Psihologie - întrebări

[ioan67]

Hîm... Treaba asta cu talentul a făcut obiectul multor dezbateri în psihologia artei, a creaţiei.
Se tot zice, ditamai platitudinea dealtfel, că talentul singur nu dă roade, că trebe cultivat etc. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a dat nişte talanţi, apăi... Avem o pildă pe tema asta. S-ar putea ca la Judecată să ne fie prieten ori duşman tocmai talantul, în funcţie de cum şi cât l-am înmulţit. Poate că ăsta este, într-adevăr, un mare păcat - să îţi neglijezi talanţii dăruiţi de Dumnezeu, pierzînd vremea cu orice altceva. Sau "vânzîndu-i" pe lucruri de nimic...

Nu îmi amintesc, însă, ca în diverse lucrări de psihologie să fi întâlnit următoarea temă: presiunea/constrângerea, irezistibilă uneori, a talentului asupra vieţii unui om.
Dar unii dintre artişti (deşi talentul nu e doar pentru arte, la sensul restrâns, însă duce orice activitate la nivelul artei..:)) afirmau că n-ar putea trăi fără să lucreze la "treaba" lor.
E un fel de necesitate intensă ori e ca o durere surdă de dinţi care îţi aminteşte mereu că ai de făcut un lucru important. Te sâcâie permanent, mai intens ori mai discret, uneori te constrânge imperios. Nu poţi trăi, dacă nu-i dai curs.

Cred că acesta e semnul distinctiv al talentului: nu poţi trăi dacă nu i te dăruieşti. Firesc, dealtfel, fără prea mare gălăgie ori crispare.
Sau, mă rog, ce trăieşti nu prea resimţi ca fiind viaţă împlinită - orice alte "isprăvi" demne de admiraţia lumii ai fi făcut. Un simţământ de vinovăţie, mai discret ori mai evident, te însoţeşte mereu, până când... până când lepezi toate ale tale (le pui mereu în surdină, cu tot preţul plătit pentru asta, preţ pe care ţi-l asumi mai uşor sau mai greu) şi te dăruieşti lui, acelui "daimon" interior. Atunci, din câte am auzit, viaţa capătă sens, lumină, iar bucuriile şi tristeţile au alt ton, altă alură...

În concluzie, a presimţi şi spera, doar, că avem un talent sau mai multe nu prea e lucru de consolare. Dimpotrivă, e un gând care ar trebui să stârnească trezvia, să ne ascută cercetarea de sine şi simţământul de urgenţă, cumva. Dacă îmi trece viaţa fără să-mi fi descoperit şi cultivat talanţii? - e o întrebare plauzibilă şi, cred, recomandabilă într-o anumită măsură. Cât să nu devină prea anxiogenă şi paralizantă, vreau să zic...:) Că are Domnul grijă să-i arate fiecăruia pe unde-i este pitită comoara şi cam cum ar putea să o sporească. Dacă ar voi omul, dacă s-ar îndura, în sfârşit să se lepede de nimicuri...