Intre teologie si cultura populara

[ioanna]

Motto: "De la Adam se crede ca Dumnezeu e în cer,
omul pe pamant si Dracu dedesubt. Ce ar fi daca
s-ar putea vedea ca traim cu totii împreuna!"
Constantin Brancusi


"La început era peste tot numai apa. Singur Dumnezeu si cu Dracul umblau pe deasupra." Asa încep legendele cosmogonice romanesti, cu Dumnezeu si Dracul (ambii cu majuscula) planand pe deasupra apelor haotice primordiale.

"Cum te cheama pe tine?", zice Dumnezeu.
"Nefartate", zice Dracul
"Dar pe tine?", întreaba Dracul
"Pe mine ma cheama Fartate", zice Dumnezeu.
"Haide s-om face pamant", zice Dumnezeu.
"Haide", zice Nefartate
"Baga-te în mare si ia pamant în numele meu", zice Dumnezeu.
Nefartate se baga si maret si zice: Iau pamant în numele meu, nu într-al tau" etc.

Este o tipica legenda cosmogonica dualista. Lumea este creata prin conlucrarea, dar si prin înfruntarea dintre Dumnezeu si Diavol. Mai mult decat atat, existenta acestei lumi bipolare este zi de zi asigurata de înfruntarea dintre cele doua entitati supranaturale antagoniste. Legenda cosmogonica este produsul unei mentalitati mitice dualiste si este, la randul ei, producatoare de mentalitate mitica dualista. Pentru ca legenda cosmogonica este cheia de bolta a întregului sistem mitologic. Ceea ce este Constitutia, legea fundamentala, pentru celelalte legi, este legenda cosmogonica pentru celelalte legende. Si asta pentru ca legenda cosmogonica este legenda fundamentala. Ea instaureaza pattern-ul mental care guverneaza asupra întregului sistem mitologic. Cu alte cuvinte, cosmogonia dualista genereaza o mitologie dualista. Foarte multe ecuatii din mitologia romaneasca se bazeaza pe înfruntarea dintre doua entitati mitice antagoniste: Sf. Ilie vs. Dracul, Sf. Sisoe vs. demonita Avestita, Sf. Haralambie vs. demonul bolii Ciuma, Solomonarul vs. balaurul, Sf. Gheorghe vs. balaurul etc.

Fata de monoteismul constrangator, dualismul este un principiu ordonator mai lax si mai popular, fiind mai usor de perceput. Intr-o lume dualista, guvernata de fenomene bipolare (zi-noapte, cald-frig, bine-rau, viata-moarte, ordine-haos), Dumnezeu nu poate sa existe singur, fara perechea sa maligna. In plus, lumea este mai usor de explicat si de înteles printr-o grila dualista. Principala întrebare la care trebuie sa raspunda orice doctrina religioasa este Unde malum? ("De unde vine raul?") Daca Dumnezeu este omnipotent si omniscient, unic si perfect, cum se face ca a creat o lume imperfecta? Cum au aparut pe lume moartea, durerea, întunericul, frigul, seceta, cutremurele, furtuna etc.?!

Spre deosebire de monoteism, dualismul nu are probleme sa explice pe limba poporului originea raului din lume. Scenariul mitic este extrem de simplu: Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor bune, iar Diavolul a tuturor lucrurilor rele.Daca miturile dualiste sunt atat de importante în economia mitologiei folclorice romanesti (si balcanice), atunci - evident - este importanta si originea lor. Iar problema aparitiei dualismului religios din sud-estul Europei a fost una foarte controversata în randul savantilor europeni înca de la jumatatea secolului al XIX-lea.


de ANDREI OISTEANU
continuarea: http://www.revista22.ro/problema-dua...iade-3342.html

[Mihnea Dragomir]

După părerea mea, bogomilismul nu este o concepţie propriu-zis dualistă. Dumnezeu şi Satanail nu sunt precum doi poli, ci precum doi versanţi diferiţi ale aceluiaşi pol. "Variantă dialectică de monism" este, cred, o încadrare mai bună a acestei variaţiuni răsăritene a ereziei cathare.

[ioanna]

Pe un topic cineva se intreba: de ce merg mai mult femeile la biserica decat barbatii? Fenomenul e unul generalizat, nu doar in cazul crestinilor ortodocsi.Cauza certa nu o stiu,dar cu siguranta femeile sunt mai ancorate in necunoscut decat barbatii- mai pragmatici si ancorati in realitate. Ancorarea in necunoscut le face insa si mult mai tributare superstitiilor decat barbatii.

