Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[cristiboss56]

În prealabil postat de ovidiu b.

Ideea este foarte simplă. Poţi pleca la drum cu gândul de a realiza o idee...dar la final te poţi trezi făcând chiar contrariul ei, datorită intelectului nostru structurat dilialectic.

Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiinţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi trezi făcând exact contrariul ei.

Interesant ! Bine ar fi sa dezvolti putin idea , si eventual sa dai un link , ceva spre lectura , dar sa fie cat de cat ortodox ,daca pot spune astfel !
Doamne ajuta !

[fallen]

http://www.librariasophia.ro/carti-C....-so-8140.html

O are cineva? A citit-o?
Poate ne este de ajutor....

[fallen]

Cu toate ca pare putin absurd si lipsit de sens, un "razboi" totusi poate exista. Dupa cum scrie si in Calea Imparatiei, intre om si Dumnezeu sunt trei obstacole : lumea, propriile patimi si diavolul. Iar lumea, din pacate, poate sa insemne inclusiv cei mai apropiati, familia. Tot el spune (A. BOca) ca mustrarile si chiar ocarile celor din jur, mai ales ale celor apropiati, nu ar fi chiar lipsite de rost, ci menite sa ne aduca aminte de greselile pe care le-am facut. Bine, atitudinea corecta in acest caz ar fi sa ne marturisim pacatele in fata lui Dumnezeu, sa ne cerem iertare si sa mergem mai departe pe drumul nostru spre mantuire, nu sa ne cramponam si sa pierdem vremea sfadindu-ne cu cei care ne mustra, ca ei singuri vor vedea pana la urma ca ne-am indreptat si ne vor cere iertare. Cel putin asa s-a intamplat in cazul regelui David.

PS . Cineva mi-a sugerat aceasta carte deosebita, nu mai stiu cine si unde, dar ii multumesc.

În prealabil postat de Mihailc

Trecerea, nemijlocită de voință, adică spontană, de vorbitul despre eu și el/ea la noi pare să fie un indiciu important al depășirii individualității egoiste în direcția unității matrimoniale, a trupului unic al cuplului în care partenerii conviețuiesc precum cele două naturi în Hristos: neschimbat, neamestecat, neîmpărțit , nedespărțit. Cine reușește să se apropie de unele ca acestea, a înaintat adânc în taina cununiei, ea însăși inepuizabilă ca tot de e dumnezeiesc.

Această cugetare a ta, frate Mihail, a născut în gândul meu ceva asemănător. Şi, întrucât eu sunt încă preocupat de aspectul „războiului”, chiar dacă nu e lipsit de momente luminoase, mi s-a părut potrivit să continui aici.

Gândindu-mă la îngrijorătoarea stare a căsniciilor din vremea noastră, în care foarte puţine rezistă timpului, sunt adesea ispitit să-mi spun că în alte vremuri, când raporturile ierarhice erau clare în familie, aceasta era mult mai stabilă.

Însă în căsătoria creştină modelul este relaţia dintre Hristos şi Biserică, iar acesta nu este unul de stăpânire şi subordonare, ci de dragoste jertfelnică. Iar a iubi, cum spunea părintele Galeriu (citând nu mai ştiu pe cine), este a trăi viaţa celuilalt; aşa cum Domnul şi-a asumat viaţa noastră, făcându-Se om, luând toate ale noastre, afară de păcat. Deci şi eu, ca soţ, trebuie să-mi asum viaţa soţiei mele, devenind ceea ce nu eram (adică ea), dar rămânând în acelaşi timp şi ce eram (adică eu).
Însă cum pot trăi viaţa ei în neputinţele, tendinţele, aspiraţiile pe care le socotesc rele? Trebuie, deci, să devin ea, dar fără cele rele ale ei... Sau asumându-mi-le şi pe acelea (totuşi, fără ale aproba), în sensul că accept să răspund şi eu, împreună cu ea, la Judecată, pentru păcatele ei, după cum şi ea răspunde pentru ce şi-a asumat din mine...
Dar cum scapi de întrebarea neliniştitoare dacă ceea ce faci e o jertfă sau un compromis? Dacă, altfel spus, te (împreună) îndrepţi spre înviere sau spre moarte?

