Eens

[Savonarola]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Este o interpretare. Ideea că Vatican II şi Papa Ioan Paul al II-lea ar fi contrazis adevăruri infailibile pronunţate anterior este exact ceea ce susţin sedevacantiştii, care s-au desprins de BC din cauza acestui lucru. Catolicii susţin că nu există contradicţie. Desigur, putem discuta cu textul în faţă, cu observaţia că au mai făcut-o şi alţii înaintea noastră.

Eu cu textul în faţă am discutat şi până acuma. Dar să lăsăm textele să vorbească:

10. The universality of salvation means that it is granted not only to those who explicitly believe in Christ and have entered the Church. Since salvation is offered to all, it must be made concretely available to all. But it is clear that today, as in the past, many people do not have an opportunity to come to know or accept the gospel revelation or to enter the Church. The social and cultural conditions in which they live do not permit this, and frequently they have been brought up in other religious traditions. For such people salvation in Christ is accessible by virtue of a grace which, while having a mysterious relationship to the Church, does not make them formally part of the Church but enlightens them in a way which is accommodated to their spiritual and material situation. This grace comes from Christ; it is the result of his Sacrifice and is communicated by the Holy Spirit. It enables each person to attain salvation through his or her free cooperation.

For this reason the Council, after affirming the centrality of the Paschal Mystery, went on to declare that "this applies not only to Christians but to all people of good will in whose hearts grace is secretly at work. Since Christ died for everyone, and since the ultimate calling of each of us comes from God and is therefore a universal one, we are obliged to hold that the Holy Spirit offers everyone the possibility of sharing in this Paschal Mystery in a manner known to God."19

19. Pastoral Constitution on the Church in the Modern World Gaudium et Spes, 22.

Sursa: Ioannes Paulus PP. II - Redemptoris Missio

În comparaţie cu pronunţări ale papilor Bonifaciu VIII şi Eugeniu IV această doctrină pe care o manifestă Ioan Paul II este în directă contradicţie, pronunţări care spun foarte clar că nu există mântuire şi iertare sau ştergere a păcatelor în afara Bisericii şi că este absolut necesară pentru mântuire supunerea faţă de papa, în cazul lui Bonifaciu VIII, şi că nimeni, conceput din bărbat şi femeie, niciodată nu a fost liberat de sub stăpânirea diavolului decât prin credinţa în Iisus Hristos, în cazul lui Eugeniu IV. În contrast cu aceste pronunţări pretinse infailibile vine în mod direct doctrina expusă mai sus de Ioan Paul II care crede că şi aceia care nu cred explicit în Iisus Hristos şi care nu fac parte din Biserică, precum şi aceia care nu sunt supuşi ai papei, din diverse motive, au mântuirea accesibilă. Poziţiile sunt pur şi simplu contradictorii oricât ai încerca să mistifici prin aşa-zisele "interpretări".

Prin urmare ceea ce eu susţin nu este o simplă interpretare, aşa cum încercaţi să insinuaţi, şi chiar dacă ar fi o interpretare este una justă şi realistă bazată pe comparaţia între texte. În schimb dvs nu faceţi decât să afirmaţi că nu ar exista vreo contradicţie dar nu aduceţi absolut nimic pentru a susţine ceea ce credeţi. Şi pentru ca să îmi argumentez poziţia o să reiau citatele pe care le-am dat pentru ca opoziţia existentă între cele două doctrine să fie evidentă:

There is indeed one universal church of the faithful, outside of which nobody at all is saved, in which Jesus Christ is both priest and sacrifice. His body and blood are truly contained in the sacrament of the altar under the forms of bread and wine, the bread and wine having been changed in substance, by God's power, into his body and blood, so that in order to achieve this mystery of unity we receive from God what he received from us. Nobody can effect this sacrament except a priest who has been properly ordained according to the church's keys, which Jesus Christ himself gave to the apostles and their successors. But the sacrament of baptism is consecrated in water at the invocation of the undivided Trinity -- namely Father, Son and holy Spirit -- and brings salvation to both children and adults when it is correctly carried out by anyone in the form laid down by the church. If someone falls into sin after having received baptism, he or she can always be restored through true penitence. For not only virgins and the continent but also married persons find favour with God by right faith and good actions and deserve to attain to eternal blessedness.

sursa: Conciliul IV Lateran (1215) sub papa Inocenţiu III

Urged by faith, we are obliged to believe and to maintain that the Church is one, holy, catholic, and also apostolic. We believe in her firmly and we confess with simplicity that outside of her there is neither salvation nor the remission of sins, as the Spouse in the Canticles [Sgs 6:8] proclaims: 'One is my dove, my perfect one. She is the only one, the chosen of her who bore her,' and she represents one sole mystical body whose Head is Christ and the head of Christ is God [1 Cor 11:3]. In her then is one Lord, one faith, one baptism [Eph 4:5]. There had been at the time of the deluge only one ark of Noah, prefiguring the one Church, which ark, having been finished to a single cubit, had only one pilot and guide, i.e., Noah, and we read that, outside of this ark, all that subsisted on the earth was destroyed. (...)