Calendarul femeilor superstiţioase
de Iulian Marcel CIUBOTARU

Importanţa calendarelor în viaţa oamenilor este exprimată foarte potrivit de afirmaţia: „omu, cât trăieşte,se ia după calendar”. Privitor la vechimea acestora, calendarul popular trebuie să fi existat înaintea celui creştin,„în care transpare cu câte o menţiune de conexiune, acolo unde sărbătoarea veche, ritualul au rămas puternice”. De obicei, calendarele au cu un conţinut variat, prin acesta urmărindu-se stimularea interesului unor categorii socio-profesionale cât mai diversificate şi multiple. Un astfel de interes trebuie să fi produs Calendarul femeilor superstiţioase, care cuprinde, aşa cum lesne intuim, credinţe populare şi superstiţii, dispuse cronologic, în funcţie de luna în care acestea se manifestau.




Deşi a apărut în 1892, la Piatra-Neamţ, acest calendar a cunoscut o reeditare în 1907, tocmai datorită faptului că se remarcă în comparaţie cu alte scrieri de acest gen prin conţinutul său extrem de interesant.

I.Titlul
Subintitulat „Credinţe, superstiţii şi obiceiuri de ţară”, Calendarul femeilor superstiţioasese deschide cu o strofă populară despre iubire, aşezată chiar pe prima pagină, menită să atragă atenţia cititorului (sau cititoarelor?) prin mesaj şi monorimă : „Dragostea de unde-ncepe, / De la ochi de la sprâncene, / De la buze ruminele/ De la gâtul cu mărgele,/ Şi degete cu inele”.

Aceste versuri pot fi privite ca un preambul asupra conţinutului, axat numai pe aspecte extrase din folclorul rural românesc. Precum se ştie, la românii din vechime folclorul a fost o componentă esenţială a vieţii acestora. Descântecele, superstiţiile, ghicitorile, blestemele, urările, bocetele, cântecele de leagăn, proverbele şi zicătorile, strigăturile (şi altele de tipul acesta), erau parte integrantă din viaţa ţăranului român, cu o fire muncitoare, „prea bigot în chestiuni de materie religioasă şi extrem de susceptibil întru a-şi asimila credinţe noui pe acest tărâm”.

Încă de la început, editorul ne oferă explicaţia titlului acestui calendar: „femeile, şi cu deosebire acele orfane de oarecare educaţiune cărturărească, posed o credinţă cu mult mai tenace, mai îndărătnică şi mai neţărmuită în acest domeniu al necunoscutului, de cât bărbaţii. Ele au un fel de calendar propriu al lor, imprimat într-o fecundă imaginaţiune, pe care, prin ereditate, îl transmit copiilor lor”.

Potrivit acestei afirmaţii, datinile şi superstiţiile culese în rândurile calendarului au fost receptate de la femei, acestea fiind singurele capabile să dea naştere şi să moştenească astfel de creaţii populare. Dacă la aceasta adăugăm şi faptul că în popor încă mai este răspândită ideea conform căreia femeile sunt mai credincioase decât bărbaţii, mai ales că „fondul tuturor superstiţiunilor e numai religios”, înţelegem şi mai bine motivaţia alegerii acestui titlu, absolut firească, contrar impresiei de prim-moment.

Un alt aspect care se observă din credinţele şi datinele culese, priveşte arealul geografic de unde acestea au fost preluate. Deşi multe din credinţele populare menţiontate diferă de la o zonă la alta, este sugestiv faptul că acestea se întâlnesc în aproape tot spaţiul românesc, dovedind unitatea românilor şi în materie de receptare şi păstrare a acestor reminiscenţe ancestrale.

II. Conţinutul

Primele superstiţii prezentate sunt cele care se desfăşurau chiar din noaptea Anului Nou. Aşa cum am precizat, datinile şi credinţele populare sunt aşezate cronologic, începând cu prima zi a lunii ianuarie şi sfârşind cu superstiţiile din decembrie. În vechime, în Ajunul Sfântului Vasile, „pentru a cunoaşte cum are să-i meargă omului peste an, se ieau atâtea pahare pe câte suflete locuesc în casă, şi pune în ele apă ne începută, deopotrivă de multă, pe care o meneşte după pofta inimii; aceste pahare astfel umplute le aşează apoi pe o măsuţă sub icoane, ca să stee până a doua-zi, când apoi măsoară apa din fiecare pahar, şi în care se găseşte apa în spor, aceluia i se prevesteşte noroc şi an bun; iar dacă va găsi apa înpuţinată, atunci prevestire rea se arată.

Perioada care începe în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), inclusiv sărbătoarea Botezului Domnului, abundă în practici dintre cele mai interesante. Astfel, în Ajunul Bobotezii se botează copii născuţi morţi, sau „perduţi”, care nu au apucat să fie botezaţi cât timp au fost în viaţă. Botezul acestora se face cu agheazmă de la şapte biserici, în şapte şipuşoare (astfel strânsă agheazma, aceasta trebuie amestecată, cu ea stropindu-se mormântul copilului. La acesta se foloseşte şi o bucăţică de pânză ca de trei coţi). În felul acesta copilul părăseşte starea de Moroi. Tot în Ajunul Bobotezei se face de ursită. Fetele trebuie să nu mănânce nimic până seara, apoi se închină Maicii Domnului, rugând-o să le arate ursitul.

