Frica de Dumnezeu

[CelMandru]

Fără această frică de Dumnezeu, suntem morţi duhovniceşte.

Ea se aşterne asupra-ţi, te cuprinde, te învăluie, îţi intră în toate măruntaiele corpului, şi-şi face cuib în inimă. Când se întâmplă asta? Când dai cu căpăţânoiu de tocul uşii. Când se sparge balonul, în care ai pompat cu atâta osârdie kilograme de mândrie. Se sparge, dintr-o dată, şi-ţi vezi goliciunea firii putrezită şi împuţită de mirosul greu al păcatelor. Începi să clipeşti buimăcit, să vezi cu adevărat cine eşti. Să vezi cu câtă neghiobie ai îndrăznit să crezi că eşti merituos. Meriţi o răsplată. Recunoştiinţă măcar. Pentru râvna-ţi neîncetată de a face "binele". Vai cât eşti prost! Ţi-ai atârnat de gâtlej ditamai şiragul de virţuti. Ce te mai bucurai când trageai cu ochiul la el! Ce frumos strălucea, şi ce frumos îţi şădea! Dar, vezi tu, ticălosule, cât de mult ţi-ai otrăvit privirea alipindu-ţi-o de înşelăciunea asta! Ai orbit cu totul, şi ai pierdut din privire calea! Ai uitat că eşti mic! Ai uitat că fără Dumnezeu nu poţi merge pe calea cea îngustă! Nu poţi de unul singur, nici măcar o secundă! Înşelat ai fost! Vai şi amar de tine!...Acum vezi că eşti gol, şi murdar pe deasupra. Acum vezi cine eşti când ceri mila Domnului Tău! De pe ce poziţiei ceri. Cea mai joasă. Acum vezi cu adevărat măreţia lui Dumnezeu. Poate n-o s-o vezi mult timp, aşa că bagă la cap. Scrijeleşte-ţi bine pe creier, ca atunci când vei uita iar, să-ţi aducă aminte urma asta. Nu uita, amărâtule! ...Să te văd, cu câtă îndrăzneală şi neruşinare vei mai greşi în faţa Dreptului Dumnezeu! Să te văd, cât de adormită ţi-e conştiinţa! Vei mai îndrăzni, oare să crezi că poţi ceva fără ajutorul Domnului? Vei mai îndrăzni să uiţi de El?

Iertare fraţilor! La mine m-am referit. Am stat şi eu, şi m-am gândit cam ce-ar fi frica de Dumnezeu pentru mine! Iertare dacă v-am mâhnit!

În prealabil postat de CelMandru

Când se sparge balonul, în care ai pompat cu atâta osârdie kilograme de mândrie. Se sparge, dintr-o dată, şi-ţi vezi goliciunea firii putrezită şi împuţită de mirosul greu al păcatelor. Începi să clipeşti buimăcit, să vezi cu adevărat cine eşti.

Buna ilustrare a ceea ce afirmam, intr-o postare anterioara, ca imi pare organic legat de frica lui Dumnezeu: darul pocaintei.
Mintea reactioneaza adeseori cu groaza, groaza autentica, de cosmar, la astfel de descoperiri. Cred ca, fiind obisnuita sa se orienteze asupra unor realitati impersonale (abstrage, generalizeaza, analizeaza, compara legi ale lumii, legitati, reguli etc., lucru care nu jeneaza stima de sine, nu vizeaza persoana), mintea se afla acum fata in fata cu Cineva pururi curat, cu Adevarul.
Eu, persoana, dezgolit inaintea Persoanei.
O clipa ingrozitoare pentru debutul pocaintei, cel putin... Suportabila, insa, si salvatoare pentru suflet, caci e intarit omul de har, fiind acolo si mangaiere, intrucat vorbim de un dar al Luminii... Slava Tie, Doamne, slava Tie!
Frica lui Dumnezeu, asadar, smereste prin pocainta mintea, o infricoseaza (intunericul ei primeste o lovitura mortala), iar astfel intareste "la schimb" duhul, curateste inima, imblanzeste.
Asa imi pare. Oare inteleg bine?