Furthermore, we declare, we proclaim, we define that it is absolutely necessary for salvation that every human creature be subject to the Roman Pontiff.

sursa: bula "Unam Sanctam" a papei Bonifaciu VIII promulgată la 1302

It firmly believes, professes and preaches that never was anyone, conceived by a man and a woman, liberated from the devil's dominion except by faith in our lord Jesus Christ, the mediator between God and humanity, who was conceived without sin, was born and died. He alone by his death overthrew the enemy of the human race, cancelling our sins, and unlocked the entrance to the heavenly kingdom, which the first man by his sin had locked against himself and all his posterity.

sursa: Conciliul de la Florenţa, sesiunea a XI-a, bula papei Eugeniu IV de unire cu copţii (1442)

Iar faptul că nu doar Ioan Paul II contrazice în mod implicit doctrinele sau dogmele anterioare în materia discutată, ci şi Conciliul II Vatican o face este evident nu doar din paragrafele 14-16 ale Constituţiei Dogmatice "De Ecclesia" (sau Lumen Gentium) (şi ar fi bine să nu ne mai fluturaţi marota cu caracterul pastoral al conciliului, pentru că aici vorbim despre o constituţie dogmatică) ci chiar şi din constituţia pastorală Gaudium et Spes citată mai sus de Ioan Paul II, în care se spune că

Since Christ died for everyone, and since the ultimate calling of each of us comes from God and is therefore a universal one, we are obliged to hold that the Holy Spirit offers everyone the possibility of sharing in this Paschal Mystery in a manner known to God.

romano-catolicii sunt obligaţi să susţină universalitatea mântuirii aşa cum o susţine Vatican II în "De Ecclesia" şi "Gaudium et spes". Prin urmare, de vreme ce catolicii sunt obligaţi să creadă şi să suţină această doctrină atunci este evidentă pretenţia de infailibilitate a Conciliului II Vatican şi a lui Paul VI. Ba mai mult catolicii sunt obligaţi de Vatican II şi de Paul VI, iar pe urma lor de Ioan Paul II, în ciuda, în contra şi în opoziţia doctrinei catolice, tradiţionale să zicem aşa cum este expusă în citatele date mai sus, să creadă ceea ce susţine Vatican II şi Paul VI. Din însuşi faptul că se pretinde obligaţia catolicilor de crede şi susţine doctrina de la Vatican II, aprobat de Paul VI, reiese pretenţia de infailibilitate a acestor pronunţări, pentru că dacă nu le-ar considera credinţa cea adevărată a Bisericii nu ar exista nici un fel de obligaţie din partea sinodalilor şi a celorlalţi catolici să creadă şi să susţină această doctrină.

[Mihnea Dragomir]

"Universality of salvation", aici, nu înseamnă că toţi se mântuiesc, ci înseamnă că toţi sunt chemaţi la mântuire, chemare la care unii răspund, iar alţii nu răspund. Noi nu putem crede că Dumnezeu cheamă pe cineva la mântuire fără a-i oferi şi mijloacele concrete de a se urca în vehicului mântuirii, care este Biserica. Putem noi, oare, crede că Dumnezeu procedează astfel: îi adună pe toţi cei care vor fi drepţi în Europa şi în ţările creştine ale lumii (ori, încă şi mai şi, în alea 6 ţări ortodoxe, dacă privim EENS din perspectiva ortodoxă) în vreme ce îi face pe ceilalţi să se nască printre islamici, evrei şi păgâni ? Deci, trebuie să existe ceva dincolo de apartenenţa formală la Biserică, ce te poate mântui printr-o altfel de apartenenţă la aceeaşi Biserică. Altfel spus, dacă Biserica e asemenea unui organism viu, care are cap şi are mădulare, ea are şi un "suflet" al ei, o "conştiinţă" a ei, un ceva care trece dincolo de ceea ce vedem din ea, în care, dacă cineva se lasă înglobat, e suficient pentru salvare. Asta e altceva decât a susţine că există mijloace de salvare în afara Bisericii.

