotindu-le una si aceeasi patima.

 

Mania, tristetea si trandavia (akedia) alcatuiesc un grup de patimi pe care Parintele Gabriel Bunge, unul dintre cei mai de seama specialisti in opera avvei Evagrie Ponticul, le numeste patimi ale sufletului. Lacomia pantecelui, desfranarea si iubirea de arginti le numeste patimi ale trupului "care se ivesc din nevoile deviate in exces" ale omului. Ultimele doua patimi - slava desarta si mandria - alcatuiesc un grup special, fiind conside­rate superioare primelor sase si de aceea sunt socotire "patimile sau viciile tipice celor desavarsiti", in sensul ca cei desavarsiti au invins celelalte patimi, nemairamanandu-le a lupta decat cu duhurile acestor ultime patimi. Aceste trei patimi ale sufletului: mania, tristetea si akedia isi au cauzele in propria noastra persoana si in sfera relatiilor interumane, caci, oricat de puternica ar fi relatia dintre doi oameni, la un moment dat va trebui sa faca fata tulburarilor pe care le produc aceste patimi si care pot merge pana la destramarea relatiei. De aceea e nevoie de credinta in Dumnezeu, Cel care ne poate izbavi de aceste patimi si astfel putem nu numai sa pastram, ci chiar sa intarim legaturile interumane.

 

Desi lista celor opt patimi este "precursoarea listei occidentale a celor sapte pacate capitale", se observa unele deosebiri intre cele doua: "din lista pacatelor capitale stabilite de Parinti au disparut doua nume. In enu­merarea adoptata de Sfantul Toma (de Aquino) si care inca este in folosinta noastra, nu gasim nici tristetea, nici akedia. Le-au luat locul invidia si lenea". Daca lenea exprima in parte ceea ce se intelege prin akedie, dis­tanta dintre invidie si tristete e mai mare. Iar explicatia acestei inlocuiri pe care o da patrologul Jean Bremon - "catehismele nu atrag atentia asupra unor stari sufletesti care presupun o sporire duhovniceasca" - lasa de dorit. In legatura cu cele opt patimi din literatura ascetica, Parintele Du­mitru Staniloae spune ca "ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca iden­tificam invidia cu intristarea". Insa, orice fel de impartire sau clasificare a patimilor sau a pacatelor nu are o valoare absoluta, ci urmareste doar sa usureze intelegerea acestor notiuni si indeosebi sa constientizeze pe om ca acestea il despart de Dum­nezeu. Si intrucat tamaduirea de patimi incepe o data cu analiza si cerce­tarea lor, sa trecem la definirea patimii tristetii.

 

4. Patima tristetii

 

"Chinurile tristetii sfasietoare" zguduie din temelii intreaga fiinta umana, afectand si paralizand atat puterile sufletesti, cat si pe cele trupesti. Tristetea tulbura pacea inimii, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, caci tristetea e pen­tru inima ce este "molia pentru vesminte si cariul pentru lemn" sau dupa cum spune Evagrie: "vierme al inimii e intristarea care-si mananca mama (sufletul) ce-i da nastere". De aceea inteleptul Solomon a zis: "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4, 23).

 

Nici mintea nu scapa intreaga caci tristetea ne-o intuneca si "ne-o cufunda in grea deznadejde". Asadar, patima tristetii se manifesta asupra a ceea ce are omul mai de pret, adica inima si mintea sa. Cel cuprins de aceasta patima este descris de Sfantul Ioan Casian ca nemaifiind in stare "sa-si faca rugaciunile in bucuria de pana atunci, ...nici sa mai fie linistit si bun cu fratii nu suporta, si-l face fara rabdare si posac in toate obligatiile de munca sau religioase. Dupa ce a pierdut orice jude­cata sanatoasa, ... il doboara si il prabuseste intr-o disperare dureroasa". Tristetea ii afecteaza omului intreaga sa viata si-l cufunda in deznadejde adanca. Se observa o lipsa de interes in orice directie de activitate, mergand uneori pana la dezinteres de orice preocupare fata de lucrurile sau de persoanele de care este legat prin diferite obligatii.

 

Tristetea strecoara in sufletul omului nepasare fata de ce se intampla in jurul lui sau chiar fata de ce se intampla cu propria sa per­soana, nepasare la care se adauga neincrederea ca cineva l-ar putea ajuta sa iasa din acea stare. Nepasarea si neincrederea culmineaza in "grea deznadejde", facandu-l pe om sa isi piarda speranta in Dumnezeu si in oameni, chiar si in el insusi. Sub efectul deznadejdii, omul, din dorinta de a iesi din starea in care se afla, se deda altor patimi sau poate ajunge pana la sinucidere.