Cu agheasma mare (de la Bobotează) se pot tămădui bolile. Tot acum, „când esă preotul cu Iordanul, fetele s-aţin să vadă pe flăcăii cari vor trece; dacă printre dânşii va zări pe unul călare pe un cal alb, atunci de bună-seamă că se mărită câşlegele acele; iar de nu vede cal alb, atunci numără flăcăii, şi de-s cu soţ tot e bine”.

Luna ianuarie este una dintre cele mai pline în superstiţii. La 16 ianuarie, de Lăutul Sf. Apostol Petru, femeile serbează atunci jumătate de iarnă. La 25 ianuarie sunt celebraţi Filipii, când femeile nu se spală pe cap şi nu se lipeşte vatra, „pentru că-i rău de lupi”.

În februarie, pricipalele credinţe sunt cele de la Sfântul Haralambie (10 faur), când se face o colivă din care se dă păsărilor să nu moară, dacă vor fi bolnave. Sfântul Haralambie este şi cel care fereşte lumea de ciumă. De Sfântul Vlasie se deschide gura păsărilor.

Luna martie este străbătută de concepţii şi superstiţii nu lipsite de interes. Astfel, încă de la 1 martie superstiţiile se ţes în jurul Babei Dochia. Pe 2 martie, de Sfântul Toader se tund vitele în frunte. Mamele care au copii trebuie să îi spele acum în scăldătoare cu pietricele şi flori de fân. Tot în martie este începutul Postului Mare. În sâmbăta lăsatului de sec la brânză se face pomenirea morţilor. După lăsatul secului de brânză are loc Spolocania, când se posteşte şi nu se face treabă. Pe 9 martie se pregătesc sfinţişorii iar pe 17 (de Alexii) ies şerpii şi jivinele în pădure. Blagoviştenia (Bunavestire) e pe 25 martie, iar Dragobetele se serbează mai mult în Oltenia (situaţia de la începutul secolului trecut).

Femeile se pot purta aspru cu bărbaţii de Ropotine Tot acum se opreşte orice fel de muncă. Joile după Paşti sunt Paparudele, care se obişnuiesc mai mult la ţigani. De Izvorul Tămăduirii femeile fac din nou pască şi ouă roşii, pentru că urmează Paştile Blajinilor, iar în Săptămâna Negrilor se ţine post negru (cine moare de la Înviere până la Ispas merge direct în Rai).

În Ajunul Sfântului Gheorghe, pe 22 aprilie, se ia mana vacilor. Marile sărbători populare care urmează după Sfântul Gheorghe sunt Drăgaica şi Sânzâienele (24 iunie), Circovii (17, 18, 19 iulie), când nu se piaptănă, Foca (22 iulie), Ilie Pălii (27 iulie), Probajnele (6 august), când indiferent de situaţie nu se ceartă cu nimeni.

Urmează sărbătoarea Sfintei Cruci, vrăjile din noaptea Sfântului Andrei şi marile sărbători ale lunii decembrie. Cele din Ajunul Crăciunului sau din zilele de Crăciun, au o importanţă sporită în raport cu celelalte. De exemplu, dacă la tăiatul porcului splina e mai groasă la unul din capete ori la mijloc, iarna va fi mai geroasă către început, mijloc sau sfârşitul ei, în funcţie de partea unde splina e mai proeminentă. Pe 22 decembrie se sărbătoreşte Sfânta Anastasia, care este izbăvitoare de otravă. După datinile lunii decembrie sunt trecute toate credinţele din cursul fiecărei zile a săptămânii. Superstiţiile amintite în acest calendar sunt mult prea complexe şi variate pentru a le putea aminti pe toate.

Am selectat o parte dintre ele, pentru a ne forma o imagine despre conţinutul său. În general, se observă că aceste datini şi credinţe populare se suprapun peste marile sărbători creştine. Cu toate acestea, aşa cum observa Ion Ghinoiu, „zilele lipsite din calendarul de sărbători au fost completate cu tradiţii populare legate de momentul calendaristic”.

O perspectivă generală asupra conţinutului acestui calendar a fost formulată în mod pertinent de Georgeta şi Nicolin Răduică: „combate religia şi superstiţiile” şi, prin el „este evidenţiată poezia tradiţională a obiceiurilor şi datinilor populare”.

Textul integral il gasiti aici:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=18887

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

După părerea mea, bogomilismul nu este o concepţie propriu-zis dualistă. Dumnezeu şi Satanail nu sunt precum doi poli, ci precum doi versanţi diferiţi ale aceluiaşi pol. "Variantă dialectică de monism" este, cred, o încadrare mai bună a acestei variaţiuni răsăritene a ereziei cathare.

De fapt se spune ca bogomilismul e la originea catarismului din vest, propovaduitori ajungand prin vest: http://ro.wikipedia.org/wiki/Catarism