alinarea sufletului ranit

[Mosh-Neagu]

@Scotland The Brave, "strigatul pe care-l inaltam nu-i decat un semn zgomotos al nepasarii."
Te-ai dezlantuit "frumos" si ti-ai spus "of"-ul, dar fiecare dintre noi este o victima, fiindca fiecare facem greseala de a privi mai inainte catre ceilalti si mai apoi in interiorul nostru.
As zice ca este adevarat tot ce spui tu, dar... "Ce este Adevarul", dragul meu? Vrajmasul ESTE stapanitorul acestei lumi, iar noi ne petrecem veacul aici. De cum deschizi ochii, esti "croit" sa-i slujesti vrajmasului si, daca nu s-ar milostivi Dumnezeu sa ne mai puna cate o piedica, am crede ca le putem face pe toate fara ajutorul Lui. Totul in jur este o provocare si iti trebuie neaparat un "ceva" special, pentru a vedea lucrurile intr-o alta lumina fata de cum par la prima vedere. Pana si rugaciunea de baza a crestinului, o intelegem eronat si dupa bunul plac. Nu e de-ajuns ca trecem peste "Faca-se voia Ta!" ca si cum nu ne priveste si pe noi, nu e de-ajuns ca noi NU iertam niciodata gresitilor nostri si suntem gata sa ne luam la hartza in orice clipa, dar mai ales ii tot cerem sa ne fereasca de ispite, desi NUMAI prin ispite, ne putem rupe de vrajmas...
Acceptarea Crucii, are multe nuante si nici un caz nu se potriveste cu altul. Cand te lupti cu vehementa spunand: "Da' ce, eu sunt mai prost?", i-am facut deja jocul vrajmasului si de fapt nu realizam ca mult mai mult avem de castigat daca lasam de la noi. Daca insa povara Crucii ni se pare coplesitoare si parca ne lasa puterile la jumatatea drumului catre dealul Golgotei, trebuie sa ne straduim pana la cea mai de pe urma suflare. Resemnarea nu-i bineplacuta la Dumnezeu, iar daca femeia cananeianca a primit binecuvantare datorita insistentei ei, tot asa oricare dintre noi, putem primi ajutor si puteri inzecite pentru sustinerea Crucii pe umerii nostri.
Revenind la subiect, cred ca mai buna alinare decat rugaciunea, nimeni pe lumea aceasta nu ne-o poate da.

E corect ce spui Moshule.Nu ne-a trimis Hristos degeaba pe fiecare-n camaruta Lui pentru a ne ruga Tatalui eliberati de ipocrizia des intalnita in colectivitate: ,,fiindca fiecare facem greseala de a privi mai inainte catre ceilalti si mai apoi in interiorul nostru."(am citat din texul tau). Probabil stia ca starea de gratie din Faptele Apostolilor 2:42-47 nu va dura prea mult in acel mod.Doar este lumea celui amintit de tine, care,spre diferenta de noi,este convins si de existenta Iadului si de cele scrise in Scripturi.Daca Hristos s-a dus in Cer sa ne pregateasca lacasuri,ei bine celalalt ne pregateste si el ceva.Intentioneza sa ne ia cu el pentru o eternitate,in iadul numit absenta lui Dumnezeu.Un avantaj il reprezinta resemnarea si mediocritatea prezentului,eu vorbesc din perspectiva mea,nu ma inscriu in ,,sfintii" carora li-se adresau Apostolii.Daca intalniti undeva in Scripturi faptul ca Hristos sau Apostolii au spus sa ne multumim cu putin,sau cu ce este comod,sau cu compromisul fiecaruia,eu imi pun cenusa-n cap pt ca ne facem singuri viata amara.Dar ei ne-au indemnat sa mergem spre desavirsire,nu spre altceva.Noi ne cantonam in mai putin din motive pe care,in general,prefer sa le rezum la propria mea persoana.Mai mult decat atat ni-se cere sa dam dovada de curaj in fata Satanei cu armata lui de ingeri cazuti,lumii,firii noastre pacatoase,perspectivelor mai putin placute,intrucat nu suntem singuri in lupta asta(privirea spre Cruce si spre Cer).Lasii merg in Iad(Apocalipsa 21:8).Nu prea arata a cale de mijloc.