Prin urmare, încă de mult, cu mult înainte de Conciliul Vatican 2 sau de fer. Ioan Paul al II-lea a apărut ideea a ceea ce teologii numesc "ignoranţă invincibilă". Această idee, că ignoranţii care nu sunt astfel din vina lor, se pot mântui fără a avea legătură vizibilă cu Biserica nu datează de la Vatican 2. Iată ce spune, de exemplu, enciclica Quanto conficiamur a papei Pius al XI-lea:
7. Aici, de asemenea, iubiţi fii şi venerabili fraţi, este iarăşi necesar să menţionăm şi să cenzurăm o foarte gravă greşeală în care cad unii catolici, care cred că este posibil a se ajunge la salvarea eternă trăind în eroare şi în înstrăinare de adevărata credinţă şi de unitatea catolică. O asemenea credinţă este în mod cert opusă învăţăturii catolice. Există, desigur, cei care se luptă cu ignoranţa invincibilă asupra preasfintei noastre religii. În mod sincer respectând legea naturală şi preceptele ei înscrise de Dumnezeu în orice inimă şi gata de a-L asculta pe Domnul, ei trăiesc vieţi cinstite şi sunt capabili de a atinge viaţa eternă prin virtuţile eficace ale luminii şi graţiei divine. Fiindcă Dumnezeu cunoaşte, caută şi înţelege în mod limpede minţile, inimile, gândurile şi naturile tuturor, suprema sa bunătate şi clemenţă nu îngăduie nimănui care nu este vinovat de păcat deliberat să sufere pedeapsa eternă.

8. De asemenea, bine cunoscută este învăţătura catolică potrivit căreia nimeni nu se poate salva în afara Bisericii Catolice. Salvarea eternă nu poate fi obţinută de cei care se opun autorităţii şi învăţăturii acestei Biserici şi sunt în mod obstinat separaţi de unitatea Bisericii şi de urmaşul lui Petru, Pontiful Romei, căruia "i s-a dat custodia viei de către Mântuitor" (Sinodul Ecumenic al IV-lea din Calcedon către Papa Leon). Cuvintele lui Cristos sunt suficient de limpezi: "Dacă refuză să asculte de Biserică, să vă fie vouă străin şi vameş" "Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine." (Luca 10:17), "Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi." (Marcu 16:16), "cel ce nu crede a şi fost osândit" (Ioan 3:18), "Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte." (Luca 11:23). Sf Ap Paul spune că asemenea persoane sunt "căzuţi în păcat, fiind singuri de sine osândiţi" (Tit 3:11); prinţul Apostolilor îi numeşte "învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire" (2 Petru2:1)

Să facem o paralelă. Să presupunem că nu despre EENS vorbim aici, ci despre o dogmă imaginară: "numai rapidiştii se pot mântui". Dar eu mă socotesc rapidist şi vreau să mă mântuiesc. Cu toate astea, eu nu am fost în viaţa mea legitimat la clubul Rapid Bucureşti. Nici nu am participat la Adunarea Generală Periodică a Rapidiştilor şi ştiu foarte vag unde se află stadionul Giuleşti, mai ales acum, cu modificările din acea zonă, în care pare să fi trecut Conciliul Giuleştian II. Dimpotrivă, eu am fost legitimat la Dinamo. De copil am fost dus acolo, la cursuri de înot. Mai târziu, pe când eram adolescent, mi s-a spus că ar fi bine să fac arte marţiale şi singurul loc unde se putea face asta atunci era clubul Ministerului de Interne, adică Dinamo. Din plasa asta eu nu pot ieşi nici acum. M-a aruncat Dumnezeu să locuiesc fix vizavi de clubul Dinamo. Adică într-o viermuială de dinamovişti. Vă daţi seama ce ar înseamna dacă eu aş aparţine formal clubului Rapid şi aş arbora un steag vişiniu la fereastră ? Nu aş fi sigur nici de pâinea pe care o cumpăr că nu a fost scuipată înainte, deoarece, se ştie, dinamoviştii sunt capabili de orice, pe când rapidiştii sunt existenţe serafice. În aceste condiţii, întreb: sunt eu, sau nu sunt racordat într-un mod inpalpabil la sufletul echipei Rapid ? Sunt rapidist în inima mea, sau fac parte din cei "separaţi în mod obstinat de comuniunea cu echipa Rapid" ?

De fapt, deosebirea dintre cele două variante (interpretări posibile) ale aceleiaşi dogme EENS se reduce la aceasta: unde se termină ignoranţa invincibilă şi unde începe ignoranţa vinovată. Pentru unii, ignoranţă invincibilă înseamnă să nu fi auzit niciodată de Cristos şi de Evanghelie. Pentru alţii, se extinde şi asupra celor care au auzit, dar care nu au avut condiţii de a face o alegere liberă în inima lor. Numai Dumnezeu, Care cunoaşte inimile, poate da un răspuns perfect la asemenea întrebări. Oare bunica mea, care auzise în mod evident că există o Biserică Catolică, a putut face în mod liber o alegere ? În condiţiile în care, în satul ei, a fi catolic era ceva de neimaginat ? În condiţiile în care preoţii ortodocşi de atunci, ca şi mulţi preoţi ortodocşi de azi, susţineau egalitatăţile catolic = vândut ungurilor şi Papa = Anticrist ?

Pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, un preot spunea odată: "Biserica Catolică nu are numai Şapte Sacramente ale Salvării. Are opt. Al optulea este ignoranţa. Ignoranţa singură poate că a salvat mai multe suflete decât toate celelalte Sacramente la un loc."

[Savonarola]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Iată ce spune, de exemplu, enciclica Quanto conficiamur a papei Pius al IX-lea: (...)Fiindcă Dumnezeu cunoaşte, caută şi înţelege în mod limpede minţile, inimile, gândurile şi naturile tuturor, suprema sa bunătate şi clemenţă nu îngăduie nimănui care nu este vinovat de păcat deliberat să sufere pedeapsa eternă.

Dacă Dragomir a ţinut să ne aducă în scop de argumentaţie şi poziţia papei Pius IX atunci să mai vedem cum şi acest papă contrazice doctrina presupusă infailibilă a Bisericii Romane, doctrină pe care şi el ca papă ar fi trebuit să o respecte.

Prin ce contrazice şi acest papă doctrina oficială a Bisericii Catolice? Prin ceea ce spune în fraza pe care am citat-o după Dragomir, şi anume că Dumnezeu nu îngăduie nimănui care nu este vinovat de păcat de moarte deliberat să sufere pedeapsa eternă.

Şi susţin că există o contradicţie datorită faptului că din ceea ce am citit din doctrina catolică pot exista oameni care, deşi nu ar fi comis deliberat păcat de moarte, sunt totuşi sortiţi, de doctrina catolică, să sufere pedeapsa eternă. Aceşti oameni sunt aceia care mor în păcatul originar.

Doctrina catolică a Conciliului de la Florenţa este că aceia care mor în păcatul originar merg drept în iad, ca şi cei care mor în păcate de moarte, dar ca să fie pedepsiţi ca suferinţe inegale, diferite spre deosebire de cei care mor în păcate de moarte.

"But the souls of those who depart this life in actual mortal sin, or in original sin alone, go down straightaway to hell to be punished, but with unequal pains."

sursa: Conciliul de la Florenţa - sesiunea a VI-a (1439)

Doctrina catolică este aceea că pedeapsa iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu.

Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară, imediat după moarte, în iad, unde suferă chinurile infernului, "focul veşnic". Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră.

sursa: Catehismul Bisericii Catolice, art. 1035

Doctrina catolică este aceea că păcatul originar nu este un păcat deliberat ci un păcat moştenit prin propagare de la Adam la descendenţii lui.

If any one asserts, that this sin of Adam,--which in its origin is one, and being transfused into all by propogation, not by imitation, is in each one as his own, --is taken away either by the powers of human nature, or by any other remedy than the merit of the one mediator, our Lord Jesus Christ, who hath reconciled us to God in his own blood, made unto us justice, santification, and redemption; or if he denies that the said merit of Jesus Christ is applied, both to adults and to infants, by the sacrament of baptism rightly administered in the form of the church; let him be anathema.

sursa: Sesiunea a V-a, art. 3 a Conciliului de la Tridente, Decretul privind păcatul originar

Conform doctrinei (infailibile) de la Tridente, păcatul originar este moştenit de toţi oamenii (nu se include aici şi fecioara Maria şi evident nici Iisus Hristos) prin propagare şi nu prin imitare. Faptul că nu este moştenit prin imitare înseamnă implicit şi faptul că păcatul, deşi este presupus ca fiind al omului în chip originar ca şi cum ar fi al său, nefiind prin imitare, adică nefiind prin imitarea lui Adam, care a păcătuit deliberat, nu este nici el deliberat. Deci păcatul originar nu este un păcat deliberat.

Din cele expuse până aici se poate deduce logic că aceia care mor în păcatul originar suferă pedeapsa eternă, nu doar după moarte, a iadului, a despărţirii veşnice de Dumnezeu, păcatul originar fiind însă unul care nu este unul săvârşit deliberat. Concluzie bazată pe doctrina catolică ce respinge clar pretenţia lui Pius IX că Dumnezeu, conform doctrinei catolice, nu ar pedepsi pe nimeni pentru eternitate dacă respectivul nu ar comite în mod deliberat păcat(e) de moarte. Deci Pius IX nu contrazice cu nimic doctrina catolică sau nici măcar o parte a acesteia?

[Mihnea Dragomir]

Există deosebire între "a nu se mântui" şi "a fi condamnat la pedeapsa veşnică a iadului". Mântuirea înseamnă o stare de fericire supranaturală dată de vederea permanentă a lui Dumnezeu. "Mântuire" şi "viziune beatifică" sunt două expresii pentru acelaşi lucru.

