Istorii cu talc

[cristiboss56]

Oamenii vorbesc mai mult de Sfântul Mucenic Dimitrie; pentru că l-a biruit pe Lie (rugându-se pentru Sfântul Mucenic Nestor), e ocrotitorul soldaţilor. Unii îşi amintesc de faptul că a omorât scorpia în temniţă şi îl consideră apărător de fiare. O poveste pe care o spun ei despre sfânt este mult diferită de viaţa lui adevărată, dar explică de ce ciobanii îl consideră ocrotitorul lor. Să v-o spun:
Cică Sfântul Dimitrie era cioban şi trăia, cu turma, izolat de oameni, în codru. El nu ştia că mai sunt oameni. Când se ruga lui Dumnezeu, sărea peste o cioată de trei ori, spunând: „Astea sunt ale Tale, Doamne!“. Mai sărea o dată: „Asta este a mea, Doamne!“ Într-o noapte a visat că mai sunt şi alţii ca el, şi dimineaţa a pornit să-i caute. Era într-o zi de duminică. A văzut oamenii intrând în biserică şi a intrat şi el. Văzând că oamenii poartă un fel de sarici în spate, a umplut cu paie un sac şi, luându-l în spate, a intrat şi el în biserică. Oamenii îl îndemnau să-l lase jos, dar el nu înţelegea de ce ei nu îşi leapădă sacii. Ceea ce vedea erau păcatele lor. Apoi, ciobanul a văzut cum necuratul şedea într-o strană şi îi însemna pe cei care râdeau în biserică. Înciudat că nu-l poate însemna şi pe cioban, necuratul a tras de o piele de bivol, scoţând un sunet necuviincios. Sfântul Dimitrie a râs, şi atunci cel rău l-a scris şi pe el pe răboj. Mâhnit, ciobanul şi-a dat seama că a greşit înaintea lui Dumnezeu şi a hotărât să nu se mai întoarcă printre oameni. După mulţi ani, oamenii l-au găsit mort şi neputrezit în stână. Atunci l-au îngropat şi au ridicat acolo o biserică.

Sfântul Dimitrie le dă oamenilor vinul

O poveste culeasă de Vasile Popa din zona Nicoreştilor arată cum vierii îl cinstesc pe Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, licoarea folosită la Sfânta Împărtăşanie. Se spune că Dumitru era un om bolnav de mâhnire. Auzind că în munţi este o mănăstire unde vine un pustnic care ştie toate leacurile, s-a dus să-i ceară ajutor. Pustnicul i-a spus că, odinioară, curgea pe pământ Izvorul Tămăduirii şi umpleau din el în fiecare an Ulciorul Bucuriei. Cine bea se vindeca de mâhnire. Izvorul şi Ulciorul au fost duse în cer pentru păcatele oamenilor. Să se urce pe Pomul Lumii şi să le aducă înapoi. L-a trimis pustnicul să caute Pomul Lumii timp de nouă ani prin pustietăţi, apoi prin oraşe, apoi pe drumuri, dar nu l-a găsit. Întorcându-se acasă, s-a lovit de el, crescuse chiar în curtea lui. S-a urcat pe el; primele crengi erau verzi, următoarele erau de aramă, celelalte, de argint, de aur, apoi de nestemate. Dar pe măsură ce urca, Dumitru se micşora. La crengile de nestemate, era cât un vârf de ac. Văzu, în mijlocul nestematelor, Ulciorul şi Izvorul, dar se temu să nu se micşoreze de tot până la ele şi, renunţând să le mai aducă, începu să coboare. Atunci auzi glasul Domnului, care i-a zis că nu-i mai poate da pentru oameni Izvorul, dar îi dă un leac pentru mâhnire: via. Coborât pe pământ, Dumitru descoperă că trecuse potopul cât fusese el în pom. A plantat via şi iată că vinul, prin transformarea lui în Sângele Domnului, este leacul tuturor durerilor.

[cristiboss56]

Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?
Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?
Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei?

Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria.

Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el.

Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat.

Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon ( palnie ) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze.

Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.

Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale.

Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”.

În tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau.

Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala.

Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana.

Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.

“Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis.

Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna.

Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi.

Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism

Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. În 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti).
http://www.youtube.com/watch?v=bdFqeALfmTY
Pe baza istorisirii relatate de muzicianul Enrique Baldovino

[cristiboss56]

Aici așezăm povestea unor fapte petrecute cu câțiva ani în urmă, istorisite de Pr. Dimitrie, preotul paroh al bisericii ortodoxe Sfântul Vasile din cartierul Pireu din Atena capitala Greciei.

„Într-o dimineață după Sfânta Liturghie, un om în vârstă de cincizeci de ani a venit să vorbească cu mine. Nu îl cunoșteam și nici nu-l mai văzusem vreodată în biserica unde slujesc. Mi-a vorbit despre un om în vârstă de patruzeci și doi de ani, ce era internat la spitalul din Pireu, Grecia. Era diagnosticat cu cancer. Boala se răspândise prin tot corpul acestuia și metastazase în creier. După o investigație medicală, doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru a-i salva viața. I s-au prescris doze mari de medicamente însă acestea nu-i îmbunătățeau cu nimic starea. Domnul acesta mi-a spus că pacientul de pe patul spitalului era o rudă apropiată de-a sa. Apoi m-a rugat să merg cât mai curând posibil la spital pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.
Am mers la spital după cum mi s-a cerut pentru a-mi îndeplini această obligație. De îndată ce am intrat în camera bolnavului, mi-a fost clar faptul că se afla într-o stare foarte gravă. Mi-am dat seama că boala se răspândise în creierul bolnavului și că nu mai avea șanse să supraviețuiască. Zilele lui erau numărate. Pacientul era singur în cameră. Toate celelalte paturi erau goale. La un moment dat, pacientul s-a trezit din inconștiență și a deschis ochii. M-a văzut imediat și cu mare greutate mi-a povestit următoarele:
«Familia mea m-a internat în acest spital acum treizeci și cinci de zile. În rezerva în care am fost repartizat a mai stat cu mine un om în vârstă de optzeci de ani. Acesta era bolnav de cancer osos. Avea dureri insuportabile. În ciuda durerilor sale, se ruga neîncetat: ‘Slavă Ție Dumnezeule, Slavă Ție Dumnezeule’ urmând ca după asta să spună și alte rugăciuni. Eu nu credeam în Dumnezeu și auzeam acestea pentru prima dată în viața mea. Nu călcasem în viața mea într-o biserică. De aceea am devenit așa de speriat când am observat că după ce rostea acele rugăciuni se liniștea și dormea liniștit timp de două trei ore. Însă când se trezea începea din nou să geamă din cauza durerilor insuportabile. Apoi relua rugăciunea și spunea ‘Slavă Ție Dumnezeule!’
Eu sufeream de asemenea din cauza durerilor îngrozitoare dar el, în ciuda durerilor acestora, continua să-l slăvească pe Dumnezeu. Dar eu, în frustrarea provocată de durerile pe care le simțeam, huleam numele lui Hristos și al Sfintei Sale Maici. Bătrânul chiar îi mulțumea lui Dumnezeu pentru faptul că i-a dat cancer. Auzindu-l cum se ruga mereu și fiind în suferință din cauza durerilor ce mă chinuiau, m-am înfuriat pe el. Pe lângă faptul că se ruga neîncetat, el cerea zilnic să primească Sfânta Împărtășanie.
Eu, cel păcătos, îl înjuram mereu și-i spuneam: ‘Taci, mai taci odată! Oare nu vezi că Dumnezeul pe care îl slăvești ne chinuie amarnic cu această boală blestemată? Care Dumnezeu? Nu există Dumnezeu!’ Bătrânul mă asculta în liniște și apoi îmi spunea cu blândețe: ‘El există, copile, Dumnezeu există cu adevărat și El este Tatăl nostru iubitor. Prin boala pe care El ne-a dat-o, noi ne curățim de multele noastre păcate.’ Aceste replici ale bătrânului mă făceau să fiu și mai nervos și am început încă odată să hulesc atât pe Dumnezeu cât și pe demoni. Am început să țip și să zic: ‘Dumnezeu nu există! Eu nu cred că există; nici Dumnezeu, nici Împărăția Sa, și nici în cealaltă lume.’
După acest schimb de replici dintre noi îmi spunea cu blândețe: ‘Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum este luat din trupul său sufletul unui creștin credincios. Eu sunt păcătos dar Dumnezeu mă va milui prin Harul Său. Ai răbdare, căci ai să vezi și ai să crezi!’ A început să laude neîncetat pe Dumnezeu și pe Sfânta Sa Maică. Spunea o anumită rugăciune închinată Fecioarei Maria care repeta cuvântul ‘Bucură-te (luată din Imnul Acatist) - el cânta - Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Cuvine-se cu adevărat.’
La un moment dat, s-a oprit din rugăciune și l-am auzit spunând: ‘Bine ai venit, îngere păzitorul meu! Îți mulțumesc pentru că ai venit cu o astfel de petrecere strălucitoare de îngeri să iei sufletul meu.’Într-o stare de șoc, mi-am deschis ochii pentru a vedea înainte-mi oastea cerească. Atunci bătrânul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat ultima suflare. Deodată salonul de spital s-a umplut de o lumină strălucitoare care era mai luminoasă decât zece sori. Eu, necredinciosul, ateul, materialistul, am văzut acest miracol cu ochii mei. Apoi camera s-a umplut de bună-mireasmă. Am fost uluit de ceea ce am văzut pentru că atunci mi-am dat seama că în tot acest timp bătrânul a avut dreptate.
Atunci mi-am chemat părinții și le-am spus tot ceea ce am văzut și am simțit. Mâniindu-mă i-am certat pentru că nu mi-au vorbit niciodată despre existența lui Dumnezeu. Apoi mi-am chemat aproape toți prietenii și rudele și i-am rugat să-mi spună tot ce știau despre credința în Dumnezeu despre care nimeni nu mă mai învățase niciodată. Părinte, acum cred cu adevărat că Dumnezeu există. De aceea te rog să mă spovedești și să mă împărtășești cu Sfintele Taine.»”
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!
(Antonios Tenedios - Mitilene, Grecia)