Dar sa revin rapid la partea dedicata rugaciunii,pentru ca acolo cred ca ai atins un punct nevralgic in lumea actuala.Exista o cale de a-ti verifica rugaciunea: ,,Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu."(Matei 5:8).Nu insist pe sintagma ,,vor vedea pe Dumnezeu"(desi ar merita fie si din perspectiva Vechiului Testament cu privire la accesul in Sfinta Sfintelor)si m-as concentra pe expresia ,,curati cu inima".Din ce am verificat,tremenul grecesc folosit este ,,katharos" cu forma de plural katharoi.Depinde ce sens in dai in acel context,in general o sintagma se poate defini in functie de contextul dat.Sintagma acesta ar merge asociata cu vreo patru alte cuvinte,cu diferite sensuri in diferite contexte,insa toate asocierile descriu in esenta ceva ce este pur si fara urma a raului.Si atunci se pune problema care ar fi traducerea,intelesul,pentru expresia ,,ferice de ce katharoi in inima".Cea mai apropiata traducere duce la ideea de autoexaminare: ,,ferice de aceia ale caror minti sunt pure,sincere,deschise." O conditie a fericirii (vederea lui Dumnezeu) care presupune cel mai mare efort:examinarea cu onestitate a propriilor motivatii,motivatia curata fiind lucrurul cel mai rar din lume.Ca si raspuns divin,binecuvantarea este indreptata spre omul pe care inima sincera si curata,in credinta, il determina sa faca totul ca pentru Dumnezeu si implicit spre gloria Lui.Care glorie,biblic vorbind,din nefericire pentru micul las din fiecare dintre noi,nu cunoaste cale de mijloc dar sper si eu ca broasca testoasa ca Mantuitorului ii va fi mila pana si de aceasta ticalosie lasa a noastra.Si inchei cu fraza ta magistrala,ca sa finalizez ideea:

,,Pana si rugaciunea de baza a crestinului, o intelegem eronat si dupa bunul plac. Nu e de-ajuns ca trecem peste "Faca-se voia Ta!" ca si cum nu ne priveste si pe noi, nu e de-ajuns ca noi nu iertam niciodata gresitilor nostri si suntem gata sa ne luam la hartza in orice clipa, dar mai ales ii tot cerem sa ne fereasca de ispite, desi numa prin ispite, ne putem rupe de vrajmas..."

Dumnezeu sa-ti ajute mai omule,copil al lui Dumnezeu,pentru bunatatea de care dai mereu dovada in ceea ce scrii,ma numar printre cei care te citesc cu bucurie.

Draga Scotland si draga Moshule,
permiteti/mi sa ma opresc o clipa la un fragment din postarea comentata si anume:
"dar mai ales ii tot cerem sa ne fereasca de ispite, desi numa prin ispite, ne putem rupe de vrajmas..."
Sunt putin nedumerit...
Marturisesc ca nu ma rog Domnului sa ma fereasca de ispite. De ce? Pai, atat cat am cercetat in cartile ortodoxe (pe cele de alte confesiuni inca nu le-am studiat) si am incercat sa pricep, ispita nu poate lipsi din viata crestinului, din varii motive sau ratiuni, din iconomia lui Dumnezeu, asa cum putem pricepe.
Ceea ce cred ca fac atunci cand ma rog, este sa chem in ajutor pe Domnul atunci cand eu, deja ispitit, dorm in nestire dus molcom de vraja ispitei, ca un barosan tolanit la soare pe yahtul sau, in sezlong, de-a lungul Amazonului, sa zicem...
Sau, mai ca la mine acasa, la tara, ca porcul care nu se opreste din hapaiala pana nu plesneste de-a binelea. (mai bun exemplu ar fi vaca, ea "se umfla" cand maninca anumite ierburi si, de obicei, daca se umfla atunci moare).
Daca am inteles bine, pericolul este aceasta amorteala, ducere la nesfarsit cu presul, lipsa trezviei celei mai elementare (in cazul meu), adormirea simtului pericolului, lafairea, terfelirea. Cred ca acestea sunt ipostazele in care ma tem ca ma pot afla si, atunci, rog pe Domnul sa intervina pentru a opri aceasta tarare a mea prin noroiul pacatului, si ma vad ca lesul lui Hector tarat de carul lui Ahile in jurul cetatii fiecarei zile...
Nu ma lasa sa ma duc, Doamne, ca frunza de laur pe apa... Pune-mi o stavila, ceva, sau mai bine da-mi putina mahnire, o durere, o simtire mai subtire... Ori de-a dreptul ia-ma de urechi si trage-ma in sus, ridica-ma din nesimtirea si necredinta mea, precum odinioara L-ai ridicat pe Petru, "putincredinciosul", cand se scufunda in mare...
Cam asa ceva, cam asa suna in mine "Si nu ne duce pe noi in ispita"...
Iertati, daca am spus ceva nelalocul lui.