P.S. Spre deosebire de bunii rugatori, la mine astfel de momente nu apar neaparat la rugaciune, ci mai ales in vise, unele foarte transparente, intotdeauna dramatice, de o intensitate emotionala aparte care imi scapa din plasa cuvintelor.

[Florin-Ionut]

Frica de Dumnezeu este bună la început, dar pe parcurs ea nu trebuie mărită sau întreţinută, ci micşorată. Frica de Dumnezeu trebuie înlocuită treptat cu dragostea pentru El, iar dragostea noastră către Dumnezeu trece prin semenii noştri.

Părintele meu duhovnic mi-a spus aşa: dacă te vei înăţa să faci mereu binele, nu vei mai avea timp sau cum să faci răul. Adică, treptat, "nu face aia" motivat de frică se transformă în "fă contrarul" din dragoste.

Teorii...

[lore86]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Frica de Dumnezeu este bună la început, dar pe parcurs ea nu trebuie mărită sau întreţinută, ci micşorată. Frica de Dumnezeu trebuie înlocuită treptat cu dragostea pentru El, iar dragostea noastră către Dumnezeu trece prin semenii noştri.

Părintele meu duhovnic mi-a spus aşa: dacă te vei înăţa să faci mereu binele, nu vei mai avea timp sau cum să faci răul. Adică, treptat, "nu face aia" motivat de frică se transformă în "fă contrarul" din dragoste.

Teorii...

Eu inteleg altfel frica de Dumnezeu.
A-mi fi frica de Dumnezeu nu inseamna sa tremur si sa fac ce trebuie ca altfel el o sa ma pedepseasca, ci inseamna sa ma stradui sa fac binele pentru a nu intrista chipul Aceluia care a rabdat moartea pe Cruce ptr mine. Cred ca asta e cea mai grea povara: sa sti ca ai suparat pe cine pe care il iubesti atat de mult, ca il intristezi pe Acela care iti doreste si iti face numai bine.
Cred ca frica de Dumnezeu se imbina perfect cu dragostea. Nu pot sa ma tem sa nu-i gresesc daca nu-l iubesc. Unde e frica de Dumnezeu, acolo e si dragoste.Nedeslipite una de alta.

Cred ca asa-i si relatia din familie.Cand spune Apostolul ca :"Femeia sa se teama de barbat" nu cred ca facea referire la pumnii barbatului, de care ar trebui sa se infricoseze femeia. Ci a se teme de a-i gresi, de a mahni prin vorba sau fapta pe acela care prin truda mainilor sale ii aduce painea si se ingrijeste de ea si copii.
De asemenea si reversa e valabila, doar inainte, si acum in anumite cazuri, se obisnuia ca femeia sa ramana acasa si sa se ingrijeasca de casa, de mancare, de copii etc. in timp ce barbatul suporta toate cheltuielile casei.

Eu asa inteleg aceasta teama....

[lore86]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Prima intrebare:Daca in noaptea asta ti-a venit ceasul esti gata sa te duci in fata Celui de Sus?Si a doua intrebare:Ce roade ai facut tu pentru Domnul in viata ta?

strasnice intrebari, scotianule.
Atat de strasnice ca mi se zguduie intreaga fiinta.
Abia in fata unor astfel de intrebari imi dau seama cat de departe sunt de drumul care merge spre Inviere.O realitate de necontestat, moartea, ne poate fi tovarasa in clipa urmatoare. Totul se va opri acolo, nu vom avea timp nici de un Doamne miluieste. Atunci tot ce va conta vor fi doar faptele noastre, viata noastra.Si daca aceaste e zero, daca nu chiar minus cum sa nu ma gandesc cu cutremur la clipa aceea?

Vai mie, innegritului suflet...

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de lore86

strasnice intrebari, scotianule.
Atat de strasnice ca mi se zguduie intreaga fiinta.
Abia in fata unor astfel de intrebari imi dau seama cat de departe sunt de drumul care merge spre Inviere.O realitate de necontestat, moartea, ne poate fi tovarasa in clipa urmatoare. Totul se va opri acolo, nu vom avea timp nici de un Doamne miluieste. Atunci tot ce va conta vor fi doar faptele noastre, viata noastra.Si daca aceaste e zero, daca nu chiar minus cum sa nu ma gandesc cu cutremur la clipa aceea?