 

Tristetea se manifesta ca fiind "morocanoasa, fara rabdare, neindura­toare, pizmasa, de o stearpa amaraciune si de o dureroasa disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobese sufleteste, paralizandu-i orice dorinta de man­tuire, caci este fara noima". Ea reuseste sa-i anuleze omului capacitatea de a mai dori ceva, nu numai mantuirea la care se refera in acest text Sfan­tul Ioan Casian, ci orice dorinta de orice natura, mergand chiar pana acolo incat sa ii anuleze si dorinta de a mai trai. Tristetea cand este urmata de deznadejde inseamna moarte spirituala, iar in unele cazuri poate duce si la moarte trupeasca, impingandu-l pe om la suicid, caci, potrivit cuvintelor lui Isus Sirah: "pe multi i-a omorat intristarea" (30, 24).

 

Jean-Claude Larchet, sintetizand definitiile si descrierile mai multor Sfinti Parinti in legatura cu patima tristetii, scrie: "tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtorare, apasare a inimii, disperare dure­roasa, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar de spaima".

 

Toate patimile tin de una sau de alta din cele trei facultati ale sufletu­lui. Sfantul Ioan Casian foloseste si el aceasta impartire a sufletului in trei puteri: rationala (care tine de ratiune), irascibila (care tine de vointa) si poftitoare sau concupiscenta (care tine de sentiment).  Ultimele doua puteri, pe care omul le are in comun cu animalele alcatuiesc partea irationala a sufletului. Sfantul Ioan Casian foloseste aceasta clasificare "pe care o invatase de la Evagrie" in mod cat se poate de explicit in ultima convor­bire, incercand sa arate de care putere a sufletului tin principalele patimi: "daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la vicii ca: glo­ria desarta, trufia, pizma, mandria, infumurarea, sfada, erezia. Daca va fi ranita vointa, va produce: furie, nerabdare, tristete, nepasare, lasitate, cru­zime. Iar daca va strica partea sentimentelor, va zamisli: lacomia, desfra­narea, arghirofilia, avaritia si poftele vatamatoare si pamantesti". Triste­tea e "intotdeauna o reactie patologica a facultatii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului, sau a amandurora impreuna", deci este o urmare a infectarii partii irationale a sufletului. Trebuie spus ca pana a ajunge patima, tristetea e in primul rand un afect natural. In rai omul nu cunostea tristetea, insa dupa caderea lui Adam, ea se salasluieste in firea umana. Dar aceasta tristete nu face parte din patimile condamnate de Sfintii Parinti, caci patimile sunt cu totul straine de firea umana, ci ea se incadreaza in "randul celor numite de Sfintii Parinti "afecte firesti si neprihanite", adica stari care au aparut in firea omeneasca in urma pacatului originar, dar care, cu toate ca sunt marturii ale caderii sale din starea de desavarsire initiala, nu sunt rele". Aceasta tristete, care face parte dintre afectele firesti sau naturale poate deveni, dupa cum tinde omul ori spre Dumnezeu, ori spre placerile lumesti, virtute sau patima. Omul poate si are datoria de a transforma acest afect natural in acea virtute pe care Sfantul Apostol Pavel o numeste "intristarea cea dupa Dumnezeu" (II Cor. 7, 10). Omul are in firea sa intristarea pentru plangerea propriilor pacate. Insa in chip paradoxal, ceea ce era menit sa fie o virtute ajunge o patima, caci omul foloseste aceasta intristare pentru a-si deplange, de exemplu, pierderea unor bunuri materiale sau faptul ca nu si-a putut impli­ni o placere. Astfel omul imprima tristetii "porniri contrare firii" sale si transforma acest afect firesc intr-o patima cu urmari dintre cele mai zgu­duitoare pentru fiinta umana.

 

5. Cauzele tristetii

 

Principala cauza care produce tristetea este, folosind cuvintele Sfantu­lui Ioan Casian, "neimplinirea vreunei pofte, ori a vreunui castig atunci cand cineva a vazut spulberata speranta ce-si faurise in minte despre aces­te lucruri" si ca aceasta ia nastere atunci cand "ni s-a zadarnicit o do­rinta". Si intrucat, dupa cum arata Evagrie, "pofta e legata de orice patima", rezulta ca tristetea se afla in stransa legatura cu patimile. Sfantul Maxim Marturisitorul afirma in mod cat se poate de clar ca placerea pe care omul o cauta prin aceste patimi "are ca urmasa in chip sigur durerea... Caci in placere e amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina patima placerii. Pentru ca aceea ce domina iese intotdeauna deasupra, acoperind simtirea a ceea ce sta alaturea". Omul patimilor intodeauna va gusta din tristete, caci dupa cum "cel dus in robie de barbari e legat in fiare, si cel dus in robie de patimi e legat de in­tristare", invata Evagrie.