[Antonela]

Domnilor v as ruga sa ma lamuriti si pe mine cu ceva.
Am o matusa care se afla in mare suferinta, este pe patul de moarte....si trecand in vizita pe la ei ieri....am aprins o lumanare! intre timp am zis ca poate vine preotul sa faca o rugaciune pentru ea ca tare se chinuie....
O verisoara de a matusii mele auzind de preot, mi a zis ca preotul degeaba vine, ca nu e bine....ca este mare pacat sa intoarca sufletul ei...ca ea acum se chinuie sa si dea sufletul!
M am mahnit tare si nu am stiut ce sa zic...dar cred ca preotul ar zice el o rugaciune pentru sufletul ei...ca rugaciunea mea, a unui pacatos e neputincioasa si Preotul are putere mai mare de la Dumnezeu.
Cata nevoie are de rugaciune....cat se chinuie saraca!
Exista oare pacatul intoarcerii sufletului unui om care se tanguie sa moara....de catre vreun crestin care sta langa el pe patul de moarte?
Inteleg lupta ce se da dintre trup si suflet...si ce e acolo....cata durere pentru sarmanul suflet...
Stiu ca se zice ca omul nu si poate da sufletul langa rude...si ca e mai bine sa plece din camera rudele muribundului si sa fie cineva din afara sau mai puternic care sa i tina lunmanarea dar totusi exista pacatul asta?...
si daca sunteti amabili..o sursa bibliografica in cazul in care aveti cunostinta de asa ceva!
Va multumesc

[Antonela]

Doamne ajuta!

Credinţele populare sunt de multe ori împotriva Bisericii şi a mântuirii. Mulţi, neobişnuiţi cu Biserica şi cu împărtăşania, refuză să cheme preotul atunci când simt că sunt gata să treacă pragul vieţii, văzând cuminecătura mai degrabă ca pe o „arvună a morţii”, când ea este de fapt spre viaţa veşnică. Spovedindu-se şi împărtăşindu-se, sufletul se uşurează şi pleacă liniştit. De multe ori, omul se chinuie şi nu poate muri din cauza neliniştii păcatelor nespovedite.

În concluzie, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să chemi preotul. Nu te mai lua după ce spune lumea. Ai încredere în Biserică!

Cheamă preotul !

[AGabriela]

Stimata Gabrielita, pentru ca iti inteleg suferinta, caci am aceeasi dorinta, aceeasi ispita (de deznadejde), imi permit sa iti dau un sfat (daca nu este pre tarziu pentru asa ceva): ai rabdare in sensul ca sa nu pacatuiesti (insami am facut asta si greu platesc - cu momente de deznadejde crunta), mergi neaparat la Sf. Liturghie, spovedeste-te chiar daca nu iti vine, continua cu rugaciunea si cauta un baiat cu care sa ai acelasi duh si cu care sa incerci sa treiesti autentic ortodox. Degeaba intalnesti baieti, daca aceea nu stiu de Hristos.

Cu iertare sa fie dar acum voi expune cateva randuri cu referire la subiect. Am citit aproape toate comentariile si se spune ca suntem niste netrebnici, niste nimicuri si ca de noi depinde totul: nu sunt de acord. Cand nu ai pace si cand sufletul este bolnav nu poti gandi lucid: adica tinzi sa crezi ca Hristos nu este langa tine. Si totusi, in timp ce mandria si deznadejdea te coplesesc, incerci cum poti "Doamne ajuta-ma, ca pier!", dar daca sufletul ti-e bolnav, nu simti pur si simplu nici un raspuns. Sigur ca am putea spune ca platim pentru pacatele noastre: dar intrebarea este: pentru ce mai exista Sf Spovedanie? Dumnezeu este Bun si Milostiv si are mare grija de noi, dar cred ca mai sunt momente, in care desi El lucreaza necontenit pentru mantuirea noastra, nu ne lasa sa ne odihnim, poate tocmai ca sa apreciem mai mult atunci cand va veni momentul sa primim acea Pace de la Dansul.

