Sunt divortata - ce pot face mai departe?

[Tzantzarika]

Cat despre norocul meu ca Dumnezeu ma face nelinistita de pacatele pe care le fac - ce sa zic? Cand m-am maritat eram complet atee - crescuta intr-un spirit ateu - mersul la biserica sa ne cununam cu rochie alba a fost doar un obicei - pe care il aveau toti. Nu ma gandeam ca e o legatura sacra. De altfel si sotul meu imi spunea - daca o fi sa fim impreuna - bine, daca nu - divortam. Eu il iubeam f mult si nu-mi imaginam un divort. Chiar vroiam sa ne mearga bine si sa ne intelegem - laic nu crestin.
Imediat dupa nunta au inceput problemele, sotul meu nu se impaca cu ideea ca s-a insurat, nu intelegea ca apar si greutati ca nu mai poate fi totul asa simplu. Ca sa-l ajut - am preluat eu toate problemele - si nu mi-a fost usor. Era f tanara, eram inca studenta. Pentru ca nici asa nu s-au rezolvat problemele am ajuns in final la un preot. A fost prima data cand m-am spovedit si impartasit. De atunci mereu ma gandesc inainte de a face ceva daca e pacat sau nu - daca pot evita sa fac un lucru sau nu. Au aparut copiii, viata s-a ingreunat si mai tare dar el n-a fost niciodata langa mine. Ma simteam vinovata ca ii e atat e greu - din cauza mea - din cauza ca ne-am casatorit si am facut si copii. Numai ca la un moment dat am obosit si eu. Si am incetat sa-l mai iubesc. M-am gandit mult inainte de divort - daca sa fac pasul asta sau nu. Dar am ajuns la un moment in care am spus decat asa o viata prefer sa nu ma mantuiesc - si asta nu-i lucru usor de zis.
Nu sunt un om rau - si nu inteleg de ce mi s-a intamplat mie asta.

[marioad24]

Spre binele tau, cred ca trebuie sa te mai gandesti. Nu ca as vrea sa par eu sfant sau mai stiu eu ce, dar ai facut un juramant sacru... Sper sa intelegi. Daca maine (sa zicem) va fi ultima ta zi de viata cum ai gandi? Vezi tu, ne place sau nu, viata noastra nu ne apartine si de aceea trebuie sa fim atenti cum traim. Uneori pt o greseala, omul trebuie sa indure mult (sau multe) ca sa-si gaseasca linistea sufleteasca... si sa se impace iar cu Dumnezeu.

În prealabil postat de Tzantzarika

Cat despre norocul meu ca Dumnezeu ma face nelinistita de pacatele pe care le fac - ce sa zic? Cand m-am maritat eram complet atee - crescuta intr-un spirit ateu - mersul la biserica sa ne cununam cu rochie alba a fost doar un obicei - pe care il aveau toti. Nu ma gandeam ca e o legatura sacra. De altfel si sotul meu imi spunea - daca o fi sa fim impreuna - bine, daca nu - divortam. Eu il iubeam f mult si nu-mi imaginam un divort. Chiar vroiam sa ne mearga bine si sa ne intelegem - laic nu crestin.
Imediat dupa nunta au inceput problemele, sotul meu nu se impaca cu ideea ca s-a insurat, nu intelegea ca apar si greutati ca nu mai poate fi totul asa simplu. Ca sa-l ajut - am preluat eu toate problemele - si nu mi-a fost usor. Era f tanara, eram inca studenta. Pentru ca nici asa nu s-au rezolvat problemele am ajuns in final la un preot. A fost prima data cand m-am spovedit si impartasit. De atunci mereu ma gandesc inainte de a face ceva daca e pacat sau nu - daca pot evita sa fac un lucru sau nu. Au aparut copiii, viata s-a ingreunat si mai tare dar el n-a fost niciodata langa mine. Ma simteam vinovata ca ii e atat e greu - din cauza mea - din cauza ca ne-am casatorit si am facut si copii. Numai ca la un moment dat am obosit si eu. Si am incetat sa-l mai iubesc. M-am gandit mult inainte de divort - daca sa fac pasul asta sau nu. Dar am ajuns la un moment in care am spus decat asa o viata prefer sa nu ma mantuiesc - si asta nu-i lucru usor de zis.
Nu sunt un om rau - si nu inteleg de ce mi s-a intamplat mie asta.

