Liturghia Sfantului Iacob in cultul crestin

Liturghia Sfantului Iacob in cultul crestin Mareste imaginea.

Liturghia Sfantului Iacob in cultul crestin

Introducere.

Sfanta Liturghie, coroana cultului crestin, a constituit, de-a lungul veacurilor, un obiect de seama al meditatiilor si studiilor teologice. In acest scop, au aparut numeroase lucrari si studii care, dupa ruperea unitatii bisericesti, au imbracat vesmantul interpretarilor confesionale. In preocuparile liturgistilor contemporani care s-au dedicat stradaniilor depuse pe multiple planuri pentru refacerea unitatii bisericesti, Sfanta Liturghie ocupa, drept urmare, un loc de frunte.

Ca centru al cultului crestin, Sfanta Liturghie depaseste, prin roadele sale, dimensiunile de timp si spatiu: "Cea mai buna modalitate de a intelege liturghia euharistica - spune un teolog ortodox - este de a o privi ca o cale sau o procesiune. Este calea prin care Biserica intra in dimensiunea imparatiei. Noi folosim acest cuvant dimensiune, pentru ca el pare cel mai potrivit pentru a indica modalitatea sacramentala a intrarii noastre in viata lui Hristos cel inviat".

Incercand sa stabileasca timpul cand s-a savarsit pentru prima data Sfanta Liturghie, cercetatorii, care poarta intotdeauna raspunderea fata de adevar si fata de Biserica, considera ca "cea dintai Sfanta Liturghie a savarsit-o in chip vazut insusi Domnul nostru Iisus Hristos, la Cina cea de Taina. Nu trebuie sa uitam ca si acum Hristos Domnul este Cel ce savarseste in chip nevazut Liturghia. Prin urmare, Liturghia este de la Hristos, in ceea ce priveste samburele si momentul ei principal".

Sfanta Liturghie, care este "cea mai mare rugaciune si anume marea rugaciune sau rugaciunea prin excelenta a Bisericii, apare ca manifestare cultica fundamentala (a Bisericii) din primele zile ale crestinismului. Cei dintai crestini "in fiecare zi staruiau intr-un cuget in templu si, frangand painea in casa, luau impreuna hrana intru bucurie si intru curatia inimii" (Fapte II, 46). De buna seama, Sfintii Apostoli au fost cei care au dat primele indrumari privind savarsirea Sfintei Liturghii, asa cum face, de exemplu, Sf. Apostol Pavel in prima sa epistola catre Corinteni, cap. XI, vers. 23.

Privite in lumina dezvoltarii lor, dintre Liturghiile care se savarsesc in vremea noastra in Bisericile crestine, cea mai veche este aceea pusa sub numele Sfantului Iacob, primul episcop al Bisericii din Ierusalim.

Asa cum s-a remarcat, Liturghia Sfantului Apostol Iacob, ruda Domnului, este "cel mai pretios si mai vechi monument de literatura liturgica". Conform parerii generale, Sfantul Apostol Iacob "a fixat, pe temeiuri apostolice, samburele acestei opere in Biserica din Ierusalim".

Sfanta Liturghie savarsita in vremea Sfintilor Apostoli s-a dezvoltat ulterior sub doua variante: Liturghia Sfantului Iacob, care constituie obiectul prezentarii noastre, si Liturghia Sfantului Marcu, aceasta din urma fiind intrebuintata in intreaga Biserica Alexandrina, pana la raspandirea monofizitismului in partile Egiptului.

Autorul Liturghiei.

Inainte de a prezenta originea, dezvoltarea si aria de raspandire a Liturghiei Sfantului Iacob, socotim ca nu este de prisos sa prezentam cateva date privind viata si activitatea Sf. Iacob, considerat de traditie ca autor al acestei Liturghii. Sfantul Iacob cel Mic sau fratele Domnului, cunoscut si sub numele de Iacob cel Drept, este amintit in Noul Testament de mai multe ori. Din Evanghelia de la Matei, retinem faptul ca Domnul nostru Iisus Hristos a avut un frate, cu numele de Iacob. "Au nu le numeste mama lui Maria si fratii (verii) Lui Iacob si Iosif si Simon si Iuda"? (Matei XIII, 55). Acelasi adevar este confirmat si de Sfantul Evanghelist Marcu la VI, 3. Dar din textele scripturistice rezulta ca "sub denumirea de "frati ai Domnului" sint citati patru insi: Iacob si Iosif, Simon si Iuda; ca acesti "frati ai Domnului" se gasesc in diferite imprejurari impreuna cu Maica Domnului, in preajma Mantuitorului; ca ei niciodata nu sunt numiti fii ai Mariei, mama lui Iisus; ca denumirea de "frati ai Domnului" niciodata nu este data de Evanghelisti, care reproduc doar ceea ce ziceau iudeii, care nu credeau in Mantuitorul, pe care ei Il numeau si-L socoteau "fiu al teslarului"; ca singur Iisus este numit, chiar de iudeii care nu credeau in El, Fiul Mariei, chiar atunci cand, impreuna cu El, sunt enumerati si citati si "fratii Lui" care formau un grup aparte si deci nu sunt fiii Mariei, mama lui Iisus.