Ca sa intelegeti ce vreau sa spun mai sus o sa incerc sa expun in cateva cuvinte povestea mea: trec prim momente cumplite, am zile cand ma intreb pentru ce traiesc, uneori fiindu-mi frica sa nu ajung in asa chip de deznadejde incat sa fac vreo prostie prin care sa-mi curm sansa la mantuire sau sa ma intorc din nou la pacat (caci am odinioara am trait in desfranare motivul fiind tot deznadejdea). Cred ca nimeni nu ma ajuta, nimeni nu ma aude, nici chiar Dumnezeu. Si totusi un mic strop de speranta imi rasare in suflet a doua zi, cand imi dau seama de chin si prin aceasta mai cred un pic ca Domnul nu ma lasa. Si toate acestea tin de un an si un pic pentru ca nu gasesc un om care sa ma ocroteasca si sa ma iubeasca (nu este doar o dorinta, ci si o nevoie inca din frageda copilarie avand in vedere ca am fost supusa unor abuzuri ale unui pedofil la ora aceea). Am ajuns sa ma duc la o nunta a unor prieteni si sa plang ca la o inmormantare de tristete, in loc sa ma bucur pentru ei. Imi dau seama ca sunt intr-o stare jalnica, dar totodata ca nu mai pot face nimic fara Hristos. Nu pot iubi, nu pot darui, nu am rabdare fara El... nimic. Am un servici bun, am un acoperis deasupra capului, am prieteni, am un duhovnic care se mahneste cand ma vede asa si totusi, fara Hristos, nu ma pot bucura de ele. Acum am ajuns sa nu-mi mai doresc nici casnicie, nici copii, nici sot (desi nevoia persista in sufletul meu), ci doar pacea de la Hristos: dar de vreme ce intarzie atat, probabil si aceasta este un lucru mult prea mare pentru mine inca. Cu siguranta va veni o clipa de odihna, si cand va fi aceea numai Domnul stie. Stiu ca nu sunt singura in aceasta situatie.

in concluzie, unui astfel de suflet nu ii poti spune ca nu face nimic, ca este un netrebnic si ca nu incearca sa il "induplece" pe Dumnezeu prin rugaciuni sau dragoste sau rabdare sau ca putinul pe care il face este in zadar caci risti sa ti se raspunda "Pai atunci nu mai fac nimic!" si acel suflet sa se piarda. Acel suflet este bolnav si cu adevarat nu poate face nimic fara Hristos: nici sa se pocaiasca, nici sa se smereasca, nici sa iubeasca, nici sa rabde etc. Dar fratilor, Dumnezeu este milostiv, si probabil ca pe unii dintre noi ii lasa sa se chinuie mai mult cat inca pot duce doar ca bucuria sa le fie mai mare (in putinele mele momente de luciditate, inca mai cred asta).

Sa va daruie Dumnezeu Pacea Sa si nu uitati ca Hristos a murit si a inviat pentru noi.
Cu drag
Gabriela

[Antonela]

Domnilor....le am zis nu vreau sa isc cearta ...am sa mai vorbesc la telefon cu varul meu si l mai indemn o data sa cheme preotul...ma doare sufletul...sincer va zic...nu stiu ce sa fac

[Antonela]

Vreau sa va multumesc din suflet pentru sfatul dat saptamana trecuta! S a dus la Bunul Dumnezeu...pana la urma au chemat preotul...o data marti de i a dat Aghiasma Mare si Vineri i au citit Sfantul Maslu...tare s a chinuit toata sapt sa si dea sufletul dar dupa ce au venit parintii si i au citit ...in 2 zile s a stins!
Va multumesc din suflet pentru ajutor si Bunul Dumnezeu sa va ajute!