 

Omul se intristeaza cand ii lipseste ceea ce iubeste. Daca iei omului obiectul iubirii, e normal ca el sa se intristeze. Problema este ce anume iu­beste omul. Caci nu de putine ori, acesta isi indreapta privirea precumpa­nitor spre bunurile materiale. O alta pricina a intristarii o reprezinta necazurile care se abat asupra omului, cum sunt boala, accidentele sau moartea cuiva apropiat. Omul se intristeaza cand constata disproportia dintre efort si rezultat, adica atunci cand cunoaste sentimentul esecului, al zadarniciei muncii sale. Se intris­teaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste fi­nalitatea propriilor sale activitati. Se intristeaza de bunastarea semenilor lui, care, parca nu muncesc mai mult decat el, dar castiga mai mult si sfar­seste prin a fi stapanit de invidie fata de bunurile materiale sau morale ale celorlalti. Se intristeaza cand munca sa nu e apreciata la valoarea ei ade­varata; exemplele pot continua.

 

Tristetea se dovedeste a fi si "urmarea unei manii anterioare", cum am mai spus cand am vorbit despre interconditionarea patimilor. Astfel, tristetea se afla in stransa legatura cu tinerea de minte a raului, cu supararea pricinuita de aproapele si cu dorinta de a te razbuna pe el, caci "daca dorinta de razbunare nu e satisfacuta, in suflet se instaleaza mahnirea, in­tristarea, sentimentul de frustrare". Tristetea, si in general patimile sufle­tului - mania, tristetea si akedia - sunt cele care reusesc cel mai bine sa tul­bure relatiile dintre oameni.

 

Uneori tristetea apare si ca un sentiment de nemultumire privind in­treaga existenta a omului, nemultumire pe care el o intelege mai mult sau mai putin si care arata "faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fun­damentale ale persoanei, chiar daca ea nu stie limpede care sunt acestea". Sfantul Ioan Casian vorbeste si despre o tristete fara motiv: "Cateodata insa, chiar fara sa existe vreun motiv, care sa ne pricinuiasca aceasta ca­dere, din imboldirea vicleanului vrajmas, suntem apasati de o atat de neas­teptata tristete, incat nu mai putem primi cu bunavointa de altadata nici pe cei dragi noua, sau pe prietenii sositi". Intre acest fel de tristete si akedie e foarte greu de facut o diferentiere, intrucat ceea ce distinge esential akedia de tristete este faptul ca ea, spre deosebire de patima tristetii, nu are un motiv precis.

Demonii au si ei un rol important in aducerea tristetii si, in general, a patimilor. Asa este cazul acelei tristeti fara o cauza precisa, cum e aceea a neimplmirii vreunei pofte, care este in exclusivitate lucrarea diavolilor.

 

Insa, cu toate cauzele mai mult sau mai putin intemeiate, adevaratul motiv al producerii patimilor nu se gaseste in afara omului, adica in relatia cu semenii sau in actiunea demonilor, ci el trebuie cautat in propria fire, adica in sufletul omului, caci "noi avem ascunse in noi si cauzele greselilor, si semintele patimilor, care, o data ce ploaia ispitelor le-a udat in mintea noastra, indata incoltesc si dau roade". Diavolii sau chiar omul insusi aduce asupra sa ploaia ispitelor care nu rodeste patimi decat daca omul are in sufletul sau semintele patimilor. Ispita nu reprezinta decat "prilejul care a impins la suprafata bolile ascunse, tainuite in adanc". Omul are in el acesti germeni ai patimii, iar ispita nu face altceva decat sa scoata la iveala ceea ce zace in sufletul sau, caci "niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor". De aceea, omul, ca sa se fereasca de patimi, trebuie sa inlature hotarat aceste seminte ale pa­timilor pe care le are in sufletul sau, pentru ca altfel momeala castiga in in­tensitate, incat cu greu i se mai poate rezista. Caci daca pamantul sufletu­lui nostru este lipsit de semintele patimii, evident ca ploaia ispitelor nu va produce roade, adica patimi.

 

6. Atitudinea de intristare si vindecarea ei

 

Sfantul Ioan Casian spune despre tristete ca trebuie inlaturata, ca altfel ea "aduce moarte si trebuie data afara din adancul inimii noastre si alungata". Am spus ca o prima cauza care duce la tristete e "neimplinirea unei pofte" si ca pofta e legata de patima, deci tristetea apare cand omul nu isi mai poate satisface placerile, adica atunci cand este lipsit de un bun material sau de indeplinirea unei dorinte. Viata omului a devenit o alergatura dupa placeri si el s-a departat de sursele pozitive ale existentei. Pentru ca tristetea sa fie evitata, omul trebuie sa renunte la satisfacerea placerilor, sa respinga de fiecare data ispita placerii, caci "cine n-a invatat mai intai sa-si ucida vrerile, nu va fi in stare in nici un chip sa-si stinga nici mania, nici tristetea".

