Predica de azi

[Florin-Ionut]

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

[nutucutu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Am sa va spun o intamplare din viata sfantului Francisc de Assisi. Una din manastirile intemeiate de Francisc de Assisi se afla intr-o padure in munte, intr-un loc izolat. Se stia ca padurea adapostea si o banda de talhari care a facut multe lucruri rele cu calatorii care se incumetau sa merga prin acea padure.

Intr-o noapte rece si umeda, cand Francisc nu se afla in manastire, acei talhari au batut la poarta manastirii sa ceara o bucata de paine. Calugarii i-au alungat, chiar cu vorbe urate. Dupa o vreme s-a intors si fratele Francisc, iar calugarii i-au povestit ca au fost vizitati de talhari dar au fost alungati. Francisc de Asissi i-a dojenit pe fratii calugrai si i-a trimis in padure, in miez de noapte, sa-i caute pe talhari si sa le ceara in genunchi iertare pentru ca au pacatuit prin lipsa de caritate si pentru ca s-au uitat la fata omului. Calugarii au facut intocmai, iar dupa o vreme s-au intors cu acei talhari. Iar acei talhari au ramas in manastire toata viata, devenind calugari.

Si talharii au parte de bunii lor samariteni. Astazi am vazut un interviu cu o fata condamnata la inchisoare pentru tentativa de omor. Am fost uimita sa vad o persoana calma, echilibrata, chiar inteleapta. A fost intrebata de reporter ce reprezinta pentru ea inchisoarea. Iar ea a raspuns ca e un loc in care s-a regasit, un loc in care a invatat ce inseamna rabdarea etc.. Tot asa, imi amintesc ca acum vreo cativa ani erau niste inundatii teribile prin tara. Se strangeau ajutoare de peste tot, insa era nevoie totusi de bani pentru constructiii. Imi amintesc ca detinutii de la un penitenciar au cerut ca banii alocati pentru hrana lor pentru o zi sa fie trimisi sinistratilor. Va imaginati ce duh de unire a fost in acel penitenciar de vreme ce toti, violatori, hoti sau criminali, au renuntat la hrana lor pentru a ajuta aproapele aflat in suferinta?

Asa ca eu cred ca multi dintre talharii lumii au parte de niste buni samariteni, iar acesti talhari, asemenea talharului cel bun, ajung in Imparatia Cerurilor inaintea multor crestini practicanti, insa cam caldicei.

[glykys]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Acum, daca e sa vedem sensul alegoric si nu doar cel literal, daca samarineanul milostiv este, de fapt, Hristos, talharii sunt diavolii...

[cristiboss56]

Duminica a 25-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
Lc. 10, 25-37

Suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu fată de oameni
Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,
Sunt cunoscute tuturor cuvintele de la slujbe:
„ Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Sunt cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare, pentru iubirea lui faţă de noi, sunt cuvinte care ne încredinţează de bunătatea lui Dumnezeu, de aceea noi cerem cu încredere mila lui Dumnezeu când zicem “Doamne Miluieşte!”. La rugăciunile de dezlegare pe care le rostesc preoţii, se afirmă şi că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare cât de mare este mărirea lui Dumnezeu şi zicem că „precum este mărirea Ta aşa este şi mila
Ta”.
Toate ale lui Dumnezeu, precum Dumnezeu însuşi, sunt nemărginite şi El este nemărginit. Avem încredinţarea aceasta că Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să se jertfească şi să sufere pentru mântuirea noastră, pentru ca lumea să aibă viaţă, a făcut aceasta din iubire. Atât de mare este iubirea Lui încât pe Unul-Născut, Fiul Său, L-a dat pentru noi, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul său pentru noi oare nu ne va da toate împreună cu El? (Rom. 8, 32)
Sfânta Liturghie, în întregimea ei, este o arătare a milei lui Dumnezeu către oameni. Preotul spune, vorbind cu Dumnezeu: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la cer, de şederea cea de-a dreapta, de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate “.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim jertfa Mântuitorului, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim învierea Domnului nostru Iisus Hristos – pentru că învierea se întemeiază pe jertfă – şi mai pomenim mila lui Dumnezeu şi când pomenim înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui şi cea de-a doua venire. Toate s-au făcut şi se vor face pentru binele nostru sufletesc.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim de întruparea Mântuitorului, venirea în lume, Naşterea din Preasfânta Fecioară Măria, pentru că toate s-au făcut din iubire şi toate sunt cuprinse în Crucea Mântuitorului care este Faţa lui Dumnezeu îndreaptă către lume, pentru că pomeneşte iubirea lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
E bine să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la Părintele ceresc cel bun, mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti, în cartea proorocului Isaia, găsim cuvântul lui Dumnezeu prin proorocul Isaia:
“Oare va uita mama pe copiii săi, oare nu-i va fi milă de fiu pântecelui ei şi chiar dacă mama va uita pe fiii săi, Eu nu te voi uita pe tine”.
Mila lui Dumnezeu faţă de noi ne obligă să avem milă fată de alţii
Toate acestea şi altele ca acestea, iubiţi credincioşi, ne aduc în faţa lui Dumnezeu cu înţelegerea că mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. A zis Domnul Hristos “Milă voiesc, iar nu jertfă” (ML 9,13 şi 12,7). Cuvântul este din proorocul Osea. Domnul Hristos 1-a adus în conştiinţa credincioşilor, a fost însemnat în Sfânta Evanghelie şi-1 găsim în 2 locuri: în Evanghelia de la Matei,« milă voiesc…, duceţi-vă şi vă întrebaţi ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfa”».
Deci, vreau să fiţi milostivi unii cu alţii, nu vreau să-mi aduceţi jertfe de animale! Mila voastră este jertfa cea adevărată, mila faţă de oameni, mila faţă de cei ce au trebuinţă de ajutorul vostru, angajarea oamenilor cu bunăvoinţă. La aceasta ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos când ne recomandă pe samarineanul milostiv.
Duminica trecută, din cele citite din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, a fost pomenit un om nemilostiv, un om bogat care nu dădea, care nu avea bunăvoinţă faţă de cei lipsiţi. Şi am aflat din Sfânta Evanghelie – aceea cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv – că bogatul nemilostiv s-a dus în iad. Dumnezeu vrea ca noi să fim milostivi şi să fim milostivi cum a fost samarineanul milostiv.
S-a citit astăzi la Sfânta Liturghie despre un om pe care Domnul Hristos ni-1 recomandă şi nouă, ca să facem şi noi la fel ca el. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege: “Du-te şi fă şi tu asemenea “, fa şi tu la fel. Astfel, Domnul Hristos a vorbit şi cu noi – care citim Evanghelia, spunându-ne să fim la fel ca samarineanul milostiv.
Ce a făcut samarineanul milostiv? Din pilda cu samarineanul milostiv aflăm că în timp ce doi oameni, un preot şi un levit (oameni de la care s-ar fi aşteptat toţi să fie mai binevoitori), au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de ajutor pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea drumului, mai la urmă, a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit, dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii. Domnul Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu nepăsare, ci el s-a apropiat nu ca să privească si să facă un reportaj despre asta, ci ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el.
Continuare :

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian
Continuare :
http://www.voscreasna.com/194/pilda-...eofil-paraian/


glykys

[fallen]

În prealabil postat de glykys

Acum, daca e sa vedem sensul alegoric si nu doar cel literal, daca samarineanul milostiv este, de fapt, Hristos, talharii sunt diavolii...

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

Analogia este foarte frumoasa si se potriveste de minune cu evenimentele Evanghelice, dar nu acesta este si mesajul pildei. Eu m-am invatat minte (dupa ce am patit lucruri foarte grave) ca scoterea din context si rostirea unor jumatati de adevar sunt cea mai sigura cale spre pierzanie.

In primul rand trebuie explicat conflictul religios dintre iudei si samariteni, prin care fariseii si levitii(preotii evrei) se considerau singurii care detineau adevarul despre Dumnezeu. In acelasi fel, Ortodoxia si Catolicismul s-au blamat reciproc, sute de ani la rand, ancorati fiind in formalismul fiecaruia. Prin referirea la farisei, intr-adevar, Hristos dezvaluie neputinta duhovniceasca a liderilor spirituali autohtoni, dar in acelasi timp critica anumite conceptii egoiste strecurate in LEGE, care nu aveau legatura voia lui Dumnezeu. Printre iudei se cauta a se promova ideea ca "fratii" erau numai cei taiati imprejur si care considerau Templul din Ierusalim drept loc de inchinare.