Un lucru e cert si deplin atestat de textele evanghelice, ca doi dintre "fratii Domnului": Iacob cel Mic si Iosif nu sunt frati drepti ai Mantuitorului, ca fii ai Sfintei Fecioare, ci sunt fii ai acestei Marii a lui Cleopa, care se gaseste in preajma Domnului atat la Rastignire cat si la inviere. Spre deosebire de conceptia catolica, dupa care Iacob al lui Alfeu si Iacob fratele Domnului ar fi una si aceeasi persoana, teologia ortodoxa socoteste ca cei doi sunt persoane deosebite. Dupa cum spune Sf. Apostol Pavel, Sf. Iacov fratele Domnului este unul dintre cei carora Mantuitorul s-a aratat, separat, dupa inviere (I Corinteni XV, 7); iar dupa traditia consemnata de istoricul Eusebiu, Mantuitorul insusi, impreuna cu apostolii, l-a asezat pe Sf. Iacob episcop al Ierusalimului, fiind hirotonit chiar de Sfintii Apostoli. El era unul dintre cei trei (Iacob, Petru si Ioan) carora Mantuitorul, dupa inviere, le-a acordat "darul stiintei", pe care ei l-au comunicat si celorlalti apostoli, iar acestia celor saptezeci de ucenici, dintre care unul era Barnaba. Cand Sf. Petru este eliberat din inchisoarea de la Ierusalim, spune fratilor sa incunostiinteze despre aceasta pe Iacob (Fapte XII, 17). Sf. Apostol Pavel il viziteaza, atat in cursul primei sale calatorii la Ierusalim (Galateni I, 18-19), cat si in timpul ultimei sale calatorii misionare (Fapte XXI, 18). A avut un rol de capetenie la Sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte XV, 13-2l), fiind unul dintre "stalpii" Bisericii de acolo (Galateni II, 9). Ducea o viata sfanta si virtuoasa, traind in smplitate si saracie, pentru care chiar iudeii il stimau, dandu-i supranumele de "Cel drept" (Justus). Dupa parerea majoritatii exegetilor, el este si autorul epistolei sobornicesti care ii poarta numele, intre cartile Noului Testament.

In anul 62 (sau 63), cand procuratorul Iudeii, Festus, murise, iar succesorul sau, Albinus, nu-si luase inca postul in primire, profitand de aceasta, arhiereul Ananias l-a judecat pe Sf. Iacob si l-a condamnat la moarte prin lapidare. Fiind urcat pe platforma templului si obligat sa renege credinta in Hristos, Sfantul Iacob predica, dimpotriva, cu putere, pe Cel rastignit; fiind aruncat de acolo, a cazut jos, a ingenunchiat si se ruga pentru iertarea ucigasilor sai; iudeii au inceput sa-l loveasca cu pietre, iar pentru ca inca nu murise, unul din ei i-a spart capul cu o maciuca.

Asa s-a stins, ca martir, primul episcop al Ierusalimului.
Biserica Ortodoxa il pomeneste in calendarul ei la 23 octombrie.

Locul de obarsie.
Raspandirea.
Documentele in care gasim formele vechi ale Liturghiei Sfantului Iacob.

Liturghia atribuita Sfantului Iacob este, fara indoiala, Liturghia crestina cea mai veche,. Liturghia Bisericii primare din Ierusalim. Marturii directe si indirecte si mai ales Traditia bisericeasca atribuie, in unanimitate, Liturghia care se oficia in Biserica de la Ierusalim Sfantului Iacob, care este autor cel putin pentru "inceputurile si contururile ei".

In vederea stabilirii originii Liturghiei Sfantului Apostol Iacob, vom spune mai intai ca ea este cunoscuta si sub denumirea de Liturghia Bisericii din Ierusalim, caci de acolo a plecat prima ei forma, pe care dupa aceea au luat-o ca model toate Bisericile locale de mai tarziu. Originea ierusalimiteana a acestei Liturghii este atestata nai ales in asa-numita "Liturghie clementina", descrisa in cartea a opta a Constitutiilor Apostolice, care nu este decat una dintre formele vechi, locale, in care ni s-a transmis Liturghia Sf. Iacob. Intr-una din ecteniile acestei Liturghii, primul episcop pomenit nominal, pentru care Biserica se roaga, este "episcopul nostru Iacob si parohienii lui". Este vorba de Sf. Iacob, primul episcop al Ierusalimului, care fara indoiala este cel mai indicat sa fi avut un rol de seama in alcatuirea unei prime Liturghii, folosita de colegiul tuturor apostolilor, mai intai la Ierusalim, de unde au dus-o cu ei in toate Bisericile locale infiintate si organizate de ei, dupa dispersarea din Ierusalim, pentru predicarea Evangheliei.