 

Nu de putine ori omul sfarseste prin a se alipi de bunurile materiale atat de mult incat, daca este lipsit de acestea, tristetea il cuprinde in asa masura incat ii poate dezechilibra intreaga viata. De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci devenim dependenti de ele, devenim robi ai bunurilor materiale. Evagrie da un exemplu, zicand ca atunci "cand este pagubit, iubitorul de arginti se intristeaza amar, dar cine dispretuieste banii va fi neintristat". Se observa astfel ca omul, mai intai este robul altor patimi, in cazul de fata filarghiria, iar neimplinirea patimilor il face si robul intristarii. Astfel, tristetea este evitata daca mai intai ne-am vindecat de celelalte patimi. De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci cel ce iubeste acestea, cu siguranta nu va scapa de intristare.

 

Pentru omul din lume, dispretuirea nu trebuie inteleasa ca neglijenta fata de cele necesare vietii. De pilda, modul de a se imbraca al omului nu trebuie sa lase de dorit pentru ca hainele nu inseamna mare lucru pentru el. Dispretul fata de haine nu inseamna a fi neglijent fata de modul tau de a te imbraca, ci inseamna a te imbraca cu bun gust, insa fara a face din ima­ginea exterioara centrul universului tau spre care iti indrepti intreaga aten­tie, voind sa contrazici proverbul care spune ca nu haina face pe om. Sfan­tul Ioan Casian, pentru a arata ca aceste griji, cum este imbracamintea, nu trebuie sa ocupe un loc special in ochii nostri si ca ar trebui dispretuite, scrie ca "daca nu ne putem lepada de grija pe care trebuie s-o avem fata de trup, macar sa suplinim aceasta trebuinta trupeasca, fara o preocupare prea mare si fara stradanie grea. Nu trebuie sa ingaduim ca aripile duhului nos­tru sa fie apasate de grijile ucigatoare ale acestui veac".

 

Omul are datoria sa munceasca pentru a-si asigura cele necesare vietii, dar trebuie sa traiasca in asa fel incat, daca s-ar intampla sa piarda ceva (chiar totul), sa nu se intristeze pentru ce a pierdut; sa nu fie robul lucrurilor pentru care, de altfel, a muncit si merita sa le aiba in proprietatea sa. Nu tre­buie sa uite vreo clipa ca el e proprietarul acelor lucruri, si nu lucrurile sunt proprietarul sau. Omul ar trebui sa aiba constiinta ca in orice clipa poate pierde aceste lucruri; iar daca pierderii ii dai un raspuns cum ca cele in­tamplate sunt o ispita sau ca s-au intamplat din cauza pacatelor lui, omul nu intelege acest raspuns sau refuza sa il inteleaga. El nu trebuie sa puna un pret prea mare pe bunurile materiale; sa fie in stare ca in orice moment in care ar pierde totul sa o ia de la inceput, avand doar credinta in Dumnezeu. Sa avem mereu in minte imaginea lui Iov: a avut totul, a pierdut totul, dar el a ramas neschimbat pentru ca nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu. Sfantul Ioan Casian spune ca omul trebuie sa dea dovada de maretie a sufletului, caci aceasta este cea "care-i da puterea nu numai sa dispretuiasca cele ce par infloritoare in lumea aceasta, dar, mai ales, sa nu se lase infrant de potrivnicii si de tristeti; ba, dimpotriva, sa le considere drept lucruri mici si fara valoare, tinand necontenit privirea mintii indreptata acolo unde este incredintat ca va fi chemat in fiecare zi si in fiecare clipa". Iata cum, in chip paradoxal, bunurile materiale si dorintele tru­pesti dupa care omul alearga toata viata sa intrucat ele par atat de inflori­toare, ar trebui dispretuite si astfel ar scapa de tristetea care negresit ur­meaza neimplinirii lor.