[windorin]

În prealabil postat de N.Priceputu

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

Sunt convins ca prin incercarile dintre soti se poate ajunge la o iubire tot mai curata de aproapele si de Dumnezeu. Conteaza insa si ce isi doreste fiecare. Acela care doreste sa duca o viata curata in Hristos, va vedea cum fiecare astfel de incercare se face o noua treapta spre curatirea inimii de egoism si de mandrie.

Familia este locul ideal unde fiecare dintre noi ne putem vedea mandria si unde putem dobandi smerenia, cerand'o lui Dumnezeu mai ales in momentele de incercare. Treptat, ajung sa iubesc fiecare incercare, in pofida maniei si a durerii sufletesti care o insoteste. Numai in momentele de incercare am vazut cat de mandru sunt, cat de putin iubesc, cat de slab sunt si cat de mult am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Un parinte spunea: "Iubiti rana si pe cel care v'a facut'o." Acela ne ajuta mai mult decat oricare altul in curatirea de patimi, caci inceputul se face prin cunoasterea celor care ne robesc, iar continuarea se face prin pocainta, in dragoste si in smerenie.

Sa ai pace si sa te bucuri. Pe cel linistit nu il poate tulbura nimic.
"Dobandeste pacea si multi se vor mantui in jurul tau." (Sfantul Serafim de Sarov).

În prealabil postat de anna21

"Pe de altă parte, lupta, atât cu sine cât şi cu celălalt, începea să se intensifice, iar ştiinţă despre cum trebuie purtată, despre când trebuie să învingi şi când să te laşi învins, despre lucrurile la care trebuie să renunţi şi cele la care nu trebuie cu niciun chip să renunţi nu aveam."

Trebuie sa renuntam la voia proprie, la mandrie, la egoism si la toate ambitiile, chiar si atunci cand vedem mai bine un lucru.
Nu trebuie sa renuntam la dreapta credinta si nu trebuie sa infaptuim rele, indiferent de pierderi. Domnul va fi cu noi.

[Marius22]

Casnicia as alatura-o mai degraba cuvantului "mucenicie" decat cuvantului "razboi".

Asta pentru ca ne cheama la biruinta prin moarte, asemenea lui Hristos. Biruinta prin "moarte" este infinit mai mare decat aceea pe care o obtinem prin felurite "arme si tehnici de tot felul". Hristos a biruit lasandu-Se omorat.

Am intalnit la cineva explicatia potrivit careia cuvantul "casnicie" ar proveni de la "cazna". Prin urmare, casnicia este truda, staruinta, osteneala, in vederea mantuirii. Putem vorbi, asadar, de o mucenicie a vietii de familie, prin daruirea totala.

De aceea, se si canta mirilor in Taina Cununiei troparul "Sfintilor mucenici". Suntem chemati sa murim lumii si patimilor, sa murim noua insine, sa ne punem viata pentru Hristos si semeni, incepand din sanul propriei familii.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marius22

Am intalnit la cineva explicatia potrivit careia cuvantul "casnicie" ar proveni de la "cazna".

Hehe ! Ăsta precis era căsătorit. Sau era un duhovnic cu experienţă... O speculaţie haioasă. În realitate, "căsnicie" provine de la latinescul "casa" (în timp ce "caznă" este slavism evident).

O logică, desigur că există între "casă" şi "căsnicie". După cum spunem "om la casa lui" despre cineva însurat, nu despre unul care s-a mutat singur în garsonieră. Tot aşa spunem "casă de piatră" în sensul de căsnicie solidă.

[Ekaterina]

În prealabil postat de windorin

Familia este locul ideal unde fiecare dintre noi ne putem vedea mandria si unde putem dobandi smerenia, cerand'o lui Dumnezeu mai ales in momentele de incercare.

Acest mesaj mi-a amintit de sfatul pe care Parintele Sofronie de la Essex l-a dat unui sot.

"Nu demult a venit la mine un tanar care avusese un conflict cu sotia sa. Iar ei au doi copii. Si eu i-am spus: Smereste-te, si atunci vom scapa de tragica naruire a familiei. Iar copiiii mici vor scapa de tragica forma a vietii copiilor carora li s-au despartit parintii".