De la Ierusalim, Liturghia Bisericii primare a fost transplantata mai intai prin Sf. Pavel si ucenicii sai la Antiohia, care va deveni in curand cel nai important centru misionar al crestinismului si cel mai important centru cultural si politic al Imperiului roman de rasarit din primele trei-patru secole. Aici, ea a primit de fapt, o dezvoltare treptata, datorita influentei si prestigiului cultural-bisericesc si politic al Antiohiei, s-a raspandit, treptat, in intreg cuprinsul patriarhatului Antiohiei, adica in toata Siria si Asia Mica. Ea a devenit, cu alte cuvinte, Liturghia reprezentativa a ritului liturgic pe care il numin "antiohian".

Din nefericire, manuscrisele cele mai vechi care pastreaza randuiala acestei Liturghii provin abia din sec. X-XII si ele ne transmit o forma mult evoluata a ei, cu dezvoltari si influente provenite de la Liturghiile mai noi, formate intre timp. Forma veche a ei, care era in uz aproximativ prin sec. IV-V, se poate reconstitui insa, partial, cu ajutorul unor documente literare din aceasta epoca, in care gasim descrieri sau explicari ale ei. Astfel, cea mai completa descriere, cu textele rugaciunilor rostite de preot (arhiereu) si ale ecteniilor rostite de diacon, este cea din Constitutiile Apostolice, amintite mai inainte, care reprezinta, de fapt varianta cea mai pura si fidela a ritului aritiohian, a carei descriere se datoreste unui autor necunoscut, de origine siriana, de prin a doua jumatate a sec. al IV-lea, identificat de unii cu ereticul Eunomie. Ea ea are avantajul ca, spre deosebire de formele mai tarzii ale Liturghiei Sf. Iacob transmise in manuscrise, oglindeste o forma care era uzuala prin partile Siriei spre sfarsitul sec. al IV-lea si a ramas nemodificata.

O alta varianta, tot siriana si tot atat de dezvoltata, dar probabil putin mai tarzie (inceputul sec. al V-tea) decat cea de mai inainte, este Liturghia descrisa intr-o alta randuiala bisericeasca veche, care poarta denumirea de "Testamentum Domini (nostri Jesu Christi)".

Pe la mijlocul sec. al IV-lea (348), la Ierusalim, Sfantul episcop Chiril descrie si explica, in Cateheza ultima din cele 13 ale sale (Cateheza a V-a mistagogica), Liturghia credinciosilor, asa cum se oficia ea prin acele parti atunci, adica tot o forma a vechii Liturghii a Sf. Iacob.

Acelasi lucru face, pe la inceputul sec. al V-lea, Episcopul Teodor al Mopsuestiei (+ .428) in Catehezele sale baptismale, explicand Liturghia sirienilor rasariteni. Texte izolate din rugaciunile aceleiasi Liturghii si mentiuni sau aluviuni incidentale la forma ei de la Antiohia spre sfarsitul sec. al IV-lea gasim si in unele din Omiliile exegetice ale Sf. Ioan Gura de Aur, iar pentru forma folosita prin partile Asiei Mici, cam in aceeasi vreme, ne dau informatii si unele din canoanele (in special can. 19) sinodului local de la Laodiceea, tinut intre 362-381. Fericitul Ieronim (+420) citeaza, in greceste, o expresie din Liturghia Sf. Iacob: "Sacerdotum quottdie ora concelebrant, quod in lingua nostra dicitur qui solus es sine peccato".

Liturghia Sfantului Iacob a fost cea mai raspandita dintre Liturghiile vechi. In secolele IV si V era folosita aproape in tot Rasaritul (Siria, Palestina, Asia Mica) si apoi in Grecia. La sfarsitul sec. al VII-lea, Parintii sinodului quini-sext (can. 32) o amintesc ca pe, Liturghia normala a Rasaritului crestin, concurata fiind numai de cea a Sf. Vasile. Precum vom arata putin mai tarziu, din ea au derivat toate Liturghiile ulterioare folosite azi la Sirienii de vest si de est. In Asia Mica si Grecia ea a dat nastere Liturghiilor mai noi, a Sfantului Vasile cel Mare si cea a Sfantului Ioan Gura de Aur (Liturghiile bizantine), care i-au luat curand locul. In Ierusalim era inca in intrebuintare in sec. al IX-lea, iar in restul Orientului ortodox (Siria apuseana si cea rasariteana) s-a mentinut pana prin sec. XII, dupa care a fost inlocuita definitiv, la ortodocsi cu Liturghiile bizantine.

