Sa ne intrebam constiinta...

[georgeval]

Constiinta este glasul lui Dumnezeu din om. Daca omul este in afara comuniunii cu Dumnezeu va mai avea conștiință?

[adam000]

În prealabil postat de georgeval

Constiinta este glasul lui Dumnezeu din om. Daca omul este in afara comuniunii cu Dumnezeu va mai avea conștiință?

Bine spus!

[Mihailc]

În prealabil postat de georgeval

Constiinta este glasul lui Dumnezeu din om. Daca omul este in afara comuniunii cu Dumnezeu va mai avea conștiință?

Va avea, însă glasul ei se va auzi tot mai slab sau chiar va amuți perioade îndelungate. Comuniunea cu Dumnezeu nu e o constantă și petrece adesea paradoxal: atunci când ne doare cel mai tare îndepărtarea de El, comuniunea e mai puternică, iar când ne simțim mai adăpostiți, cu grilele de identificare ale ”bunului creștin” aduse la zi, de fapt ne distanțăm tocmai datorită faptului că nu urmărim bucuria comuniunii ci doar îndreptățirea formală.

[adam000]

În prealabil postat de Mihailc

atunci când ne doare cel mai tare îndepărtarea de El, comuniunea e mai puternică, iar când ne simțim mai adăpostiți, cu grilele de identificare ale ”bunului creștin” aduse la zi, de fapt ne distanțăm tocmai datorită faptului că nu urmărim bucuria comuniunii ci doar îndreptățirea formală.

Cred ca intre acestea doua, diferenta majora este doar ca in prima situatie omul constientizeaza / percepe departarea si de aici dorul dupa Dumnezeu (dar pare "mai aproape / puternica" macar pt ca dorul acela arata tanjirea reala si sincera a sufletului dupa Dumnezeu; e un strigat din inima, un soi de rugaciune? - iar Dumnezeu neindoielnic raspunde unei rugaciuni), in timp ce in celalalta nu este constient de distanta (apropo de indatoriri si de cat de "aduse la zi" sint ele... una din "indatoriri" este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul si din tot cugetul tau - deci cat de adusa la zi e aceasta?). Insa nu poti vorbi de o adevarata comuniune cu Dumnezeu in aceste cazuri, cred eu.

[Mihailc]

În prealabil postat de adam000

Cred ca intre acestea doua, diferenta majora este doar ca in prima situatie omul constientizeaza / percepe departarea si de aici dorul dupa Dumnezeu (dar pare "mai aproape / puternica" macar pt ca dorul acela arata tanjirea reala si sincera a sufletului dupa Dumnezeu; e un strigat din inima, un soi de rugaciune?), in timp ce in celalalta nu este constient de distanta (apropo de indatoriri si de cat de "aduse la zi" sint ele... una din "indatoriri" este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul si din tot cugetul tau - deci cat de adusa la zi e aceasta?). Insa nu poti vorbi de o adevarata comuniune cu Dumnezeu in aceste cazuri, cred eu.

”Grilele de identificare” sunt similare îndreptățirilor fariseului din celebra parabolă pe care am citit-o în Biserică la începutul Triodului.

Cât privește sinteza tuturor poruncilor posibile pe care ai redat-o parțial, ea nu poate fi privită ca îndatorire întrucât nu poți iubi la comandă ”din tot sufletul și din tot cugetul tău” fără să-ți falsifici trăirile prin autosugestie sau alte căi de trezit psihologeme în conștiință.
E o taină cum ajungem să-l iubim pe Domnul, dar și o tristețe perpetuă a inconsistenței acestei iubiri a noastre pentru El. Iar barometrul iubirii de Dumnezeu este iubirea icoanei Sale în fiecare ipostas uman, chiar dacă chipul din ele este foarte îndepărtat de asemănare.

[adam000]

De aceea am spus "indatorire" in ghilimele. De fapt este o descoperire. Insa dpdv al puterii/masurii omului de a iubi, nu stiu daca barometrul este acela pe care il enunti tu - poate doar privind din exterior (tocmai pt ca omul, la masura sa, nu poate iubi la comanda). Cred ca de fapt iubirea omului pt Dumnezeu nu este chiar a omului pt Dumnezeu, ci a Lui Dumnezeu pt om (Dumnezeu face sufletul omului sa arda de iubire pt El, nu e ceva ce omul face prin puterile/stradania sa proprie). La fel si iubirea aproapelui - este ceva ce Dumnezu face, prin iubirea Lui, nu este ceva ce omul face prin stradania sa. Cumva, a omului este doar dorinta (tanjirea), rugaciunea si stradania, iar a Lui Dumnezeu implinirea (dragostei pt Dumnezeu si pt aproapele).

[Mihailc]

În prealabil postat de adam000

De aceea am spus "indatorire" in ghilimele. De fapt este o descoperire. Insa nu stiu daca barometrul este acela pe care il enunti tu - poate doar privind din exterior. Cred ca de fapt iubirea omului pt Dumnezeu nu este chiar a omului pt Dumnezeu, ci a Lui Dumnezeu pt om (Dumnezeu face sufletul omului sa arda de iubire pt El, nu e ceva ce omul face prin puterile/stradania sa proprie). La fel si iubirea aproapelui - este ceva ce Dumnezu face, prin iubirea Lui, nu este ceva ce omul face prin stradania sa.

Nu se poate despărți iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproapele.

Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. (1Ioan 7,8)
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dar dacă noi ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne'ntru noi şi iubirea Lui în noi este desăvârşită. (1 Ioan 4:12)
Noi Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit întâi.
Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. (1Ioan 4: 19,20)

E drept că întru toate Domnul are inițiativa, dar iubirea e un act liber și este privilegiul persoanei. Ce încerci tu să spui mai sus o cicatrice a unei infecții de neoplatonism în gândirea creștină (Unul se iubește pe sine în fiecare multiplu ca să genereze astfel mișcarea de întoarcere la sine), o idee sancționată de sfântul Maxim Mărturisitorul, opunându-i libertatea iubirii ca mod de afirmare a chipului și asemănării cu Domnul.

Later edit - am obsevat că în timp ce scriam eu ți-ai editat/corectat postarea în sensul bun, deci retrag suspiciunea de neoplatonism latent în cazul tău, dar o las în text pentru orice eventualitate.

[adam000]

Initial nu ma exprimasem destul de explicit si de aceea am editat. Ce incercam eu sa subliniez este ca omul despartit de Dumnezeu (prin pacat) iubeste la masura omeneasca. De fapt oricat s-ar stradui singur, nu Il poate iubi pe Dumnezeu asa cum trebuie si nici pe aproapele. De aceea barometrul expus de tine in aceasta situatie nu se aplica, nu se poate aplica, pt ca omul prin propriile puteri nu poate iubi asa cum sintem chemati sa o facem (insa se poate stradui si se poate ruga ca Domnul sa il invete cum ar trebui sa-L iubeasca pe El si pe aproapele).
Citatele pe care le-ai dat tu din Biblie sint foarte elocvente in acest sens si explica si de ce: pentru ca nu Il cunoaste! Doar omul care a cunoscut iubirea Lui Dumnezeu intelege cu adevarat ce este iubirea pt Dumnezeu si pt aproapele (prin iubirea Lui Dumnezeu), dar deja acea iubire nu mai este a omului (prin stradania sa proprie, la masura sa), ci este a Lui Dumnezeu pt om (iubirea este de la Dumnezeu), in omul ce o traieste.