Cei care nu se mântuiesc se împart în mai multe categorii. După cum şi cuvântul "iad" are mai multe semnificaţii, începând cu aceea de "mormânt" sau "locuinţă a morţilor". Toţi drepţii lumii vechi au coborât, imediat după judecata lor individuală, în iad. Mai exact, este vorba de un loc (sau o stare) în care nu Îl puteau vedea pe Dumnezeu, fiind în acelaşi timp feriţi de focul iadului, adică de suferinţa infernală. Acest iad, şi nu iadul păcătoşilor, a fost locul în care a coborât Isus în timpul celor trei zile (mai exact: o zi şi două capete) în care a fost prezent cu trupul în Sfântul Mormânt. Acolo, în limbul părinţilor, ei se aflau într-o stare de aşteptare. Tot într-un astfel de loc este foarte probabil să meargă şi drepţii nebotezaţi. Singurele deosebiri sunt că primului îi zice "limbus patrum" şi existenţa lui este materie dogmatică ("sententia certa de fide catholica"), pe când celui de al doilea îi zice "limbus puerorum" şi este teologumenă ("sententia de fide definita").

Acum, să sperăm că vă este mai clară conformitatea învăţăturii lui Pius al IX-lea cu magisteriul anterior al Bisericii. În general, când avem impresia că ceva este contradictoriu în Biblie, în magisteriu sau în liturgică, e bine să considerăm acest lucru ca o dificultate a noastră şi să plecăm de la prezumţia nu că Biblia, papii sau dumnezeieştii părinţi au greşit, ci că avem de descoperit veriga lipsă, pe care, deocamdată, nu o putem vedea.

[Savonarola]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Există deosebire între "a nu se mântui" şi "a fi condamnat la pedeapsa veşnică a iadului". Mântuirea înseamnă o stare de fericire supranaturală dată de vederea permanentă a lui Dumnezeu. "Mântuire" şi "viziune beatifică" sunt două expresii pentru acelaşi lucru.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns felul în care mistificaţi cu intenţia clară de a induce în eroare, trebuia să o spuneţi şi pe asta. Problema este că viziunea beatifică nu este mântuirea sau toată mântuirea, ci este doar desăvârşirea stării de mântuire, mântuirea sau starea de mântuire presupunând în prealabil iertarea păcatelor, încorporarea virtuţilor, sfinţirea, iar ca desăvârşire este iluminarea dumnezeiască sau viziunea beatifică. Şi tot problema este aceea că biserica romană a spus că în afara bisericii nu există mântuire, nu există iertare a păcatelor (vezi Bonifaciu VIII) prin urmare când vorbeşte despre inexistenţa mântuirii în afara bisericii nu se referă exclusiv la desăvârşirea stării de mântuire, ci la mântuire cu toate treptele ei, de la purificare sau iertare a păcatelor până la îndumnezeire sau viziune beatifică. Cu alte cuvinte fie rătăciţi neştiind scripturile, fie rătăciţi cu intenţia de a îi rătăci şi pe alţii.

Pentru mine este evident că mergeţi în continuare în logica inducerii în eroare în care aţi şi început acest fir de discuţie. Totuşi aceia inteligenţi, pentru care scriu, pot să vadă şi văd foarte bine inducerea sau tentativa de inducere în eroare pe care o practicaţi; iar aceia care nu vor să o vadă, o să le deschidă Dumnezeu ochii.

[Savonarola]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Universalitatea mântuirii, aici, nu înseamnă că toţi se mântuiesc, ci înseamnă că toţi sunt chemaţi la mântuire, chemare la care unii răspund, iar alţii nu răspund. Noi nu putem crede că Dumnezeu cheamă pe cineva la mântuire fără a-i oferi şi mijloacele concrete de a se urca în vehicului mântuirii, care este Biserica. Putem noi, oare, crede că Dumnezeu procedează astfel: îi adună pe toţi cei care vor fi drepţi în Europa şi în ţările creştine ale lumii în vreme ce îi face pe ceilalţi să se nască printre islamici, evrei şi păgâni ? Deci, trebuie să existe ceva dincolo de apartenenţa formală la Biserică, ce te poate mântui printr-o altfel de apartenenţă la aceeaşi Biserică. Altfel spus, dacă Biserica e asemenea unui organism viu, care are cap şi are mădulare, ea are şi un "suflet" al ei, o "conştiinţă" a ei, un ceva care trece dincolo de ceea ce vedem din ea, în care, dacă cineva se lasă înglobat, e suficient pentru salvare. Asta e altceva decât a susţine că există mijloace de salvare în afara Bisericii.

