La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

[Mosh-Neagu]

... Cand ceri de la Dumnezeu pentru tine insuti un lucru din care lipseste dragostea pentru aproapele inseamna ca tot de interesul tau te ingrijesti.

(...)

Sa ramai netulburat cand altul te deranjeaza si sa te bucuri ca esti deranjat si ca nu deranjezi. Caci sunt unii carora nu le pasa daca ii deranjeaza pe altii, ci ii preocupa numai sa nu fie ei deranjati. Altii nu vor nici sa deranjeze pe altii, dar nici sa fie deranjati. Iar altii spun: “Sunt sensibil, nu pot suporta nici macar o vorba”. Dar ei jignesc pe altii. Ce fel de sensibilitate este aceasta?

Oricat as as incerca, nu pot sa nu ma regasesc in aceste descrieri. Ma rog pentru cei dragi, ma rog si pentru altii, dar cred ca cel mai mult ma focalizez pe rugaciunea pentru propria persoana.
Iar ca sa raman netulburat cand altul ma deranjeaza, ba chiar sa ma bucur cand altul trece cu tavalugul peste tot ce reprezint eu sau familia mea, inca nu pot sa spun ca am ajuns acolo. Iar asta inseamna ca ma amagesc si ca astfel nu am cum sa ma mantuiesc. E adevarat, am puterea sa tac, sa nu spun ce ma doare, nadajduind in constiinta si inteleptirea celui ce imi face rau... Dar ca sa nu ma tulbur si sa nu ma plang celor dragi pentru faptele lor rautacioase, nu sunt in stare. Cred ca ma situiez in categoria celor care nu deranjeaza si doreste sa nu fie deranjat.

Pentru creştinul ortodox vieţuirea subfirească şi firească nu este mântuitoare, pentru că este botezat şi are pe Hristos şi harul Duhului Sfânt în inima sa iar mohahul trebuie să ajungă la vieţuire îngerească pe pământ pentru că a primit şi Taina Călugăriei.
Din păcate, la sfârşitul lumii, spunea un Preacuvios Părinte, monahii vor vieţui precum mirenii iar mirenii ca dracii.

Prin mărturisirea credinţei noastre cu fapta şi cu cuvântul, trebuie în primul rând să ne mântuim, putând să ajungem în ceata sfinţilor, a mucenicilor şi a mărturisitorilor în Împărăţia Cerurilor.

Creştinul este ostaş al lui Hristos şi, în timp de pace, trebuie să se pregătească cât mai bine pentru vremurile de prigoană ca să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu patimile sale, lumea şi pe ţiitorul lumii, diavolul.

Nu trebuie să ne fie frică de diavol. Diavolul este câinele lui Dumnezeu în lanţ, căruia Dumnezeu îi îngăduie să latre şi să ne muşte ca să ne îndreptăm pe calea mântuirii. Dumnezeu va îngădui celor credincioşi ca slujitorii lui antihrist să le ia ce nu le este de folos pentru mântuire.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Cel mai mare duşman al sufletului nostru nu este diavolul, ci duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip plăcut şi în cele din urmă ne amăgeşte veşnic”[1]. Pentru că dacă l-am vedea pe diavol ne vom cutremura de frică şi ne vom pocăi, iar duhul lumesc – lumea cu conforturile ei, ne învăluie plăcut şi, în cele din urmă ne robeşte cu păcatele, depărtându-ne de Dumnezeu.

Ne-am învăţat să ne împlinim dorinţele apăsând pe butoane şi pedale, plătind să muncească alţii, noi profitând de munca lor. Astfel, omul nu mai luptă, nu mai gândeşte, nu se mai roagă şi nu mai are voinţă de a se împotrivi păcatelor.

Multe si incurcate sunt caile vietii si daca nu se milostiveste Dumnezeu de noi sa ne smereasca cu forta, tare ma tem ca ramanem pana la sfarsit in ratacire...

[adam000]

Cred ca ma situiez in categoria celor care nu deranjeaza si doreste sa nu fie deranjat.

Omul care traieste in lume nu are cum sa nu deranjeze pe altii, oricat de mult ar increca sa nu o faca. Daca am trai singuri in pustie, atunci da, nu am deranja pe nimeni pt ca nu am avea pe nimeni in jur pe care sa deranjam. Insa in societate, oricat ne-am stradui, nu avem cum sa nu deranjam pe careva dintre cei cu care interactionam. Chiar fara nici o intentie de a deranja.

Cand intelegem acest simplu adevar, atunci va parea drept sa ii accept si pe ceilalti sa ma deranjeze (pt reciprocitate, nu neaparat fata de aceleasi persoane, ci fata de oamenii din jur).

Daca ne-am gandi ca Dumnezeu se "deranjeaza" pt noi in fiecare clipa (macar pt faptul ca existam), atunci nu e drept ca si eu sa ma deranjez pt aproapele meu (daca Dumnezeu se "deranjeaza" pe mine)?