 

Spuneam ca omul se intristeaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste finalitatea propriilor activitati. Aceste stari si sentimente cu care se chinuie omul nu sunt altceva decat urmarile haosului pe care patimile il produc in sufletul sau Caci patimile tocmai aceea ur­maresc ca sa il faca pe om sa-si piarda ratiunea existentei sale. Omul tre­buie sa isi fixeze in viata cateva mici tinte, cum sunt terminarea unei scoli, gasirea unei slujbe, a caror realizare nu inseamna o mare implinire sau a caror nerealizare nu inseamna o mare tragedie, dar niciodata el nu trebuie sa uite tinta suprema a existentei sale, anume mantuirea sa. In acest sens Sfantul Ioan Casian spune ca daca vom avea privirea indreptata spre Dum­nezeu, ingrijindu-ne de viata noastra duhovniceasca, "nu vom fi doborati de nenoricirile prezente si nici inflacarati de izbanzile avute, privindu-le pe toate ca pe niste lucruri nefolositoare si pieritoare". Mantuirea e, de fapt, principalul lucru de care trebuie sa se ingrijeasca omul in viata sa, iar ade­varata finalitate a vietii sale trebuie sa fie intrarea in imparatia cerurilor.

 

Spuneam ca tristetea vine si in urma unor necazuri precum boala sau moartea celor dragi. Daca in cazul tristetii ce urmeaza neimplinirii unei pofte, o astfel de ispita a satisfacerii placerii trebuie respinsa pentru a nu se ajunge la tristete, in cazul tristetii ce urmeaza mortii cuiva apropiat, o ast­fel de intamplare care de fapt e o ispita, trebuie acceptata. O astfel de ispita care apare fara participarea vointei omului, cum e necazul mortii semenilor "e mai potrivit sa se numeasca incercare", dupa cum spune Parintele Du­mitru Staniloae.

 

Cum trebuie sa reactioneze crestinul cand este supus unei astfel de in­cercari ne arata Sfantul Vasile cel Mare care spune ca "se cuvine sa suferim cu demnitate si cu buna-cuviinta intristarile, ramanand in hotarele firii. Asadar, nu este ingaduit nici femeilor, nici barbatilor sa jeleasca si sa planga fara masura, ci sa se intristeze atat cat trebuie din pricina durerilor, sa verse cateva lacrimi, si acestea in tacere, fara sa scoata strigate, fara sa boceasca, fara sa isi rupa hainele, fara sa isi presare tarana pe cap si fara sa faca ceva necuvenit". Moartea unei persoane pe care o iubesti cum e un parinte sau sotia, reprezinta o experienta cutremuratoare care poate lasa tot felul de urme neplacute in viata celui care a suferit o astfel de incercare, insa, Sfantul Apostol Pavel arata clar in Epistola I catre Tesaloniceni ca in­tristarea adusa de moartea cuiva ii zdrobeste doar pe cei care nu au nadejdea in Dumnezeu, caci pentru crestini, moartea inseamna trecerea sau nasterea la adevarata viata. Un astfel de necaz nu trebuie sa se transforme intr-o patima care sa sfasie sufletul omului, cum se intampla de cele mai multe ori, caci omul, intr-o astfel de incercare, foarte des, in loc sa caute alinare la Dumnezeu, "Cel ce ne mangaie pe noi in tot necazul nostru" (II Cor. 1, 4), el il intreaba pe Dumnezeu de ce s-a intamplat aceasta si uneori ajunge pana acolo incat il face vinovat de moartea celui apropiat chiar pe Dumnezeu.

 

Ne putem intreba daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de intristare la moartea lui Lazar, caci Sfantul Evanghelist Ioan relateaza ca El "a suspinat cu duhul si S-a tulburat intru Sine" (Ioan 11, 33) si ca a la­crimat pentru Lazar. Raspunsul vine tot de la Sfantul Vasile cel Mare care spune ca "lacrima Domnului nu era o lacrima patimasa, ci o lacrima inva-tatoreasca... Domnul, lacrimand pentru prietenul Lui, a aratat participarea la firea omeneasca si ne-a eliberat si de o exagerare si de alta: nu ne in­gaduie nici sa fim slabi fata de suferinte, dar nici sa fim nepasatori fata de intristare". Asadar, lacrima Mantuitorului nu poate fi invocata ca argu­ment pentru a ne justifica intristarea noastra.

 

Tristetea se iveste si atunci cand se constata disproportie intre efort si rezultat. Nedreptatea care rezulta din diferenta dintre munca depusa si re­zultatul obtinut nu provoaca tulburare in fiinta omului smerit, deoarece el considera rezultatul ca fiind meritat. Omul smerit are intotdeauna in minte un gand bun prin care accepta rezultatul nedrept, evitand intristarea.