Versiunile vechi ale Liturghiei Sfantului Iacob si Liturghiile derivate din ele.

Limba originala in care s-a savarsit de la inceput Liturghia Sf. Iacob a fost cea greceasca. Dar incepand cel putin de prin sec. III-IV, in regiunile cu populatie de origine siriana, ea a inceput sa fie tradusa si folosita si in limba siriaca, pentru populatia de la sate, care nu stia greceste, iar la orase se savarsea mai departe, in greceste.

Dupa despartirea Bisericilor monofizite si nestoriene (dupa 451), redactia greceasca a ramas sa fie folosita numai de catre ortodocsii din vechile patriarhate, al Ierusalimului si al Antiohiei (numiti de catre monofiziti si melchiti, adica partizani ai imparatului de la Bizant); acestia au tradus-o si ei in limba siriaca veche, intrebuintand-o pana prin sec. XII-XIII, cand au adoptat Liturghiile mai noi, de rit bizantin.

A existat, de asemenea, o traducere armeana a Liturghiei Sf. Iacob, facuta in prima jumatate a sec. al IV-lea, de catre Sf. Grigore Luminatorul, fie dupa originalul grecesc, fie dupa traducerea siriaca, intrebuintata pe atunci in partile Cezareei Capadociei, unde a fost folosita pana catre sfarsitul secolului al V-lea.

Din redactia greaca a Liturghiei Sf. Iacob deriva cele doua Liturghii ortodoxe de azi (cea a Sf. Vasile si cea a Sf. Ioan), precum si Liturghia Bisericii armene.

Din epoca in care Liturghia Sf. Iacob a fost inlocuita definitiv cu Liturghiile de rit bizantin (a Sf. Vasile si ce a Sf. Ioan), redactia greaca a acestei Liturghii a devenit de fapt o Liturghie moarta. Astazi ea se oficiaza numai in unele biserici de limba greaca, o singura data pe an, si anume la ziua pomenirii Sf. Iacob, fratele Domnului (23 octombrie), ori in duminica cea mai apropiata de aceasta data; la Ierusalim ea se oficiaza si in prima duminica de dupa Craciun, cand se face pomenire si despre Sf. Iacob intre rudele apropiate ale Mantuitorului.

O sansa mai mare de supravietuire a avut versiunea siriaca a Liturghiei Sf. Iacob. Ea se pastreaza si se foloseste inca, sub acelasi nume, la Sirienii iacobiti (monofiziti) din fostul patriarhat al Antiohiei si cel al Ierusalimului, care, in sec. al V-lea, s-au organizat in Biserica separata, despartindu-se de trunchiul Bisericii ecumenice dupa sinodul de la Calcedon. Iacobitii o folosesc inca in vechea siriaca, in care a fost tradusa inca din sec. al IV-lea (azi o limba moarta), pastrand forma in care ea se oficia la vremea despartirii de Biserica din Constantinopol, dar adoptand unele particularitati caracteristice doctrinei lor, cum este, de exemplu, adaosul "Cel ce te-ai rastignit pentru noi", din textul trisaghionului.

Liturghia siriaca a Sf. Iacob se intrebuinteaza si la sirienii rasariteni din Malabar (India), precum si la Maronitii din Liban, care au adoptat erezia monotelita, iar din sec. al XVI-lea sunt uniti cu Roma, primind multe influente latine in cultul si Liturghia lor.

Aceeasi Liturghie si tot in limba siriaca a ramas si in folosinta sirienilor rasariteni sau nestorieni persani (numiti si chaldeeni) din Iran (Persia de altadata), Curdistan si Malabar (in sudul Indiei) si chaldeenii uniti (numiti si crestini de rit chaldeean). Toti acestia au pus insa Liturghia lor sub numele primilor misionari crestini din aceste parti, numind-o Liturghia Sfintilor Apostoli Addai si Mari; (Maris), care sunt intemeietorii Bisericii din Edesa si Seleucia (Addai sau Tadeu este unul dintre cei 10 ucenici, iar Marij este discipolul lui).

Manuscrise, editii si traduceri romanesti ale Liturghiei grecesti a Sfantului Iacob.

Din nefericire nu ni s-a pastrat nici un manuscris care sa ne fi transmis forma sau randuiala si textele rugaciunilor Liturghiei Sfantului Iacob, in forma ei veche, din primele trei secole.

Precum am spus, abia din textele citate si explicate in Randuielile bisericesti (Constitutiile Apostolice si Testamentum Domini) si in Catehezele mistagogice sau in Omiliile baptismale, amintite mai inainte, ne putem face o idee aproximativa despre formele locale ale acestei Liturghii din diferitele parti ale crestinatatii, in secolele IV-V.

