Bogatia riturilor din Sfanta Biserica Catolica

[Mihnea Dragomir]

Când spunem "rit al Bisericii" ne gândim la complexitatea vieţii de rugăciune, centrată pe Sf Liturghie. Cu adevărat, Liturghia are în lumea catolică acelaşi rol central pe care îl are Biblia în lumea protestantă. Tot ceea ce înseamnă "viaţă a Bisericii" gravitează în jurul Sf Liturghii. Când spunem că Ritul Antiohian este diferit de Ritul Bizantin sau de Ritul Roman, acest lucru se datorează faptului că au Liturghii diferite.

Dar "viaţa de credinţă", în special în lumea monastică, mai înseamnă şi regulament. Toţi călugării catolici din lume, de orice rit, depun aceleaşi trei voturi: de sărăcie, de castitate şi de ascultare. Şi totuşi, ei se deosebesc foarte mult unii de alţii, chiar şi când au acelaşi rit şi având aceleaşi voturi. Deosebirile vin din regulamentele diferite.

Cum apar ordinele ? Mai mulţi credincioşi, preoţi, călugări sau laici, se pot asocia într-un grup. De exemplu, la parohia mea există un grup de credincioşi care fac devoţiounea Sf Rozariu cu osârdie, unii în mod zilnic. Mai există credincioşi, care se cunosc şi se îndeamnă unii pe alţii, care fac studiu biblic. Sau care se pregătesc pentru vreun eveniment spiritual din viaţa lor, cum ar fi căsătoria. Alţii sunt cu pelerinajele, etc. Ca să putem spune că un grup este formal constituit, el are nevoie de binecuvântarea parohului, fiindcă nimic mai important nu trebuie să se facă într-o parohie fără binecuvântarea capului ei. Dacă grupuri asemănătoare mai apar şi la alte parohii, deja gluma se îngroaşă. Este nevoie de binecuvântare arhierească. Episcopul, văzând asemenea asociere de credincioşi, cere să existe un regulament. El aprobă regulamentul, permite folosirea infrastucturii Bisericii, numeşte un spiritual, de obicei preot, care să se ocupe de chestiunile spirituale ale grupului formal constituit şi îl informează, din când în când, pe episcop. La rândul său, episcopul are datoria ca, o dată la cel mult cinci ani, să inspecteze viaţa grupului.
Dacă e vorba nu de laici, ci de călugări, lucrurile sunt ceva mai stricte. Când sunt nu unul, ci mai multe grupuri de călugări care aderă la o anumită spiritualitate, atunci un ordin călugăresc este pe cale de a se constitui şi este etapa când Roma trebuie informată. Episcopul se poate ocupa de asta, după cum grupurile de călugări pot obţine recunoaşterea ordinului lor şi mai direct, prin nunţiul apostolic din ţara respectivă, sau, dacă e vorba de mai multe ţări, adresându-se congregaţiei pentru institute de viaţă consacrată. Apoi, cu regulamentul aprobat, ordinul are viaţa lui proprie. Se poate să dureze doar atâta cât trăieşte fondatorul lor, după cum se poate să dureze secole.

Cel mai vechi şi cunoscut ordin monastic din Biserica Apuseană este (oare întâmplător?) cel care are un regulament ce îi conferă "geometria cea mai variabilă": sunt benedictinii. Sf. Benedict a trăit în sec al VI-lea. Pe toţi ceilalţi călugări în putem recunoaşte după ceva. Are o funie în chip de centură a rasei călugăreşti? Atunci e franciscan. Etc. Numai pe benedictini nu-i putem recunoaşte după nimic. Aţi auzit de sporturi în care singura regulă este că nu există nicio regulă? Ei bine, cam aşa este regula Sf. Benedict. Până acolo, încât nu există, propriu-zis, niciun ordin benedictin. Nu au superior general. Nu au superior provincial. Fiecare mănăstire are, însă, un abate. Acela este naşul. Acela trebuie ascultat până în pânzele albe. Alţi călugări pun accent pe sărăcie. Sau pe post, sau pe studiu, sau pe predică, sau pe a servi episcopilor sau Papei, sau pe ştiinţă, sau pe apărarea Sf Mormânt, etc. Aceştia pun accentul pe ascultare. Singura limită este păcatul. Şi Regula Sf Benedict, care, în esenţă, are articol unic: nu există regulă. Dacă abatele le spune că, de mâine, Liturghia trebuie ascultată stând în cap, înseamnă că trebuie ascultată stând în cap şi, în după-amiaza de dinainte, fiecare frate trebuie să facă exerciţii ca să stea în cap cât mai corect, fiindcă aceasta este dorinţa abatelui. Dacă le spune să poarte veşminte albastre, trebuie să poarte veşminte albastre: nu există o "culoare a benedictinilor", după cum există a iezuiţilor, a franciscanilor sau a Surorilor Carităţii. În principiu, abatele unei mănăstiri poate să adopte blugii ca veşmânt călugăresc. ACEASTA este tradiţia benedictină.

Benedictinii au creat centre importante de spiritualitate şi de splendoare a credinţei. Monte Cassino şi Cluny nu sunt decât două exemple. Fiind atât de diferiţi, ei au generat mereu ordine noi. Pe de altă parte, din cauza acestei autonomii abaţiale duse la extrem, Biserica a avut periodic de furcă cu ei. Benedictini sau nu, toţi catolicii sunt subiect al examinării episcopale şi papale. Uneori, abaţii au mers cu autonomia dincolo de limita îngăduită. Când impui blugii ca port mănăstiresc e OK. Când umblii la Sf Liturghie nu mai e OK. Când îţi construieşti turlă desupra iazului e OK, când spui trimişilor episcopului că nu ai de dat socoteală ce ai făcut cu banii, nu mai e OK. Pe de altă parte, nici episcopii nu au înţeles întotdeauna autonomia benedictină. Dacă sunt trei fraţi duminică dimineaţă care au instalat un şevalet în faţa bisericii şi fac schiţe, când episcopul le cere să intre în confesional şi să asculte confesiuni, ei pot refuza. Episcopul se poate înfuria şi se poate plânge. Degeaba. Abatele i-a trimis acolo. Sunt în misiune şi sunt în rolul lor. În caz de proces canonic, episcopul va pierde: era vorba de trei călugări care s-au conformat Regulii Sf. Benedict.