[cristiboss56]

Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi stranii ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă deflăcări, iar alături o femeie ţipând:- Copilul meu, copilul meu este în casă!Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, întimp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului, întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacăte uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, omlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şicreşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe;toate trăiesc unele pentru celelalte.- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai?- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit peCruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fărăde căreiviaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său;se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.

"Gând vă veţi curăţa sufletele voastre,atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire. "(Sfântul Dionisie Areopagitul )

[cristiboss56]

Un ţăran îl întreba mereu pe un marinar cum de nu îi este frică să urce pe vas şi să se supună la atâtea pericole. ,,Dar chiar nu ţi-e frică, ai aşa mare nădejde în Dumnezeu că nu vei muri?”
,,Am! răspunse , marinarul”
,,Dar tatăl tău şi bunicul tău cum au murit? întrebă ţăranul…
,,Păi cum să moară, pe vas! spuse marinarul.
,,Păi şi după toate astea mai ai curajul să te urci pe vas.
,,Da! răspunse marinarul, apoi întrebând:
,,Dar părinţii tăi, tatăl, bunicul tău unde au murit?
,,În patul lor! spuse ţăranul”.
,,Păi şi după toate astea, zise marinarul, mai ai curajul să te urci în pat?”

[cristiboss56]

De fiecare Crăciun, Stareţul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie.
Spinarea aceea o agăţa iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca.
Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârșitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în
mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească. Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poștă, 1-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-1 prade, gândind că va afla și alţi bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce 1-a chinuit din destul pe Stareţ -1-a strâns de gât cu o funie – s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
- Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo 1-a
prins Poliţia și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un poliţai a
mers la Stareţ și 1-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată.
Stareţul s-a mâhnit pentru asta și a spus poliţaiului:
- Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, și 1-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoţ, și de la Ieriso 1- a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea:
- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe “iartă” și Dumnezeu să te ierte”.

[cristiboss56]

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.