Inainte de a prezenta randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, asa cum se savarseste astazi in Biserica greaca, vom prezenta mai intai manuscrisele care ne-au transmis textul grecesc al Liturghiei Sfantului Iacob, in forma ei evoluata, apoi editiile acestei Liturghii si cateva studii mai importante aparute in teologia romaneasca, consacrate Sfintei Liturghii.

Comparand Liturghia Sfantului Vasile cel Mare cu aceea a Sfantului Iacob si avand in vedere variantele siriace ale Liturghiei sirienilor iacobiti si ale nestorienilor persani, care s-au desprins de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451), ajungem la concluzia ca Liturghia Sfantului Iacob a fost fixata in scris de timpuriu, cel putin la sfarsitul secolului al IV-Iea si inceputul secolului al V-lea.

a. Cele mai vechi manuscrise care ne transmit textul acestei Sfintei Liturghii dateaza insa din secolele X-XII si ele consemneaza stadiul deja evoluat al acestei Liturghii, cand ea primise multe influente din partea Liturghiilor bizantine. O traducere siriaca a Liturghiei Sfantului Iacob, atribuita lui Iacob de Edesa, care se pastreaza intr-un codice din secolul al VIII-lea, ne ajuta sa facem o reconstituire aproximativa a textului grecesc din acea epoca. Textul cel mai vechi se pastreaza in codicele grec. 177 al bibliotecii Universitatii din Messina (in Sicilia), din secolul al X-lea, (rulou de pergament). Copii similare cu aceasta se afla in codicele Supli. gr. 476 al Bibliotecii Nationale din Paris, sec. al XV-lea, in codicele gr. 1039 (1040) al Bibliotecii Manastirii Sf. Ecaterina din Sinai (sec. XIV), cum si intr-un codice al Bibliotecii Manastirii Hilandar din Sfantul Munte. Dupa aceste manuscrise, au publicat textul acestei Liturghii, savantii liturgisti J. A. Assemani, Codex liturgicus Ecclesiae unioersae, Roma, 1752, V, p. 68-99 si C. A. Swainson, The greek Liturgies chiefly from original authorities, Cambridge, 1884, p. 214-332.

Alt text vechi al Liturghiei se pastreaza in codicele din secolul al XI-lea al Bibliotecii din orasul Rossano din Calabria, care sta la baza editiei publicate in 1560 de catre C. Morelius, apoi de catre H. Daniel, Swainson, A. Petrowsky si apoi de F. E. Brightman, dupa o copie asemanatoare din Biblioteca Nationala Paris, sub nr. 2509 (sec. XV).

Codicele din Rossano provine din Antiohia, iar cel din Messina, probabil, din Ierusalim.

Se pastreaza insa si codici de mai tarziu, in diferite biblioteci, din Roma (Vatican gr. 1970, pergament din sec. XIII), Oxford (Bibl. Bodleiana, Miscelaneu gr. 134, sec. XVI), Cairo (Bibi. Patr. Ortodoxe), s. a. Codicele de la Biblioteca Sfantului Mormint din Ierusalim, nr. 321, apartine secolului al XVI-lea.

b. Prima editie tiparita a Liturghiei Sfantului Iacob, in greceste, a aparut la Paris, in anul 1560, in tipografia lui Guil Morelius. Textul grecesc, insotit si de o traducere latina, facuta de Gentianus Hervet, a fost publicat de canonicul Jean de Saint Andre, in colaborare cu Clauda de Sainctes, care avea sa ajunga, ulterior, episcop. Fronte Ducaeus, retipari la Paris, in 1624, Liturghia Sf. Apostol Iacob, in greceste. J. A. Assemani, in marea sa colectie de texte liturgice cu titlul Codex liturgicus Ecclesiae unioersae, vol. V (Roma, 1752) p. 68-99, a tiparit si textul grecesc al Liturghiei Sf. Iacob, dupa manuscrisul din Messina, amintit mai inainte.

O alta editie mult citata este cea a liturgistului englez C. A. Swainson, The greek Liturgies chiefly from original authorities, Cambridge 1884, p. 214-332 (dupa manuscrisele din Messina, Rossano si Paris mentionate mai inainte).

O mai buna editie critica a tiparit alt liturgist englez, profesorul F. E. Brightman de la Oxford, in colectia sa: Eastern Liturgies, Oxford, 1896, p. 31-68. Ea are la baza textul din cod. gr. 2509 din Biblioteca Nationala Paris (sec. XIV).

Dintre editiile mai vechi mai amintim pe cea a Arhiepiscopului Dionisie Latas de Fante, intitulata Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului, slavitului Apostol Iacob, fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, editata cu randuieli si insemnari (in grec), Aante, 1886.