Toată această expunere contrazice flagrant dogmele sau definiţiile dogmatice anterioare ale bisericii romane. Şi aşa ajunge un om să fie un eretic (adică ceea ce şi eşti!!) prin faptul că, deşi are expuse formulările domatice infailibile anterioare el alege (de aici şi erezia, pentru că erezia este o alegere) să creadă cu totul şi cu totul altceva. Şi readuc în atenţie definirile, formulările dogmatice anterioare ce se pretind sub spectrul infailibilităţii pentru ca să se vadă foarte clar erezia, la propriu, pe care o practicaţi, pe urmele unora ca Pius IX, Pius X, Paul VI, Ioan Paul II.

There is indeed one universal church of the faithful, outside of which nobody at all is saved, in which Jesus Christ is both priest and sacrifice. His body and blood are truly contained in the sacrament of the altar under the forms of bread and wine, the bread and wine having been changed in substance, by God's power, into his body and blood, so that in order to achieve this mystery of unity we receive from God what he received from us. Nobody can effect this sacrament except a priest who has been properly ordained according to the church's keys, which Jesus Christ himself gave to the apostles and their successors. But the sacrament of baptism is consecrated in water at the invocation of the undivided Trinity -- namely Father, Son and holy Spirit -- and brings salvation to both children and adults when it is correctly carried out by anyone in the form laid down by the church. If someone falls into sin after having received baptism, he or she can always be restored through true penitence. For not only virgins and the continent but also married persons find favour with God by right faith and good actions and deserve to attain to eternal blessedness.

sursa: Conciliul IV Lateran (1215) sub papa Inocenţiu III

Urged by faith, we are obliged to believe and to maintain that the Church is one, holy, catholic, and also apostolic. We believe in her firmly and we confess with simplicity that outside of her there is neither salvation nor the remission of sins, as the Spouse in the Canticles [Sgs 6:8] proclaims: 'One is my dove, my perfect one. She is the only one, the chosen of her who bore her,' and she represents one sole mystical body whose Head is Christ and the head of Christ is God [1 Cor 11:3]. In her then is one Lord, one faith, one baptism [Eph 4:5]. There had been at the time of the deluge only one ark of Noah, prefiguring the one Church, which ark, having been finished to a single cubit, had only one pilot and guide, i.e., Noah, and we read that, outside of this ark, all that subsisted on the earth was destroyed. (...)

Furthermore, we declare, we proclaim, we define that it is absolutely necessary for salvation that every human creature be subject to the Roman Pontiff.

sursa: bula "Unam Sanctam" a papei Bonifaciu VIII promulgată la 1302

Since however there is for both regulars and seculars, for superiors and subjects, for exempt and non-exempt, one universal church, outside of which there is no salvation, for all of whom there is one Lord, one faith and one baptism, it is right that all who are of the same body should be of one will, and as brethren bound to one another by the bond of charity.

sursa: Conciliul de la Vienne (1311-1312) sub papa Clement V

It firmly believes, professes and preaches that never was anyone, conceived by a man and a woman, liberated from the devil's dominion except by faith in our lord Jesus Christ, the mediator between God and humanity, who was conceived without sin, was born and died. He alone by his death overthrew the enemy of the human race, cancelling our sins, and unlocked the entrance to the heavenly kingdom, which the first man by his sin had locked against himself and all his posterity.

sursa: Conciliul de la Florenţa, sesiunea a XI-a, bula papei Eugeniu IV de unire cu copţii (1442)

It firmly believes, professes and preaches that all those who are outside the catholic church, not only pagans but also Jews or heretics and schismatics, cannot share in eternal life and will go into the everlasting fire which was prepared for the devil and his angels, unless they are joined to the catholic church before the end of their lives

sursa: Conciliul de la Florenţa, sesiunea a XI-a, bula papei Eugeniu IV de unire cu copţii (1442)

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Savonarola

mântuirea sau starea de mântuire presupunând în prealabil iertarea păcatelor, încorporarea virtuţilor, sfinţirea,

Aici vă aflaţi sub influenţă (neo)protestantă. Pentru catolici, nimeni nu este mântuit în timpul vieţii sale în trup, oricât de sus ar fi ajuns pe scara urcuşului spiritual. Tot aşa ar trebui să fie şi pentru ortodocşi. Vom putea spune că suntem mântuiţi abia atunci când ni se va deschide poarta raiului, acest lucru întâmplându-se după judecată.

Pax Christi,
M.D.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

"Universality of salvation", aici, nu înseamnă că toţi se mântuiesc, ci înseamnă că toţi sunt chemaţi la mântuire, chemare la care unii răspund, iar alţii nu răspund.