Vai mie, innegritului suflet...

Hai, măi Loredana... nu exagera cu minusurile. Căci dacă exagerezi rişti să aluneci în deznădejde, or un bun creştin are măcar o umbră de speranţă în ce priveşte şansele de a ajunge sus, aproape de Dumnezeu. Şi aici este nevoie de echilibru sau dreaptă socoteală, anume între autosuficienţă şi totala desconsiderare de sine.

Şi nu uita că smerenia nu înseamnă autodefăimare, indiferent dacă e publică sau în gîndul intim.

PS: Dacă eşti azi pe acasă, după amiază putem trece pe la voi într-o scurtă vizită.

Lore, Apostolul Ioan,cel care se sprijinise cu capul pe pieptul Mantuitorului,care il iubea atat de mult,cand l-a vazut pe Hristos in calitate de Judecator a ,,cazut la picioarele Lui ca mort".Isaia,marele profet,cand a ,,vazut pe Domnul sezand pe un scaun de domnie foarte inalt" si-a dat seama ingrozit cum este el, ,,un om cu buze necurate".Cand Apostolul Pavel a vazut lumina si doar a auzit vocea ,,a cazut la pamant"si ,,Tremurand si plin de frica, el a zis: "Doamne, ce vrei sa fac?".Va veni si ziua cand spoiala lumii va cadea,cu toate falsele ei cantece ale pierzaniei,cand amagirile noastre usuratice si parca fara de sfarsit se vor preface-n cenusa si fiecare va sta fata in fata cu EL.

Cat planset va fi atunci,cata jale cu gandul la clipele in care fiecare nu a dorit sa plece-n cautarea timpului pierdut si a preferat dulci iluzii dar otravite-n interior.Chiar Mantuitorul ne-a aratat in ce termeni va fi judecata dar somnul ratiunii naste monstrii.EL a spus:,,Cand va veni Fiul omului in slava Sa cu toti sfintii ingeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Apoi va zice celor de la stanga Lui: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui! Caci am fost flamand, si nu Mi-ati dat sa mananc; Mi-a fost sete, si nu Mi-ati dat sa beau; am fost strain, si nu M-ati primit; am fost gol, si nu M-ati imbracat; am fost bolnav si in temnita, si n-ati venit pe la Mine."

De-a lungul timpului,amagitorul,tatal minciunii, a facut tot posibilul pentru a inocula omului ideea ca Judecata este undeva pierduta-n timp,ca nu este nici pe departe asa cum o arata Scriptura,sa nu se ingrijoreze,Domnul nu este nici asa de drept si nici asa de sfant,va ierta orice la infinit.Si mai ales,prima mare amagire,a blestematului de sarpe,uitarea ca pentru fiecare,oricand,poate veni acesta clipa "Hotarat, ca nu veti muri".Dumnezeu sa ne ajute pe toti.

[lore86]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Lore, Apostolul Ioan,cel care se sprijinise cu capul pe pieptul Mantuitorului,care il iubea atat de mult,cand l-a vazut pe Hristos in calitate de Judecator a ,,cazut la picioarele Lui ca mort".Isaia,marele profet,cand a ,,vazut pe Domnul sezand pe un scaun de domnie foarte inalt" si-a dat seama ingrozit cum este el, ,,un om cu buze necurate".Cand Apostolul Pavel a vazut lumina si doar a auzit vocea ,,a cazut la pamant"si ,,Tremurand si plin de frica, el a zis: "Doamne, ce vrei sa fac?".Va veni si ziua cand spoiala lumii va cadea,cu toate falsele ei cantece ale pierzaniei,cand amagirile noastre usuratice si parca fara de sfarsit se vor preface-n cenusa si fiecare va sta fata in fata cu EL.

Cat planset va fi atunci,cata jale cu gandul la clipele in care fiecare nu a dorit sa plece-n cautarea timpului pierdut si a preferat dulci iluzii dar otravite-n interior.Chiar Mantuitorul ne-a aratat in ce termeni va fi judecata dar somnul ratiunii naste monstrii.EL a spus:,,Cand va veni Fiul omului in slava Sa cu toti sfintii ingeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Apoi va zice celor de la stanga Lui: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui! Caci am fost flamand, si nu Mi-ati dat sa mananc; Mi-a fost sete, si nu Mi-ati dat sa beau; am fost strain, si nu M-ati primit; am fost gol, si nu M-ati imbracat; am fost bolnav si in temnita, si n-ati venit pe la Mine."