In secolul nostru, mai multe editii ale textului grecesc al Liturghiei Sf. Iacob, destinate unele pentru studii, altele pentru serviciul liturgic, a publicat profesorul grec si arhiepiscop de Atena, Hrisostom Papadopulos: Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Iacob, fratele Domnului (in grec.), Atena, 1912, (in 1976 a X-a editie); ele au la baza textul grecesc cel mai vechi ajuns la noi, si anume cel din cele doua manuscrise din Messina si de la Rossano. Un studiu separat despre aceasta Liturghie, publicase acelasi mai inainte (Ierusalim 1901), cu titlul: Despre Liturghia Sf. Iacob (in grec.), retiparit apoi la Atena 1902, cu titlul Despre Liturghia apostolica a Sf. Iacob, fratele Domnului (in grec).

Cea mai noua si mai buna editie critica a textului grecesc, precedata de studiu introductiv si insotita de o traducere latina, este cea tiparita de Ch. Mercier, cu titlul La liturgie de Saint Jacques, Paris, 1946 (col. "Patrologia Orientalis", XXVI, fasc. L). Prima traducere romaneasca a textului acestei Liturghii a publicat-o liturgistul T. Tarnavschi, in cadrul studiului sau Despre cele mai insemnate liturgii ale Bisericii Orientale, in rev. "Candela", an 1892, p. 328-335, 391-402; 455-466. Alta, mai noua, a publicat-o Pr. Al. Ionescu in rev. "Glasul Bisericii", XXII (1963), nr. 7-8, p. 663-683.

Randuiala Liturghiei grecesti a Sfantului Iacob.

Randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, asa cum se oficiala ea, in vremea noastra, in Biserica greaca, a cunoscut unele influente, in special din partea Liturghiilor bizantine. Prezentand randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, asa cum se oficiala in Biserica greaca, vom observa lesne care sunt aceste influente si vom desprinde, comparativ, asemanarile si deosebirile dintre aceasta Liturghie si Liturghiile de rit bizantin.

Pregatirea Sfintelor Daruri se face la proscomidiar. Apoi, preotul vine in fata Sfintei Mese, usile imparatesti fiind inchise, si zice in taina o rugaciune pentru iertarea pacatelor, dupa care deschide usile imparatesti si rosteste cu voce tare formula doxologica in cinstea Sfintei Treimi: "Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, luminii celei intreite si unice a Dumnezeirii, cea care este una in Treime si care se imparte fara sa se desparta. Caci, Treime, Dumnezeu cel Unul Atottiitorul, cerurilor spun slava Lui, iar pamantul, stapanirea si marea putere a Lui si toata faptura vazuta si nevazuta, pururea vesteste marirea Sa. Ca Lui se cuvine slava, puterea, gloria si marirea; acum si pururea si tn vecii vecilor". Aceasta este, de fapt, formula de binecuvantare pentru inceputul slujbei. Urmeaza apoi o rugaciune pentru Biserica si o alta rugaciune pentru cadire. Preotul cadeste Sfanta Masa, da Sfanta Evanghelie diaconului si fac amandoi vohodul cu Evanghelia, cantand impreuna "Unule Nascut". Ajungand in mijlocul bisericii, diaconul lasa Sfanta Evanghelie pe amvon (tetrapodul din mijlocul bisericii) si intra in sfantul altar. In timp ce preotul zice, in taina, rugaciunea intrarii si a trisaghionului, diaconul zice - cu fata spre credinciosi - o scurta ectenie. Urmeaza cantarea trisaghionului (Sfinte Dumnezeule).