Universalitatea mântuirii de care vorbeşte papa Ioan Paul II în acel text din enciclica Redemptoris Missio se referă efectiv la mântuire şi la universalitatea ei, nu doar la chemare la mântuire. Textul este foarte clar în limba engleză (nu îl traduc, dar rog că aceia care nu cunosc engleză să aibă încredere că sensul traducerii este cel dat de mine, de fapt de Ioan Paul II, nu de Mihnea Dragomir):

10. The universality of salvation means that it is granted not only to those who explicitly believe in Christ and have entered the Church. Since salvation is offered to all, it must be made concretely available to all. But it is clear that today, as in the past, many people do not have an opportunity to come to know or accept the gospel revelation or to enter the Church. The social and cultural conditions in which they live do not permit this, and frequently they have been brought up in other religious traditions. For such people salvation in Christ is accessible by virtue of a grace which, while having a mysterious relationship to the Church, does not make them formally part of the Church but enlightens them in a way which is accommodated to their spiritual and material situation. This grace comes from Christ; it is the result of his Sacrifice and is communicated by the Holy Spirit. It enables each person to attain salvation through his or her free cooperation.

For this reason the Council, after affirming the centrality of the Paschal Mystery, went on to declare that "this applies not only to Christians but to all people of good will in whose hearts grace is secretly at work. Since Christ died for everyone, and since the ultimate calling of each of us comes from God and is therefore a universal one, we are obliged to hold that the Holy Spirit offers everyone the possibility of sharing in this Paschal Mystery in a manner known to God."19

19. Pastoral Constitution on the Church in the Modern World Gaudium et Spes, 22.

Sursa: Ioannes Paulus PP. II - Redemptoris Missio

Această învăţătură, după cum am mai spus şi se poate deduce de către oricine, este eretică în raport cu dogmele pronunţate anterior de Bonifaciu VIII şi Eugeniu IV. Dogma sau dogmele contrazise de Vatican II şi de Paul VI şi Ioan Paul II spun foarte clar că aceia care sunt în afara Bisericii Catolice, nu doar păgâni, ci şi Iudei, sau eretici şi schismatici nu pot avea părtăşie la viaţa eternă şi vor merge în focul veşnic care a fost pregătit pentru diavol şi îngerii lui, dacă nu se unesc cu biserica catolică înainte de sfârşitul vieţii lor. Cu alte cuvinte, ceea ce spune Ioan Paul II, anume că harul mântuitor li se dă şi celor dintre păgâni, iudei ect din afara Bisericii, spre mântuire, printr-o cale misterioasă, în condiţiile în care acei oameni nu sunt uniţi cu Biserica Catolică până la sfţrşitul vieţii, este contrazicere şi sfidare făţişă a adevărului dogmatic odată definit şi deci erezie. Deci, conform dogmei romano-catolice, Ioan Paul II este eretic. Dar nu doar el, ci şi Vatican II are învăţătura aceea eretică, doar că nu este formulată în aceleaşi cuvinte, şi inclusiv şi Paul VI, după cum se vede şi din citarae făcută de Ioan Paul II din Gauddium et spes, 22, unde se specifică deasemenea foarte clar că romano-catolicii sunt obligaţi să creadă acea doctrină (practic fiind vorba de un alt fel de a pretinde infailibilitatea învăţăturii, nivelul ei dogmatic, şi obligativitatea catolicilor din comuniunea lor de a crede respectiva învăţătură, deşi contrazice una adevăr dogmatic definit în prealabil).

It firmly believes, professes and preaches that all those who are outside the catholic church, not only pagans but also Jews or heretics and schismatics, cannot share in eternal life and will go into the everlasting fire which was prepared for the devil and his angels, unless they are joined to the catholic church before the end of their lives; that the unity of the ecclesiastical body is of such importance that only for those who abide in it do the church's sacraments contribute to salvation and do fasts, almsgiving and other works of piety and practices of the Christian militia produce eternal rewards; and that nobody can be saved, no matter how much he has given away in alms and even if he has shed his blood in the name of Christ, unless he has persevered in the bosom and the unity of the catholic church.

sursa: http://www.ewtn.com/library/councils/florence.htm

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi nu putem crede că Dumnezeu cheamă pe cineva la mântuire fără a-i oferi şi mijloacele concrete de a se urca în vehicului mântuirii, care este Biserica. Putem noi, oare, crede că Dumnezeu procedează astfel: îi adună pe toţi cei care vor fi drepţi în Europa şi în ţările creştine ale lumii (ori, încă şi mai şi, în alea 6 ţări ortodoxe, dacă privim EENS din perspectiva ortodoxă) în vreme ce îi face pe ceilalţi să se nască printre islamici, evrei şi păgâni ? Deci, trebuie să existe ceva dincolo de apartenenţa formală la Biserică, ce te poate mântui printr-o altfel de apartenenţă la aceeaşi Biserică. Altfel spus, dacă Biserica e asemenea unui organism viu, care are cap şi are mădulare, ea are şi un "suflet" al ei, o "conştiinţă" a ei, un ceva care trece dincolo de ceea ce vedem din ea, în care, dacă cineva se lasă înglobat, e suficient pentru salvare. Asta e altceva decât a susţine că există mijloace de salvare în afara Bisericii.