[emanouela]

veverita, esti fara pacat??? nu ai gresit niciodata in viata ta???? ce te aprinzi asa? eu zic sa citesti toate postarile si poate ai sa pricepi ceva ceva, daca le citesti pe sarite si selectezi doar unde dai cu parul, ft rau...pacatuiesti mai mult decat mine, mai mult decat ea mai mult decat multi

[Tzantzarika]

Nu vreau sa va certati din cauza mea. Eu am intrat pe acest site tocmai pentru ca nu stiu ce sa fac. Ce stiu este ca niciodata n-am sa ma intorc la sotul meu si nici nu vreau sa traiesc singura. Astea sunt doua lucruri pe care le stiu. Mai departe... incerc sa-mi gasesc drumul. Nu cred ca sunt singura femeie care s-a casatorit fara sa se gandeasca ce inseamna asta - mai ales ca m-am casatorit intr-o perioada in care educatia religioasa lipsea. De fapt daca stau sa ma gandesc - eu nici acum nu sunt 100% credincioasa. Incerc, caut drumul dar nu pot spune ca l-am gasit sau ca asta e drumul meu. Sunt doar confuza si tot ce stiu este ca inmomente de mare cumpana din viata m-am indreptat spre biserica ca ultim sprijin si chiar daca problemele mele nu s-au rezolvat am gasit macar putina liniste - si asta trebuie ca inseamna ceva.

În prealabil postat de emanouela

veverita, esti fara pacat??? nu ai gresit niciodata in viata ta???? ce te aprinzi asa? eu zic sa citesti toate postarile si poate ai sa pricepi ceva ceva, daca le citesti pe sarite si selectezi doar unde dai cu parul, ft rau...pacatuiesti mai mult decat mine, mai mult decat ea mai mult decat multi

Nu sunt fara de pacat, mai ales ca sunt maritata de 17 ani si poate inteleg foarte bine situatia ei, mai mult decat crezi tu ca o pot face; am vrut doar sa spun ca nu o ajuta cu nimic compatimirile, iar daca va trai in continuare in pacat, se va afunda si mai mult in noroi si desnadejde iar pe zi ce trece lucrurile ii vor parea si mai complicate;de ce ne place oare sa cosmetizam pacatul atunci cand nu e cazul si sa ne invartim in jurul cozii mai mult decat trebuie?
Asa ca rezolvarea e una singura: cununia cu barbatul care ii ofera siguranta si apoi sa mentina o legatura permanenta cu biserica si duhovnicul;si cred ca stii de ce, nu?
Asa vad eu lucrurile, simplu si fara sa batem apa in piua;
O zi buna si fara de pacate!

[teatru-copii]

Eşti divorţată?
Ca tine suntem mulţi!

Suntem mulţi divorţaţi de soţi, nu ştim ce să facem. Se întâmplă să mai fim divorţaţi de copii, de părinţi, de fraţi şi surori, de vecini, de şefi, etc. De ce? Ce ar fi de făcut? Nimeni nu poate da un răspuns. Nu ni-l dă nici chiar Biserica, pentru

Subiectul este mult prea dureros pentru un comentariu, asa ca am scris un articol, este postat pe site.

[Tzantzarika]

În prealabil postat de teatru-copii

Eşti divorţată?
Ca tine suntem mulţi!

Suntem mulţi divorţaţi de soţi, nu ştim ce să facem. Se întâmplă să mai fim divorţaţi de copii, de părinţi, de fraţi şi surori, de vecini, de şefi, etc. De ce? Ce ar fi de făcut? Nimeni nu poate da un răspuns. Nu ni-l dă nici chiar Biserica, pentru

Subiectul este mult prea dureros pentru un comentariu, asa ca am scris un articol, este postat pe site.

Am incercat sa aflu si parerea altora - pentru ca uneori ma simt prea condamnata de Biserica.

[teatru-copii]

În prealabil postat de Tzantzarika

Am incercat sa aflu si parerea altora - pentru ca uneori ma simt prea condamnata de Biserica.

Cuvantul "condamnat" nu mi se pare potrivit. Un duhovnic si cartile aparute in ultimul timp despre taina casatoriei te vor ajuta sa te cunosti, sa-ti definesti relatia cu Dumnezeu. Un "tratament" este dureros pentru orice suferinta. Important este sa vindece. Iar Dumnezeu vindeca pe oricine, oricat ar fi de vinovat, numai sa-i ceri acest lucru. Este un citat celebru, din cate stiu e din Pateric, unii il atribuie parintelui Arsenie Boca: "Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare pacatos e infinit mai mare decat dragostea celui mai mare sfant de pe pamant pentru Dumnezeu". Si... Dumnezeu este... IUBIRE!
Dumnezeu sa va binecuvinteze!

În prealabil postat de Tzantzarika

Am incercat sa aflu si parerea altora - pentru ca uneori ma simt prea condamnata de Biserica.

Tocmai am cititi ceva ce mi-a mers direct la suflet si am sa-ti scriu si tie, chiar daca e putin cam mult, eu cred ca merita:

".....Am cautat creatura cea mai puternica, pentru ca sa ma apuc de ea si sa ma izbavesc de schimbare si fluctuatii.dar ochii mei n-au vazut-o vreodata si nici urechile mele n-au auzit de ea, dar nici picioarele nu s-au impiedicat de ea.Timpul ii creste pe toti copiii sai spre a se lupta cu ei si spre a-i indoi ca pe o gluma si a-i plesni in doua si a-i scoate din temelie, razand de groapa muritorilor.
Am pus mana pe o floare si am spus: "in frumusete, ea e mai tare decat mine", dar cand a sosit toamna, floarea a murit dinaintea ochilor mei, iar eu nu am pututu face nimic pentru a o ajuta;asa ca mi-am intors privirea inlacrimata de la ea si am apucat copacii inalti.
Dar odata cu trecerea timpului copacii au fost scosi din radacini si au cazut la pamant precum ostasii biruiti, iar eu mi-am intors privirea inlacrimata de la ei si am apucat o piatra: "e mai tare decat mine, cu ea ma simt in siguranta", am spus eu.
Dar odata cu trecerea timpului piatra s-a prefacut in tarana dinaintea ochilor mei, iar vantul a spulberat-o, iar eu mi-am intors privirea inlacrimata de la ea si m-am prins de stele: ' stelele sunt mai tari ca orice altceva" am spus eu, "ma voi agata de ele si nu voi cadea"
Dar dupa ce am imbratisat stelele si am inceput sa graiesc cu ele in soapte tainice, am auzit geamatul muribunzilor si mi-am intors privirea inlacrimata de la ele si m-am alipit de oameni.
"Oamenii umbla falnic, drept si liber" am spus eu, "uite ce forta este in ei;ma voi agata de ei ca sa nu cad"
Dar odata cu trecerea timpului l-am vazut chiar si pe cel mai puternic dintre oameni alunecand neajutorat pe ghiata timpului in prapastia fara margini, lasandu-ma singur.
Asudat de atata cautare am contemplat Universul in intregul sau si am spus: "tu esti mai puternic ca orice;ma voi agata de tine, tine-ma strans ca sa nu cad in prapastia fara fund"
Si am capatat acest raspuns: "In seara aceasta si eu ma voi cufunda in prapastia fara fund, iar maine imi va lua locul un alt univers.In zadar te legi de mine, caci eu iti sunt un biet tovaras de drum"
Din nou am revenit la oameni, la cei mai intelepti dintre fiii oamenilor si le-am cerut povata; dar ei s-au certat in timp ce imi dadeau raspunsuri, pana cand moartea si-a fluturat mana si a adus tacerea in mijlocul cetatenilor.
Din nou am revenitla oameni, la cei mai fericiti dintre fiii oamenilor si le-am cerut parerea (de parca s-ar putea oferi vreo parere din partea celor ce cugeta trupeste); dar ei m-au luat drept o gluma spre amuzamentul lor, pana cand moartea si-a ridicat toiagul si le-a acoperit limbile cu tarana.
Din nou mi-am intors fata catre oameni, spre cei ce m-au zamislit si m-au pus in randul creaturilor si le-am cerut parerea. Chipurile lor zbarcite au inceput sa paleasca , ochii li s-au umplut de lacrimi si au inceput sa murmure: "in nestiinta am fost zamisliti, in nestiinta te-am zamislit si pe tine si nestiinta noastra o impartasim cu tine"
Din nou am revenit la oameni, la prietenii mei si am spus:" ce credeti, prietenii mei?"; dar ei au tacut pana cand rusinati, fara a-si ridica ochii au inceput sa murmure: "de multa vreme ne pregateam sa te intrebam ce crezi, cum gandesti tu"
Iar cand am batut la cea mai de pe urma dintre usi spre a-mi rosti intrebarea, usa s-a deschis si am vazut un mort purtat in afara casei.
Cand n-au mai existat usi la care sa bat, chiar si lacrimile au incetat sa mai curga si o teama cumplita si-a infipt ghearele in oasele mele.
S-a mai aflat o singura lacrima in ochii mei si ea s-a rostogolit in strafundul sufletului meu.Si iata, o usa necunoscuta, la care a batut aceasta ultima lacrima, s-a deschis si atunci ai aparut Tu, Imparatul meu si Tatal meu, inconjurat in intregime de cete nemuritoare ca un munte acoperit de brazi, cufundat intr-o flacara nestinsa.
Iar lumina a inceput sa dantuiasca precum numeroasele sunete ale unei harpe si am auzit un glas spunand: "Eu sunt Cel pe Care tu Il cauti; alipeste-te de Mine. Numele Meu este:EU SUNT"
Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici -"Rugaciuni pe malul lacului"

Cred ca nu mai e nevoie de comentarii!

[Tzantzarika]

În prealabil postat de marioad24

Spre binele tau, cred ca trebuie sa te mai gandesti. Nu ca as vrea sa par eu sfant sau mai stiu eu ce, dar ai facut un juramant sacru... Sper sa intelegi. Daca maine (sa zicem) va fi ultima ta zi de viata cum ai gandi? Vezi tu, ne place sau nu, viata noastra nu ne apartine si de aceea trebuie sa fim atenti cum traim. Uneori pt o greseala, omul trebuie sa indure mult (sau multe) ca sa-si gaseasca linistea sufleteasca... si sa se impace iar cu Dumnezeu.

E bine ca gandesti asa - e bine pentru tine - pentru ca asta iti ofera linistea sufleteasca pe care toti o cautam. Eu nu gandesc asa si de aici poate nelinistile mele.