Diaconul cadeste, iar preotul zice, in taina, rugaciunea cadirii. Dupa trisaghion se citeste Apostolul, de pe amvonul din mijlocului bisericii, apoi diaconul zice o ectenie, care se aseamana cu ectenia intreita si cu aceea de la Litia din ritul bizantin. In acest timp, preotul citeste rugaciunea Evangheliei, care este, de fapt, rugaciunea din ritul ortodox (Straluceste in inimile noastre...). Diaconul citeste Sfanta Evanghelie, dupa care preotul predica de pe amvonul asezat in mijlocul bisericii. Merge apoi in sfantul altar si, in timp ce diaconul rosteste ectenia a treia, care cuprinde si ectenia de cerere din ritul bizantin, preotul citeste in taina o noua rugaciune a Evangheliei. Ecfonisul pe careul rosteste preotul este asemanator cu acela dinaintea heruvicului din ritul bizantin, (Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti...), dupa care diaconul rosteste o formula care ne aminteste de momemtul concedierii de odinioara a catehumenilor din biserica: "Nici unul dintre catehumeni, nici unul dintre cei neinitiati, niciunul dintre cei care nu pot sa se roage impreuna cu noi.. Credinciosii, canta heruvicul "Sa taca tot trupul" (cantat si la Liturghia Sfantului Vasile, din ritul bizantin, in sambata din Saptamana Patimilor), in timp ce diaconul si preotul fac vohodul mare, aducand Sf. Daruri de la proscomidiar la Sfanta Masa. Cand ajung in fata Sfintelor Usi, cantarea se intrerupe, iar preotul, cu voce tare, rosteste rugaciunea punerii-inainte a Darurilor, care nu este alta decat rugaciunea de la proscomidie, din ritul bizantin: "Dumnezeule, Dumneeule, Cela ce painea cea cereasca.. Asezand Darurile pe Sfanta Masa, preotul cadeste si zice in taina o rugaciune. Se rosteste, apoi, Simbolul credintei iar preotul zice, in taina, rugaciunea pacii si se face sarutarea pacii. Preotul zice din nou o rugaciune, a plecarii capetelor, dupa care urmeaza un fel de dialog intre preot si diacon, apoi intre clerici si credinciosi, pentru binecuvintarea reciproca necesara ca pregatire pentru savarsirea jertfei. Acest moment se aseamana cu dialogul dintre preot si diacon de dupa intrarea Darurilor, din Liturghierul ortodox.

Apoi, diaconul rosteste o ectenie mare, "mult mai frumoasa si mai cuprinzatoare decat cea din ritul bizantin", in timp ce preotul citeste, in taina, patru rugaciuni deosebite si consecutive; a treia dintre acestea este, de fapt, rugaciunea punerii inainte a Darurilor de dupa vohodul mare din Liturghia bizantina a Sfantului Vasile cel Mare (Doamne Dumnezeul nostru, Care ne-ai zidit pe noi..).

Urmeaza formulele introductive la Anafora, cu dialogul pre-retei, care se deosebeste de cel din ritul bizantin, doar prin mici variante verbale. Preotul citeste, in taina, rugaciunea Sfintei Jertfe Aanafora, intrerupta de ecfonisele si raspunsurile poporului, "ca si in ritul bizantin, dar cu o participare mai larga a poporului". Textul anaforalei seamana mai mult cu acela din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, mai ales dipticele, desi rugaciunile de mijlocire incep cu pomenirea celor vii si continua cu pomenirea mortilor, adica invers decat in ritul bizantin.

Dupa o ectenie rostita de diacon, urmeaza Rugaciunea domneasca, apoi rugaciunile, formulele si riturile premergatoare impartasirii, din ritul bizantin: frangerea Sfantului Trup, plinirea potirului, turnarea apei calde, o rugaciune pregatitoare, dupa care se face impartasirea clericilor si credinciosilor si se canta un imn de multumire al credinciosilor pentru impartasanie (rezumat al celui corespunzator din Liturghia noastra); urmeaza o rugaciune a cadirii Sfintelor Daruri, ectenia si rugaciunea plecarii capetelor, citita in taina de catre preot.

Rugaciunea amvonului este rostita de preot de pe amvonul din mijlocul bisericii, ca in perioada veche. Apoi, diaconul rosteste formula de concediere: "Mergeti cu pace", in timp ce preotul, din sfantul altar, zice in taina formula de binecuvantare finala: "S-a binecuvantat Dumnezeu, Cel ce ne binecuvinteaza si ne sfinteste pe noi prin impartasirea sfintelor si Preacuratelor Sale Taine, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin". Din randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, asa cum se oficiala in Biserica greaca, se poate constata ca, in cea mai mare parte, aceasta randuiala se aseamana cu cea a Liturghiilor de rit bizantin. Asemanarile sunt mai evidente de la sarutarea pacii pana la sfarsitul Liturghiei.

Importanta Liturghiei Sfantului Iacob in istoria cultului Bisericilor crestine rasaritene.
Sscurta comparatie cu Liturghiile rasaritene de azi.

Pentru a pune mai graitor in lumina ce insemnatate are Liturghia Sfantului Iacob pentru cultul crestin, in general, si al Bisericilor crestine rasaritene in special, vom prezenta pe scurt, atit trasaturile comune cu celelalte Liturghii rasaritene, cat si pe cele caracteristice ale acestei Liturghii, in forma ei greaca de azi si in variantele derivate din versiunea ei siriaca, intrebuintate in Bisericile necalcedoniene de azi.

Ceea ce se cuvine sa fie subliniat, de la inceput, este faptul ca intre Liturghiile Bisericilor vechi orientale si cele ortodoxe (de rit bizantin) exista o asemanare de structura si conceptie, fundamentata pe unitatea de credinta, pastrata pana la anul 451, cand s-a produs prima sfasiere a unitatii bisericesti. "Micile diferente de ritual sau ceremonial si de texte sau formular, care deosebesc intre ele feluritele Liturghii, sunt atat de putin importante, incat lasa neatinsa unitatea organica a acestor Liturghii. Aceeasi structura sau randuiala generala - aceeasi dezvoltare, prin rituri, rugaciuni, lecturi si imne - a ideei fundamentale care le inspira pe toate, apropie intre ele toate Liturghiile orientale.

Ca si in Liturghiile vechi, si in cele ortodoxe de azi, scopul a ramas acelasi: savarsirea Jertfei euharistice, adica Sfintirea Darurilor si apoi savarsirea tainei comuniunii, adica impartasirea credinciosilor cu ele. Toate prezinta aceeasi impartire in cele trei mari diviziuni ale slujbei, ca si in Liturghiile ortodoxe: Proscomidia, Liturghia catehumeniior si Liturghia credinciosilor.

In cadrul Liturghiilor Bisericilor Vechi Orientale, Proscomidia, care constituie prima parte a slujbei, are aceleasi momente esentiale: pregatirea spirituala-morala a liturghisitorilor, imbracarea vesmintelor, pregatirea si binecuvantarea Darurilor, acoperirea si cadirea lor, rugaciunea de oferire si celelalte.

In Liturghia Sfantului Iacob, Liturghia catehumeniior si-a pastrat simplitatea sa, asa cum era pretutindeni in Biserica primelor veacuri. Desi n-a primit enarxa sau introducerea din prima parte a Liturghiei bizantine (pana la vohodul cu Evanghelia), are comun cu aceasta: ecteniile, imnul "Unule nascut", trisaghionul, vohodul cu Evanghelia, "care reprezinta probabil una dintre influentele ritului bizantin in celelalte Liturghii", lecturile biblice si rugaciunile de la sfarsitul Liturghiei catehumeniior.

Asemanarile si partile comune apar mai ales la Liturghia credinciosilor: partea preanaforala, rugaciunile pregatitoare, iesirea cu Sf. Daruri, cadiri, ectenii, spalarea mainilor, sarutarea pacii si Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan. Apare in plus rugaciunea valului, pe care nu o intalnim in ritul bizantin. "Urmeaza apoi marea rugaciune a Sfintei Jertfe (Anafora), nucleul original si centrul tuturor Liturghiilor crestine, tesuta pe firul uniform al acelorasi idei, inlantuite in aceeasi ordine".

Deosebirile apar la diptice (rugaciunile de mijlocire), care, in ambele Liturghii, se aseaza dupa epicleza, dar in Liturghia Sfantului Iacob ele incep cu pomenirea celor vii, pe cand in ritul bizantin incep cu sfintii si cu cei morti.

Partea finala a Liturghiei Sf. Iacob este asemanatoare cu cea din ritul bizantin. Asadar, momentele esentiale ale Liturghiei se gasesc "intr-o forma sau alta, in toate riturile liturgice rasaritene, demonstrand inca odata originea tor comuna si descendenta din acelasi tip al Liturghiei primare a Bisericii, pe care l-au pastrat cu atata scumpatate, in ciuda dezvoltarii lor independente una de alta st a conditiilor externe deosebite, in care au evoluat dupa separarea lor".

In concluzie, se poate spune ca Liturghia Sfantului Apostol Iacob, prin vechimea ei, capata valoare documentara, atestand modul cum s-a inchegat si s-a dezvoltat slujba fundamentala a cultului crestin. Originea sa apostolica, confirmata si recunoscuta de Traditia bisericeasca, arata grija deosebita pe care Biserica o acorda pastrarii si propovaduirii adevarurilor de credinta.

In forma evoluata pe care ne-au transmis-o manuscrisele, ea este o marturie a modului cum adevarurile de credinta, formulate sinodal si receptate de intregul corp al Bisericii, au fost imvesmantate imnologic si marturisite doxologic.

Liturghia Sfantului Apostol Iacob, formula cea mai veche a cultului Bisericii primelor veacuri crestine, chiar in forma ei evoluata de azi, are un pronuntat caracter trinitar. Imnele si rugaciunile sunt consacrate preaslavirii Sfintei Treimi. Aceasta este o noua dovada a vechimii acestei Liturghii si a modului cum Biserica recepta si exprima cultic adevarurile sale de credinta.

Teologii zilelor noastre vor gasi in preocuparile si stradaniile pe care le depun pentru refacerea unitatii bisericesti un model si, in acelasi timp, un temei puternic al lucrarii pentru unitate in Liturghia Sfantului Apostol Iacob, ea insasi marturie si expresie a unitatii vietii liturgice din Biserica cea una a primelor veacuri crestine.

pr. V. Ungureanu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11384

Voteaza:

Liturghia Sfantului Iacob in cultul crestin 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE