A. Delimitarea între scăderile morale și păcatele împotriva credinței
În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greșea și a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greșește acum, poate și eu voi gre*și mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezența ta vre*un frate, tu să nu îl osîndești! Ci chiar trebuie să fii încredințat că tu păcătuiești mai mult decît el, chiar dacă aces*ta ar fi un om din lume. Ca o excepție de la această pravilă trebuie să fie situația în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbește ceva eretic.”
Această povestire de la Sfinții Părinți ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaționarea noastră către cele două posibi*le chipuri de oameni păcătoși: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală și 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinței.
Către primii trebuie să avem îngădu*ință și să nu-i osîndim, deoarece și su*fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin și mai păcătoase. Însăși Biserica cu mărinimie rabdă și lecuiește asemenea păcătoși, așteptînd pocăința și îndreptarea acestora. La astfel de păcătoși se referă dumnezeieștile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, și nu doar de șapte ori pe zi,
ci pînă la de șaptezeci de ori cîte șapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).
Către ceilalți însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci
cu multă luare-aminte, critici și fără de împăcare. Sfîn*tul Apostol Pavel, care ne învață de fi*ecare dată să nu defăimăm pe semenii noștri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i disprețuim, ci cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată foarte aspru cînd se pune pro*blema celor ce greșesc împotriva curăției credinței. Îngrijorat părintește pentru cei neputincioși (vezi I Tesal. 2, 7-8) și recomandînd purtări mîngîietoare că*tre frați (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor:
Păziți-vă de cîini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luați
aminte să nu vă fure mințile cineva cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii, și nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios față de învățătorii cei mincinoși? Pentru că, fără discuție,
învățăturile ce*le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernămînt către ei și împlinirea unor asemenea învățături duc la pieirea veșnică. Neputin*țele morale pot uneori să slujească pen*tru smerirea omului și conducerea lui către mîntuire întru Domnul prin po*căința cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.
Nicăieri în Sfînta Scriptură nu întîl*nim indicații că am putea să iertăm pă*catele împotriva credinței poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greșesc împotriva noas*tră din pricina neputinței omenești. Cei ce păcătuiesc împotriva credinței or*todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu, și nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, și nu păre*rile oamenilor obișnuiți. De aceea s-a spus:
De omul eretic, după întîia și a doua mustrare, depărtează-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei care greșesc, este foarte as*pră față de eretici. După chemarea repe*tată spre venirea în fire și pocăință, prin refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînțelepți și îndîrjiți, stricători ai adevă*rurilor dumnezeiești.
Cei ce păcătuiesc din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar*țin organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este însuși Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), și s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit
min*cinos și tatăl minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nici o părtășie între lumină și în*tuneric, tot astfel nu poate să existe nici o părtășie bisericească de rugăciune și de Taine între creștinul ortodox și ere*tic. Căci primul, deși păcătos, din toa*tă inima a îmbrățișat dogmele revela*te, s-a smerit înaintea acestora, trăiește și se mîntuiește prin acestea, în timp ce ultimul este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care și piere.
Sursa:
Unica osîndire îngăduită