 

O alta cauza importanta a tristetii spuneam ca este mania. Dar adeva­ratele motive ale tristetii ce urmeaza maniei nu trebuie cautate in per­soanele sau lucrurile care ne produc aceste stari, ci ele trebuie cautate in noi insine. Mania si tristetea sunt printre cele mai grele ispite carora trebuie sa le faca fata o relatie dintre doi oameni;sunt patimile care introduc foarte usor neintelegerea intre cei doi. Pentru a face fata acestor ispite, ambii tre­buie sa dea dovada de o asa mare disponibilitate de a trece impreuna peste neintelegeri, incat fiecare sa nu isi mai puna intrebarea a cui a fost vina. Caci vina neintelegerii nu apartine in exclusivitate doar unuia dintre ei, ci fiecare are contributia sa mai mica sau mai mare; iar crestineste este ca fie­care sa-si insuseasca cea mai mare parte sau chiar toata vina neintelegerii dintre ei. Caci, dupa cum am aratat deja, radacinile greselilor si ale neintelegerilor dintre oameni trebuie cautate si gasite in propria noastra persoana.

 

Tristetea se poate manifesta si ca ranchiuna, in urma unei jigniri pe care am suferit-o. Sfintii Parinti ne invata ca nu trebuie sa ne suparam pe cei ce ne-au jignit, sa nu ii ocolim, ci sa continuam legatura cu ei, caci trairea in preajma lor ne arata daca suntem stapaniti de patimi. De aceea, Sfantul Ioan Casian spune ca pentru cine urmareste observarea si vinde­carea propriilor vicii "trairea in societate nu este vatamatoare, ba din contra, de cel mai mare folos pentru cei ce doresc intr-adevar sa se lipseas­ca de ele, fiindca prin legaturile cu oamenii ele se pot descoperi si, fiind date pe fata si mai des puse la incercare, se pot vindeca mai repede". Asadar, trairea in comunitate ne ajuta sa ne observam patimile, iar celor ce ne-au jignit le datoram multumiri, caci ei sunt cei care ne-au scos patimile la suprafata, care altfel ar fi ramas ascunse. De aceea, Sfantul Ioan Casian zice "sa nu-i ocolim pe cei ce socotim ca i-am jignit noi, sau de care noi am fost jigniti". Nu separarea de cei ce ne-au jignit e solutia, caci astfel pati­ma nu este inlaturata, ci ea a ramas acolo, gata sa izbucneasca din nou cand i se va oferi un alt prilej.

 

Cel intristat nu trebuie sa caute singuratatea sau sa se inchida in sine, caci acestea nu aduc vindecarea, ci din contra, amplifica tristetea. Doar "petrecand si exercitandu-ne cu cei virtuosi" putem iesi din aceasta stare. De aceea omul are nevoie de duhovnic, de prieteni adevarati carora sa le poata spune oricand necazurile sale si la care sa gaseasca intelegere si tot­odata ajutorul necesar pentru a le depasi. Dar omul are nevoie mai intai de toate de Dumnezeu in viata lui caci "pot oare, fiii nuntii sa fie tristi cata vreme mirele este cu ei?" (Matei 9, 15). Acest verset ar fi fost de ajuns pen­tru a elucida toate intrebarile ridicate in legatura cu patima tristetii, caci o viata traita in Hristos il fereste pe om de orice forma a acestei tristeti paca­toase. O astfel de viata au dus sfintii si de aceea nu a existat sfant care sa sufere de tristetea lumii, asa cum nu trebuie sa existe crestin care sa fie robul acestei patimi.

De asemenea, omul a uitat ca totul se intampla cu voia si cu ingaduinta lui Dumnezeu si ca El, Care e Iubire, nu i-ar da niciodata mai mult decat ar putea sa indure. Totul se intampla prin pronia lui Dumnezeu spre folo­sul nostru, dar lipsa noastra de credinta ne face orbi in fata acestui adevar.

 

Sfantul Ioan Casian, voind sa dea un remediu patimii tristetii dupa lume, scrie ca "toate felurile de tristeti, fie cea izvorata dintr-o manie ante­rioara, sau din pierderea unui castig, ori din vreo paguba suferita sau prici­nuita de vreo jignire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele care ne imping la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, cand avand privirea indreptata spre lucrurile vesnice, care vor veni, vom ramane mereu voiosi si neclintiti". Iar in fraza anterioara acesteia spune ca "vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare numai daca, sustinuti de speranta celor viitoare si de contemplarea fericirii fagaduite, vom pastra mintea noastra stapanita de o necontenita meditatie spirituala".

 

Asadar, de tristete se scapa printr-o permanenta meditatie la Dum­nezeu, printr-o atentie neintrerupta asupra propriei vieti si asupra relatiei personale pe care o ai cu Dumnezeu. Daca ti-ai indepartat atentia de la Dumnezeu, indata vei deveni robul patimilor si cu siguranta vei cunoaste si sfasietoarea patima a tristetii. Prin necontenita meditatie spirituala de care vorbeste Sfantul Ioan Casian, omul poate ajunge sa nu se mai intris­teze deloc pentru vreun lucru din lumea aceasta si reuseste sa inlocuiasca tristetea ca patima cu o altfel de tristete pe care Sfantul Apostol Pavel o nu­meste "intristarea cea dupa Dumnezeu" (II Cor. 7, 10), iar Sfintii Parinti o numesc "fericita intristare".

 

7. Intristarea cea dupa Dumnezeu sau adevarata bucurie

 

Intristarea cea dupa Dumnezeu inseamna mahnirea omului rezultata din constientizarea faptului ca el se afla departe de Dumnezeu, izvorul a tot binele si al iubirii supreme. Aceasta intristare este o virtute si ea trebuie sa inlocuiasca patima tristetii, caci dupa ce patima a fost scoasa din sufle­tul omului, in locul ei trebuie sadita virtutea opusa respectivei patimi. Prin aceasta tristete virtuoasa se intelege si mahnirea omului pentru pa­catele proprii, dar si ale semenilor care sunt instrainati de Dumnezeu. Sfan­tul Ioan Casian arata ca doar atunci tristetea e folositoare cand "o incercam fie din cainta, pentru pacatele savarsite, fie aprinsi de dorinta desavarsirii, sau de contemplarea fericirii ce va sa vie".

 

Sfantul Ioan Casian face si o caracterizare a acestei virtuti, spunand despre ea ca este "supusa, binevoitoare, umila, blanda, buna si rabdatoare, ca una care coboara din dragoste de Dumnezeu... avand in ea insasi toate roadele Duhului Sfant, pe care le numara acelasi Apostol: "Iar roada duhu-lui este dragoste, bucurie, pace, indelunga rabdare, bunatate, facere de bine, credinta, blandete, infranare" (Gal. 5, 22-23)1'74. Astfel, omului ii este absolut necesara aceasta virtute, caci cuprinde in ea rodele Sfantului Duh care il duc la desavarsire.

 

Tristetea virtuoasa si cea pacatoasa au aceeasi natura, ceea ce le deo­sebeste fiind scopul si obiectul spre care se indreapta, scopul diferentiind formele de tristete. Doar de om depinde daca tristetea devine virtute, Sfantul Ioan Casian afirmand "cat de folositoare ne este chiar tristetea, care odata modificata intr-o simtire potrivnica, este numarata printre celelalte pacate.

 

Intr-adevar, intristarea cea dupa frica de Dumnezeu este foarte tre­buitoare, si foarte pierzatoare cea dupa lume". Intristarea dupa Dumnezeu mai e numita strapungere sau zdrobire a inimii  si plans. Parintele Irenee Hausherr aratand in studiul dedicat acestor doua notiuni ca, daca "prima (numele unei actiuni!) desemneaza zguduirea datorata unei cauze exte­rioare, cealalta numeste reactia psihologica". Acelasi parinte arata ca in practica strapungerea si plansul sunt nedespartite, astfel incat ele au ajuns prin metonimie sinonime, caci daca la greci s-a impus katanyxis, fara a fi eliminat termenul penthos, la latini, potrivit Sfantului Ioan Casian, com­puctio a luat locul lui luctus.

 

Intristarea dupa Dumnezeu, care ia nasere din durerea constatarii ca esti departe de El, sau ca te afli intr-o stare continua de pacatosenie, sau ca mantuirea ta este nesigura, aduce acest plans curatitor, despre care Sfantul Ioan Scararul spune ca "este durerea imbinata intr-un suflet invapaiat". Sfantul Ioan Casian arata pentru ce trebuie sa verse lacrimi omul, zicand ca "uneori plangem cand spinii pacatelor ne inteapa inima... Alteori plansul apare din contemplarea bunurilor vesnice si din dorul de acea lu­mina viitoare, ... lacrimile care, fara vreo constiinta a crimelor ucigase, por­nesc totusi din teama de gheena si din gandul la acea judecata viitoare, ... lacrimi, pe care le produce nu constiinta pacatelor proprii, ci a pacatelor si a rautatii altora". Omul are nevoie de aceste lacrimi pentru ca ele spala cel mai bine pacatele sale. Necesitatea acestor lacrimi e aratata de Sfantul Ioan Scararul, care scrie ca "nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului ca nu am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans". Acest plans ia nastere in sufletele barbatesti si nicidecum in firile slabe care varsa lacrimi ca urmare a tristetii dupa lume. Plansul,  merge in directia opusa tristetii pacatoase, caci daca el aduce nadejde tristetea e patima care ne cufunda in deznadejde. Plansul este cel care curata sufletul de pacate si il apropie pe om de Dumnezeu dar, Sfintii "cu cat inaintau in curatia sufletului, cu atat le sporea cu fiecare zi si cainta pentru pacatele savarsite" iar un cuvant din Pateric spune caci "cu cat omul se apropie de Dumnezeu, cu atat se vede pe sine un pacatos". Astfel, intristarea dupa Dumnezeu, odata incoltita ii inima smerita, creste permanent si nu se stinge niciodata. Caci omul care dobandeste aceasta virtute, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, ci atat mai mult isi da seama de departarea de El; din cauza pacatelor sale de pana atunci, se considera nevrednic de a-I sta aproape si de a se impartasi de fericirea vesnica a imparatiei cerurilor.

 

Dar ce este cel mai minunat la tristetea virtuoasa este, paradoxal, faptul ca in ea se ascunde adevarata bucurie, caci Mantuitorul nostru Iisu Hristos spune ca sunt "fericiti cei ce plang" (Matei 5, 4). Cuvantul VII din celebra Scara a Sfantului Ioan e inchinat acestui "plans de-bucurie facator", iar autorul acestei carti, pentru a-si exprima uimirea cum pot sta laolalta tristetea si bucuria, scrie urmatoarele: "Eu ma minunez si cand caut la calitatea strapungerii inimii. Cum, numindu-se plans si intristare, are inauntru, impletite cu sine ca mierea cu ceara, bucurie si veselie?". Astfel intristarea cea dupa Dumnezeu naste "bucuria deplina si mantuitoare". Vorbind despre aceasta bucurie, Sfantul Ioan Casian atribuie prietenului sau Gherman urmatoarea marturisire: "la amintirea greselilor mele, ma podidesc lacrimi, si cand ma vede Dumnezeu sunt cuprins de acea bucurie de nespus". Tristetea aceasta virtuoasa este adevarata bucurie a sufletului omenesc, caci "cel care-si plange pacatele sale si le marturiseste se bucura". De aceea, Sfintii Parinti au folosit oximoronul "fericita intristare pentru a denumi si pentru a caracteriza tristetea dupa Dumnezeu. Dar "acea bucurie de nespus" se deosebeste complet de bucuria prici­nuita de lucrurile acestei lumi. Bucuria sau fericirea evanghelica il feresc pe om de tristetea lumii si ii umple totodata orice lipsa a bucuriei lumesti.

 

Crestinul trebuie sa dea curs indemnului Sfantului Apostol Pavel: "Bucurati-va pururea intru Domnul. Si iarasi zic: Bucurati-va " (Filip 4, 4). Caci, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, doar aceasta bucurie in Dum­nezeu este "deplina si mantuitoare". Oricarei alte bucurii pe care omul o cauta in afara lui Dumnezeu ii lipsesc aceste calitati.

 

Intristarea dupa Dumnezeu inseamna bucurie pentru ca ea este cale spre mantuire, dupa cum arata Sfantul Ioan Casian citandul-l pe Sfantul Apostol Pavel, care zice: "intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 10). In jurul acestei griji pentru mantuire trebuie sa graviteze intreaga existenta a omului, acesta find scopul suprem al vietii sale.

 

In Convorbirea I, Sfantul Ioan Casian, vorbind despre menirea omului arata ca acesta are nevoie atat de un scop apropiat, care e "curatia inimii", cat si de un scop final care e "imparatia lui Dumnezeu" sau "imparatia ce­rurilor" scop "pentru atingerea caruia nu numai ca rabdam usor toate mun­cile, dar chiar le indeplinim cu placere", dupa cum spune avva Moise. Sfantul Ioan Casian foloseste astfel distinctia stoica dintre skopos ("tel") si telos ("sfarsit"), pe care Sfantul Clement Alexandrinul o adaptase deja in scopuri crestine. El impartaseste convingerea lui Evagrie ca sfarsitul crestinului este fericirea constand in vederea lui Dumnezeu, insa deoarece fericirea vesnica poate parea ireala si foarte in­departata de viata cotidiana a omului, el introduce un scop apropiat, anume "curatia inimii", care devine piesa centrala a teologiei monahale a Sfantului Ioan Casian. Curatia inimii devine astfel cale spre fericirea vesnica de a-L vedea pe Dumnezeu potrivit cuvantului Mantuitorului: "fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).

 

Sfantul Ioan Casian scrie un rand cu totul minunat despre mantuire, anume ca Dumnezeu "doreste si asteapta desavarsirea si mantuirea noastra mai mult decat noi". Omul nu trebuie decat sa ceara, sa bata, sa caute (Matei 7, 7) si cu siguranta mila lui Dumnezeu ii va raspunde si il va face partas acelei fericiri vesnice care consta in vederea lui Dumnezeu.

 

COSTEL DUMITRACHE

 

 

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12249

Voteaza:

Patima tristetii la Sfantul Ioan Casian 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE