Istorii cu talc

În prealabil postat de Eugen7

Frate i-a fost dor de tine ca persoana ce poate vietui intru Hristos Iisus, facand voia Domnului Iisus Hristos... si nu de "actiunile" cainesti (nu câinesti ci cainesti - de la Cain)...Cand a venit la tine oare nu te-a gasit pocait sau cu dorinta de pocainta... cu parere de rau pentru ceea ce tu ai facut?Doamne ajuta.

Parere de rau exista in mine intrucat,ca sa ma exprim precum psalmistul,mana tare a lui Dumnezeu imi apasa constiinta.Insa pocainta nu era pentru ca eram mandru.Insa bunatatea si dragostea din acelui om m-au eliberat atunci din lanturile mandriei si am putut sa ma pocaiesc pentru fapta mea.Cel pe care,in mod fals,il credeam dusmanul meu aratandu-mi ca el este bun si eu eram cel rau.Sunt putini cei care loviti fiind tot ei bandajeaza rana din celalalt dar asemenea oameni au darul de la Dumnezeu ca prin lumina din ei sa risipeasca intunericul din celalalt,pt ca si acela sa cunoasca bucuria regasirii in aceea lumina.Doamne ajuta.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Parere de rau exista in mine intrucat,ca sa ma exprim precum psalmistul,mana tare a lui Dumnezeu imi apasa constiinta.Insa pocainta nu era pentru ca eram mandru.Insa bunatatea si dragostea din acelui om m-au eliberat atunci din lanturile mandriei si am putut sa ma pocaiesc pentru fapta mea.Cel pe care,in mod fals,il credeam dusmanul meu aratandu-mi ca el este bun si eu eram cel rau.Sunt putini cei care loviti fiind tot ei bandajeaza rana din celalalt dar asemenea oameni au darul de la Dumnezeu ca prin lumina din ei sa risipeasca intunericul din celalalt,pt ca si acela sa cunoasca bucuria regasirii in aceea lumina.Doamne ajuta.

Nu știu de ce dar de câte ori îți citesc postările mă gândesc la Scoțiamul. Aș crede că sunteți una și aceiași persoană. Nu-i nevoie să-mi răspunzi. Presupunerea mea poate fi o istorie ce tâlc.

[cristiboss56]

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.
Morala:
Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

[cristiboss56]

Un băieţel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el şi zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturaşul va ieşi la lumina zilei.
Şi iată că ziua mult aşteptată şi-a făcut apariţia. A stat băiatul nostru ore în şir pentru a privi cum fluturele încerca să iasă printr-o gaură extrem de mică.
După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ieşi, dar nu a fost de ajuns. Băiatului i s-a făcut milă şi s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă şi a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reuşit să iasă cu uşurinţă.
Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici şi scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaş aşteptând ca în orice moment să îşi ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să îşi petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat şi aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.
Băiatul, în bunătatea şi mila lui, nu a înţeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forţat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuşi să se elibereze din cocon.
Asemeni fluturelui, şi noi trebuie de multe ori să ne zbatem în viaţă pentru a ne câştiga libertatea şi a ne putea lua zborul. Oricât de greu pare a fi uneori, nu te lăsa copleşit(ă), focalizeză-te pe ceva pozitiv, găseşte-ţi un motiv pentru care să te lupţi în continuare şi să nu te dai bătut(ă).

[cristiboss56]

Marea era starnita de vanturi si ploaie si astfel o barca cu cei din ea s-a rasturnat. Un supravietuitor a reusit sa ajunga pe o insula pustie. Speriat, infometat a inceput sa se roage si in scurt timp a prins curaj si a inceput sa mearga prin imprejurimi.
Ziua viitoare a inceput sa isi procure si mancare, sa prinda un peste un animal.
Apoi a reusit sa isi si construiasca un mic adapost din crengi si ce a mai putut gasi. In tot acest timp el s-a rugat la Dumnezeu sa il ajute si sa il ocroteasca.
Ziua urmatoare simtea ca raul trecuse, se resemnase cu gandul ca va ramane pe insula. A plecat in cautare de hrana. Cand era pe drumul de intoarcere a observat fum. A alergat… ca sa descopere ca adapostul sau luase foc si se prabusise.
Dezamagit a strigat catre cer indignat. In timpul acesta un vapor a observat fumul de pe insula si s-a apropiat. Astfel omul a reusit sa fie vazut si sa fie salvat.


Nu totdeauna este dupa planul nostru, si nu intotdeauna ce ti se pare tie rau este cu adevarat rau. Nu inceta niciodata sa speri si sa crezi !

[cristiboss56]

Cei şapte fii întorşi din război

Prima s-a petrecut în timpul Războiului de Independenţă, în anul 1877. Un colonel din Bucureşti avea şapte fii care se aflau pe câmpul de luptă. Fiind un om credincios, acesta s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie, să îi ajute pe fiii lui să se întoarcă teferi din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o sub capul sfântului. După terminarea războiului, prin rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte s-au întors sănătoşi la casele lor.

O tămăduire minunată

O altă minune s-a petrecut în anul 1989. După terminarea Sfântului Maslu, un credincios care participase de multe ori până atunci la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea mereu ultimul pentru a se închina. Aceasta pentru că nu putea merge fără cârje şi se deplasa foarte greu. Într-una din zile a urcat la racla cu sfintele moaşte, şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o făcea acolo, în felul lui, şi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, nerealizând pe moment că îşi uitase cârjele. Abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de minune. S-a întors înapoi plângând şi, cu lacrimi în ochi, a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i cele petrecute preotului care slujea atunci la Catedrala Patriarhală.
Iată, dragii mei, ce grabnic ajutător este Sfântul Dimitrie şi ce minune se întâmplă în fiecare zi a prăznuirii lui, pentru că, în această lume agitată şi grăbită, reuşeşte să adune atâţia oameni care îşi lasă grijile şi preocupările lor şi vin să îi aducă cinstire.

[cristiboss56]

Oamenii vorbesc mai mult de Sfântul Mucenic Dimitrie; pentru că l-a biruit pe Lie (rugându-se pentru Sfântul Mucenic Nestor), e ocrotitorul soldaţilor. Unii îşi amintesc de faptul că a omorât scorpia în temniţă şi îl consideră apărător de fiare. O poveste pe care o spun ei despre sfânt este mult diferită de viaţa lui adevărată, dar explică de ce ciobanii îl consideră ocrotitorul lor. Să v-o spun:
Cică Sfântul Dimitrie era cioban şi trăia, cu turma, izolat de oameni, în codru. El nu ştia că mai sunt oameni. Când se ruga lui Dumnezeu, sărea peste o cioată de trei ori, spunând: „Astea sunt ale Tale, Doamne!“. Mai sărea o dată: „Asta este a mea, Doamne!“ Într-o noapte a visat că mai sunt şi alţii ca el, şi dimineaţa a pornit să-i caute. Era într-o zi de duminică. A văzut oamenii intrând în biserică şi a intrat şi el. Văzând că oamenii poartă un fel de sarici în spate, a umplut cu paie un sac şi, luându-l în spate, a intrat şi el în biserică. Oamenii îl îndemnau să-l lase jos, dar el nu înţelegea de ce ei nu îşi leapădă sacii. Ceea ce vedea erau păcatele lor. Apoi, ciobanul a văzut cum necuratul şedea într-o strană şi îi însemna pe cei care râdeau în biserică. Înciudat că nu-l poate însemna şi pe cioban, necuratul a tras de o piele de bivol, scoţând un sunet necuviincios. Sfântul Dimitrie a râs, şi atunci cel rău l-a scris şi pe el pe răboj. Mâhnit, ciobanul şi-a dat seama că a greşit înaintea lui Dumnezeu şi a hotărât să nu se mai întoarcă printre oameni. După mulţi ani, oamenii l-au găsit mort şi neputrezit în stână. Atunci l-au îngropat şi au ridicat acolo o biserică.

Sfântul Dimitrie le dă oamenilor vinul

O poveste culeasă de Vasile Popa din zona Nicoreştilor arată cum vierii îl cinstesc pe Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, licoarea folosită la Sfânta Împărtăşanie. Se spune că Dumitru era un om bolnav de mâhnire. Auzind că în munţi este o mănăstire unde vine un pustnic care ştie toate leacurile, s-a dus să-i ceară ajutor. Pustnicul i-a spus că, odinioară, curgea pe pământ Izvorul Tămăduirii şi umpleau din el în fiecare an Ulciorul Bucuriei. Cine bea se vindeca de mâhnire. Izvorul şi Ulciorul au fost duse în cer pentru păcatele oamenilor. Să se urce pe Pomul Lumii şi să le aducă înapoi. L-a trimis pustnicul să caute Pomul Lumii timp de nouă ani prin pustietăţi, apoi prin oraşe, apoi pe drumuri, dar nu l-a găsit. Întorcându-se acasă, s-a lovit de el, crescuse chiar în curtea lui. S-a urcat pe el; primele crengi erau verzi, următoarele erau de aramă, celelalte, de argint, de aur, apoi de nestemate. Dar pe măsură ce urca, Dumitru se micşora. La crengile de nestemate, era cât un vârf de ac. Văzu, în mijlocul nestematelor, Ulciorul şi Izvorul, dar se temu să nu se micşoreze de tot până la ele şi, renunţând să le mai aducă, începu să coboare. Atunci auzi glasul Domnului, care i-a zis că nu-i mai poate da pentru oameni Izvorul, dar îi dă un leac pentru mâhnire: via. Coborât pe pământ, Dumitru descoperă că trecuse potopul cât fusese el în pom. A plantat via şi iată că vinul, prin transformarea lui în Sângele Domnului, este leacul tuturor durerilor.