Prin urmare, încă de mult, cu mult înainte de Conciliul Vatican 2 sau de fer. Ioan Paul al II-lea a apărut ideea a ceea ce teologii numesc "ignoranţă invincibilă". Această idee, că ignoranţii care nu sunt astfel din vina lor, se pot mântui fără a avea legătură vizibilă cu Biserica nu datează de la Vatican 2. Iată ce spune, de exemplu, enciclica Quanto conficiamur a papei Pius al XI-lea:

7. Aici, de asemenea, iubiţi fii şi venerabili fraţi, este iarăşi necesar să menţionăm şi să cenzurăm o foarte gravă greşeală în care cad unii catolici, care cred că este posibil a se ajunge la salvarea eternă trăind în eroare şi în înstrăinare de adevărata credinţă şi de unitatea catolică. O asemenea credinţă este în mod cert opusă învăţăturii catolice. Există, desigur, cei care se luptă cu ignoranţa invincibilă asupra preasfintei noastre religii. În mod sincer respectând legea naturală şi preceptele ei înscrise de Dumnezeu în orice inimă şi gata de a-L asculta pe Domnul, ei trăiesc vieţi cinstite şi sunt capabili de a atinge viaţa eternă prin virtuţile eficace ale luminii şi graţiei divine. Fiindcă Dumnezeu cunoaşte, caută şi înţelege în mod limpede minţile, inimile, gândurile şi naturile tuturor, suprema sa bunătate şi clemenţă nu îngăduie nimănui care nu este vinovat de păcat deliberat să sufere pedeapsa eternă.

(....) De fapt, deosebirea dintre cele două variante (interpretări posibile) ale aceleiaşi dogme EENS se reduce la aceasta: unde se termină ignoranţa invincibilă şi unde începe ignoranţa vinovată. Pentru unii, ignoranţă invincibilă înseamnă să nu fi auzit niciodată de Cristos şi de Evanghelie. Pentru alţii, se extinde şi asupra celor care au auzit, dar care nu au avut condiţii de a face o alegere liberă în inima lor. Numai Dumnezeu, Care cunoaşte inimile, poate da un răspuns perfect la asemenea întrebări.

Nu se susţin lucrurile nici aşa, în primul rând datorită forumlărilor dogmatice de care am mai pomenit. Nu poate ignoranţa invincibilă să îl mântuiască pe un om, iar conform dogmelor catolice nu există mântuire în afara Bisericii Catolice. Papa Bonifaciu VIII a spus foarte clar că în afara Bisericii Catolice nu există iertare de păcate şi nici mântuire, iar papa Eugeniu IV a spus foarte clar că nimeni niciodată nu a fost liberat de sub stăpânirea diavolului decât prin credinţa în Iisus Hristos; prin urmare, toţi ceilalţi care se află în aşa zisa ignoranţă invincibilă nu doar că nu sunt mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea diavolului, dar nici nu pot să fie eliberaţi şi mântuiţi, fiind şi în afara Bisericii şi lipsiţi de credinţa mântuitoare în Iisus. Ba mai mult, după cum am mai spus, ei sunt şi sub puterea păcatului originar, şi fără ştergerea acelui păcat, conform Conciliului de la Florenţa, merg drept în iad după moarte. Altfel spus, acea apartenenţă informală la Biserica lui Hristos nu există şi nu este valabilă pentru cei în ignoranţă invincibilă, conform dogmelor romano-catolice.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi nu putem crede că Dumnezeu cheamă pe cineva la mântuire fără a-i oferi şi mijloacele concrete de a se urca în vehicului mântuirii, care este Biserica. Putem noi, oare, crede că Dumnezeu procedează astfel: îi adună pe toţi cei care vor fi drepţi în Europa şi în ţările creştine ale lumii (ori, încă şi mai şi, în alea 6 ţări ortodoxe, dacă privim EENS din perspectiva ortodoxă) în vreme ce îi face pe ceilalţi să se nască printre islamici, evrei şi păgâni ?

Nu doar că puteţi să credeţi, ci asta este credinţa romano-catolică aşa cum au stabilit-o papii voştri infailibili. Şi nu doar că au putut ei să creadă aşa ceva, ba mai mult au şi crezut exact în acel fel în care au spus-o şi dogmatizat-o, şi chiar s-au mai şi comportat pe cale de consecinţă, această învăţătură fiind una dintre bazele intoleranţei şi agresivităţii religioase a catolicismului, aspecte pe care catolicii vor să le atenueze după conciliul de la Vatican II. Aceea este credinţa romano-catolică, cea citată din chiar sursele romano-catolice şi pe care Vatican II, Paul VI şi Ioan Paul II o contrazic cu obstinaţie, intrând astfel în erezie.