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de adam000

Omul care traieste in lume nu are cum sa nu deranjeze pe altii, oricat de mult ar increca sa nu o faca. Daca am trai singuri in pustie, atunci da, nu am deranja pe nimeni pt ca nu am avea pe nimeni in jur pe care sa deranjam. Insa in societate, oricat ne-am stradui, nu avem cum sa nu deranjam pe careva dintre cei cu care interactionam. Chiar fara nici o intentie de a deranja.

Cand intelegem acest simplu adevar, atunci va parea drept sa ii accept si pe ceilalti sa ma deranjeze (pt reciprocitate, nu neaparat fata de aceleasi persoane, ci fata de oamenii din jur).

Daca ne-am gandi ca Dumnezeu se "deranjeaza" pt noi in fiecare clipa (macar pt faptul ca existam), atunci nu e drept ca si eu sa ma deranjez pt aproapele meu (daca Dumnezeu se "deranjeaza" pe mine)?

Ma refeream strict la chestiuni rautacioase si nu la modul de a face compromisuri firesti in mediul social. Sa presupunem ca te pomenesti cu toata zapada din curtea vecinului, aruncata langa peretele casei tale, pe inaltime de 3-4 m. Sau in spatiul dintre case, peste bazinul hidroforului, de unde, daca nu m-as fi muncit sa-l eliberez, s-ar fi umplut de apa. Sau sa te pomenesti cu butuci de vie plantati in curtea ta, dar care se intind in bolta in curtea vecinului... Sau sa descoperi frecvent zeci de peturi, sticle goale de sampanie, cutii de bere, aruncate in curte, sau depozite intregi de gunoi mai prin fundul gradinii... Iar astea sunt doar cateva. Pentru unele m-a costat mult ca sa refac starea de fapt. Si NICIODATA n-am spus nimic. Ne intalnim, vorbim de vreme si de altele si-mi e rusine mie de rusinea care-ar trebui sa-i fie lui. Si NU. Nu i-am gresit niciodata cu nimic, dimpotriva, am cautat sa fiu un vecin cat se poate de linistit asa incat sa nu supar pe nimeni. Poate de aceea ma si doare. Ma rog la Dumnezeu sa-l ierte si sa-i dea intelepciune, iar mie rabdare sa trec cu bine peste toate. Daca inca sunt pus in fata unor astfel de incercari, inseamna ca mai am drum lung de parcurs pana la a le primi pe toate cu... bucurie...

[adam000]

Mosnege, fa-ti gard inalt din plasa de sarma spre vecinii care fac chestii de-astea, plasa cu ochiuri cat mai mici si cat mai inalt, astfel incat sa permita accesul luminii, dar daca vecinul vrea sa-si dea zapada la tine in curte sa i se lipeasca de gard, sau sa nu poata arunca gunoaiele peste gard.
E o modalitate nonverbala pasnica de a-i arata ca asa ceva nu accepti.

Chiar daca aratandu-i intr-o maniera pasnica (neutra) ca nu accepti sa-ti faca mizerii, poate ca atunci se va simti el un pic jenat, insa nu astepta sa ii apara brusc rusinea. Omul care a fost invatat ca e ok sa se intinda fix pina unde ii permit ceilalti, nu intelege ca face ceva rau, nu i-a fost cultivata prin educatie rusinea, ci i se pare firesc sa ocupe spatiul pina cand celalalt ii arata limita. Deci nu are sens sa astepti tu ca el sa se simta rusinat (deci nici sa te doara pe tine de comportamentul lui, sau sa te simti tu rusinat ca nu are el rusine). Uneori ceea ce noua ni se pare rautate, este doar prostie sau nesimtire.

[costel]

"Ridicati-va, macar pentru o clipa, din mlastina intereselor voastre imediate. Luati un pic de inaltime! Luati un pic de distanta! Desprindeti-va, intr-un minim elan igienic, de maruntaie, de idiosincrazii, vorbe goale, obsesii, nevroze. Respirati mai amplu, priviti, scurt, spre mijlocul cerului, reinvatati sa suradeti. Exista si alte bucurii decat bucuria de a-ti strangula dusmanul. Exista si alte placeri decat placerea de a rani, de a calomnia. Nu va mai conduceti viata din subteranele sufletelor voastre agitate. Asezati-va, la rastimpuri, pe un loc mai inalt decat voi insiva. Sus inima! Si capul! Viata, viata adevarata e in alta parte..." (A. Plesu).

[adam000]

Plin de elan mesajul (nu o spun cu ironie), dar daca vrem sa ne inaltam spre ceva, trebuie intai sa cunostem pe unde stam, care sint limitele proprii si dreapta socoteala. Altfel risti sa cazi mai rau decat unde erai. In acest sens (si nu e o aluzie catre Mosneagu sau catre tine, ci o tema de reflexie pt fiecare din noi) citeam aici o povestioara:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...ea-virtutilor/

„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

[Ekaterina]

Minunat cuvantul Parintelui Paisie, a trait aceasta noblete si toti cei ce l-au cunoscut sau au citit cartile aparute despre Parintele, au simtit din plin aceasta virtute a Parintelui.

Am gasit la Parintele Sofian Boghiu un cuvant despre ce conteaza foarte mult in post.

"In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame - nu are nici un rost postul tau pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci o iertare din toata inima. Numai atunci postul va fi cu adevarat de folos".