De-a lungul timpului,amagitorul,tatal minciunii, a facut tot posibilul pentru a inocula omului ideea ca Judecata este undeva pierduta-n timp,ca nu este nici pe departe asa cum o arata Scriptura,sa nu se ingrijoreze,Domnul nu este nici asa de drept si nici asa de sfant,va ierta orice la infinit.Si mai ales,prima mare amagire,a blestematului de sarpe,uitarea ca pentru fiecare,oricand,poate veni acesta clipa "Hotarat, ca nu veti muri".Dumnezeu sa ne ajute pe toti.

Cata dreptate aveti.
la noi in Biserica este o rugaciune extrem de frumoasa:"daca dreptul abia se mantuieste cum ma voi arata eu pacatosul cel ce nu am purtat greutatea si zaduhul zilei? Ci numara-ma Dumnezeule cu cei din ceasul al 11-lea si ma mantuieste!"
Infricosatoare mi se par acele vremuri, dar la fel de infricosator mi se pare ca sfarsitul meu poate surveni oricand si atunci nu voi mai avea cuvant de dezvinovatire, nici posibilitate de indreptatire stiind ca"dreptatea noastra e inaintea Ta ca o carpa lepadata".
Nu mi-e teama de pedeapsa, caci pe buna dreptate o merit, ci ma ingrozesc numai de gandul ca as putea fi despartita de Mantuitorul meu iubit. Si asta nu ca asa ar vrea Dumnezeu, ci ca asta am agonisit o viata.Asta e iadul si uneori ptr smerirea noastra, Domnul ne lasa sa-l gustam inca din aceasta viata.Alteori, ptr mangaierea noastra ne dam fericita ocazie sa pregustam raiul.

În prealabil postat de lore86

strasnice intrebari, scotianule.
Atat de strasnice ca mi se zguduie intreaga fiinta.
Abia in fata unor astfel de intrebari imi dau seama cat de departe sunt de drumul care merge spre Inviere.O realitate de necontestat, moartea, ne poate fi tovarasa in clipa urmatoare. Totul se va opri acolo, nu vom avea timp nici de un Doamne miluieste. Atunci tot ce va conta vor fi doar faptele noastre, viata noastra.Si daca aceaste e zero, daca nu chiar minus cum sa nu ma gandesc cu cutremur la clipa aceea?

Vai mie, innegritului suflet...

Pentru a intregi putin cele 2 intrebari doresc sa adaug cateva cuvinte ale parintelui Arsenie referitoare la acest aspect.

• "Trăieşte, gândindu-te că viaţa ta se va sfârşi curând şi că tu nu eşti legat de această viaţă. Trăieşte, gândindu-te la veşnicia care va urma acestei vremelnice vieţi şi vei trăi creştineşte. Trăieşte în aşa fel ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Lucrează în aşa fel ca şi cum ar trebui să trăieşti veşnic! Preţuieşte vremea! Ea mai scumpă decăt aurul."
• "Adu-ţi aminte de dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca să te înspaimântezi, dar nu uita nici milostivirea Lui, ca să nu cazi în deznădejde. Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat."
• "Gândeşte-te în fiecare dimineaţă când te trezeşti din pat că trebuie să dai răspuns lui Dumnezeu de toate faptele tale şi nu vei păcătui în faţa Lui, ci frica de Dumnezeu se va sălăşlui în tine. Ţine minte ca tot ce faci, să faci ca şi cum în clipa aceea ar trebui să treci în veşnicie la Judecata lui Dumnezeu. Sileşte-te să te faci acum înaintea lui Dumnezeu aşa cum doreşti să te înfăţişezi la judecată. Nu vei aduce nici un fel de comoară pământească la înfricoşata judecată, în afară de aceea pe care o vei da săracului."

[Ana-Maria N]

O frumoasa tanguire, in ton cu tema propusa - Psalmul 70: http://www.youtube.com/watch?v=40EsE...eature=related