[fallen]

Vazand un topic nou deschis de un crestin neajutorat (caruia inca nu i-a raspuns nimeni, iar eu una chiar nu sunt in masura sa-i raspund ceva) mi-am dat seama ca am constatat un fenomen, nu tocmia placut, dealtfel ; multe cupluri traisec in concubinaj, ani de zile, mai bine sau mai rau. Unii se casatoresc cand considera ca se inteleg mai bine (sau inca se mai inteleg), altii abia cand vad ca le merge din ce ince mai rau. Insa in ambele cazuri se poate intampla ca situatia sa nu se rezolve, ba din contra sa se agraveze si chiar sa se strice de tot, chiar la scurt timp dupa cununie. Care ar putea fi explicatia? Ca unul e credincios iar altul nu si Dumnezeu vrea sa-l ajute pe cel credincios sa scape dintr-o relatie nepotrivita? De ce nu se intampla asta inainte de casatorie? Daca cel credincios reuseste sa-l aduca pe celalalt in fata altarului, inseamna ca intr-adevar il iubeste si ii vrea mantuirea si a facut tot ce era omeneste in acest sens. Dar de ce dusmanul nu accepta infrangerea si il cheama inapoi chiar si dupa ce si-a pus cununiile?
Inca o nelamurire legata de acest aspect : daca unul din soti incalca juramintele facute lui Dumnezeu si sotiei (de fidelitate fata de sotie si fata de familie si biserica - isi paraseste sotul/sotia sau biserica, trece la alta religie, reneaga pe Dumnezeu si comite pacate capitale, etc) celalalt este si el eliberat de juramantul facut sotului?

[Floare alba]

În prealabil postat de fallen

http://www.librariasophia.ro/carti-C....-so-8140.html

O are cineva? A citit-o?
Poate ne este de ajutor....

Da. Este un studiu amplu asupra casatoriei. Pentru mine nu este ceva nou (iertati-mi lipsa de modestie), insa mi-a facut o deosebita placere sa o citesc caci mi-a intarit inca o data convingerile. Este usor de citit si o recomand tuturor, casatoriti sau necasatoriti.
Va redau cateva pasaje care mie mi-au placut.

"Unirea a doi oameni, unire care, desigur, nu se intampla de la sine, este o reusita continua, rezultata dintr-o influenta reciproca a celor doi, care sunt hotarati sa adanceasca legatura lor, transformand problemele in oportunitati.

Hranirea si intarirea unui sot de catre celalalt nu este doar o datorie a convietuirii in casatorie. Este si o poarta deschisa pentru ca sotii sa se implice intr-un proces ziditor in care se implinesc progresiv calitatile daruite de Dumnezeu celor doua existente. Este un mod in care isi implinesc si nevoia lor fundamentala, omeneasca de a iubi si de a fi iubiti.
Unirea nu este ceva ce se poate realiza o data pentru totdeauna, ci trebuie sa fie hranita pe intregul parcurs al casatoriei.

Toate ideile cuprinse in aceasta carte au putina insemnatate pentru sotii care vor neglija rugaciunea unuia pentru celalalt. In realitate, multe dintre aceste idei si sfaturi, mai ales schimbarile pe care trebuie sa le faca sotii, nu se pot realiza fara rugaciune, caci doar Dumnezeu ii poate schimba pe oameni sau casnicia lor, daca oamenii I-o cer. Aceasta nu se face prin mestesuguri invatate din carti. Imbunatatirea casatoriei presupune cu siguranta schimbari din partea ambilor soti, si prefaceri adanci ale caracterului, ale personalitatii celor doi, lucru care este foarte greu, daca nu cu adevarat imposibil dupa masuri omenesti. Dar cu harul lui Dumnezeu se pot intampla, necesitand intotdeauna timp si mult efort.

Dragoste cea adevarata incepe atunci cand cineva se daruieste pe sine insusi celuilalt.
Dar ce inseamna sa te daruiesti pe tine insuti? Inseamna sa dai din timpul tau, din talentul tau, din lucrurile tale, din cunostintele tale, din puterea ta, din bucuria ta sau din tristetea ta. Felul acesta de daruire este foarte greu pentru omul care nu s-a maturizat si care a ramas la un stadiu de pruncie narcisista. Omul acesta simte ca a da din ceea ce are este o pierdere. Cand da ceva, o face asteptand ceva in schimb. Multe casatorii se constituie intr-un continuu schimb intre soti, schimb ce nu este intotdeauna echitabil.
Insa cel ce iubeste cu adevarat se da pe sine cu bucurie. Nu da ca sa primeasca ceva la schimb, ci doarece daruirea este expresia vietii lui si a bogatiei personalitatii lui, si, deoarece da pe de o parte de bunavoie, pe de alta parte din larghetea inimii lui, dragostea sa este creatoare, ziditoare."