Punctul central al pildei este "facandui-se mila" care vine in opozitie cu intentia ascunsa din inima fariseului care il iscodea pe Iisus, intrucat socotea ca nu mai are nimic de implinit pentru a fi drept inaintea lui Dumnezeu. Si cati dintre noi nu socotim la fel? Cati dintre noi nu cautam sa transmitem celor "mai mici" ai lui Hristos ca nu Mila lui Dumnezeu ne va mantui ci implinirea legii si a traditiei, cati nu confundam datul de pomana si parastasele cu inima milostiva, singura spre care se milostiveste si Dumnezeu?

Luca X:
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
...
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
...

Samarineanul nu era obligat de lege sa faca acel gest, dar inima lui nu i-a dat pace sa treaca mai departe. Samarineanul nu s-a conformat unei randuieli mostenite de la stramosi, ci a ascultat glasul inimii.

Concluzia mea, proprie si personala este acesta:
Daca fariseilor le ridica Dumnezeu povara Legii, ei ar fi savarsit mai multe fapte rele decat bune, singura lor fapta buna fiind de fapt ascultarea (in opozitie cu razvratirea). In timp ce Hristos vine sa anunte ca inima care se milostiveste de la sine, fara vreo constrangere a dogmei, este mai aproape de desavarsire.

Oare Dumnezeu se milostiveste pentru ca ii cere socoteala cineva, sau pentru ca primeste vreo rasplata? Oare a fi desavarsit nu este tot una cu a fi chipul si asemanarea lui Dumnezeu? Si cum ma voi asemna eu Lui, cat timp faptele mele sunt rodul unor constrangeri si promisiuni?

[fallen]

La predica de ieri am aflat 2 lucruri importante : ca Sfanta Liturghie e ste reconstituirea vietii Mantuitorului, proscomidia simbolizand nasterea Acestuia, iar iesirea cu Sfanta Evanghelie momentul cand a inceput sa propavaduiasca (si, desigur, Sfanta Jertfa, asta cred ca stie toata lumea).
Ni s-a mai spus de asemeni ca cuvantul Domnului ni-l pot transmite si invatatorii celorlalte confesiuni (martorii lui Iehova, mormonii, etc), dar ei sunt asemeni fariseilor din pericopa de duminica, cei care tineau sa respecte mai mult litera decat spiritul legii, pe cand in biserica noastra harul lui Dumnezeu este lucrator, cum a fost in cazul femeii garbove, care a fost tamaduita, asa putem fi si noi tamaduiti prin intermediul Sfintelor Taine, primind harul Domnului nostru Iisus Hristos.

[glykys]

La noi s-a spus ca ingenuncherea din cadrul Spovedaniei face trimitere şa garbovirea omului de pacate, iar ridicarea de la spovedanie la vindecarea si iertarea pacatelor. Asta nu stiam. Si ca omul trebuie sa fie pe placul Domnului, nu al omului.

Astazi am ascultat un fel de predica, in care parintele le spunea celor prezenti ca pentru a nu ramane singuri in ortodoxie, avem datoria sa ii invatam pe copii sa mearga in biserica, sa se impartaseasca, sa faca un parastas si o coliva si sa cante colinde romanesti.

[cristiboss56]

Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.
Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu, Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este adulter şi desfrâu. Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfăţişată nouă cel mai limpede în chipul nunţii pământeşti, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului nasc spini şi bălării, sterp rămânând sufletul faţă de orice fel de bine. Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta – şi nu are cum să fie cunoscut – oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreşit să fie cunoscut creştinilor, şi mai ales creştinilor cu dreaptă credinţă. Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înţelege adâncimea, înălţimea şi lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înţelege veşnicia mai drept decât o înţeleg popoarele Răsăritului, şi timpul mai drept decât îl înţeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinţă vie sau lucru mort, fie trup sau veşmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume – podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare. Se întâmplă la fel (deşi într-o măsură neasemănat mai mare) ca în legătura nelegitimă dintre bărbat şi femeie, care le aduce durere şi nefericire nu numai lor amândurora, ci şi copiilor care s-ar naşte dintrînşii. Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arată pe faţă: că Dumnezeul cel viu este Dum*nezeu gelos (Ieşire 20,5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă asupra a nimic altceva pe lume decât numai şi numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufletul să fie întreg al Lui şi numai al Lui, în deplină credincioşie, şi o doreşte aceasta doar spre binele sufletului.
Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arzătoare de Dumnezeu. Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunăoa*ră, prin dragostea de trup omul îşi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe îşi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge să-şi facă idol din ceea ce iubeşte. Atunci el îndreaptă dra*gostea care este numai şi numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos şi mai puţin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu. Ori în ce ar crede şi ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu şi ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeţii numesc toată închinarea la idoli desfrânare şi spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23,7).
Mai rău decât toate este că închinătorul la idoli se face una cu idolii săi. În dragoste omul se pierde cu timpul în lucrul iubit. Ceea ce iubeşte omul mai mult, lucrul la care se gândeşte mereu, pe care şi-l doreşte, ajunge cu vremea să fie miezul fiinţei sale, fie lucrul acela mâncare sau băutură sau argint sau aur sau ţarini sau slavă sau putere. Aşa spune Scriptura: au umblat după idoli şi au ajuns netrebnici, au umblat dupa nimic si au ajuns nimic (IV Regi 17, 15). O singură iubire este mântuitoare, si aceea este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta însoţire, neizvorâtoare din aceasta precum raza izvorăşte din soare, este blestem şi damnare.
Evanghelia de astăzi ne zugrăveşte în chipul cel mai limpede taina aceasta preaminunată: cum inima omului se încununează în nunta cu Dumnezeu, ca o mireasă credincioasă şi cum, prin oarba trădare şi necredinţă, cade şi se pierde în întunericul nelegiuit al închinării la idoli.
Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. La fel ca şi celelalte pilde ale lui Hristos, şi aceasta îmbrăţişează toată istoria omenească de la început până la sfârşit. Învăţaţii îşi dau multă osteneală să scrie tomuri măreţe şi anevoie de înţeles în care caută să explice istoria omenirii; poate că izbutesc câteodată, dar cel mai adesea se prind ca într-o plasă din care caută să scape sfâşiind ţesătura, încâlcind ideile. Hristos însă, în câteva cuvinte ale pildei, spune totul cât se poate de desluşit. Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om (Ioan 7, 46).
Împărăţia cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte; poate fi doar asemănată cu ceva care ne este nouă cunoscut îndeaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni; împărăţia cerurilor e bucurie, aşadar pe bună dreptate poate fi asemănată cu o nuntă. Acel împărat este Dumnezeu însuşi, iar fiul său este Hristos. Ioan Botezătorul a dezvăluit că El este Mirele iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9, 15). Toată istoria, de la izgonirea lui Adam din rai încoace, este pregătirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos în lume a fost adevăratul început al sărbătorii nunţii, iar mai departe răstimpul de la venirea Sa şi până la sfârşitul veacurilor este întreg sărbătorire a acestei nunţi. Venirea lui Hristos în lume este cea mai fericită clipă a omenirii în întregul ei şi a fiecărui suflet în parte.
Dintre toate neamurile pământului, cel mai fericit ar fi trebuit să fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregătit de Dumnezeu ca să-L primească pe Mesia. Naţiei acesteia i se hărăzise bucuria de a fi cea dintâi care să-L întâmpine pe Hristos, cea dintâi care să-L cunoască şi să-L primească, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie şi mântuire tuturor popoarelor pământului. De aceea se şi foloseşte, în originalul Evangheliei, o formă de plural: “a dat serbări de nuntă pentru fiul său”, pentru Mirele aşteptat care a venit la Templul Vechiului Legământ cu Iudeii, şi la fiecare suflet care caută mântuire, bucurie şi viaţă; pentru Mirele care a venit la întreg neamul omenesc, la toate popoarele şi seminţiile lumii. Dar pe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atât şi orbirea şi răutatea păcătoşilor, pentru că scris este: Intru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1,11). Aşadar, Mirele a venit mai întâi la mireasa pe care şi-o pregătise atâta vreme, cu atâta grijă: la naţia evreie. Ea însă L-a nesocotit, L-a dispreţuit, L-a lepădat.
Mai departe ne spune pilda: Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Mai întâi, pregătind ospăţul de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu a trimis secole de-a rândul profeţi care să vestească apropierea sărbătorii şi să pregătească pe iudei întru primirea Mirelui Hristos. Aceştia sunt primii slujitori trimişi să adune pe nuntaşi. Iar când a venit în lume Hristos, a fost trimis ca sol Inaintemergătorul Ioan ca să strige şi să cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decât o mână de aleşi, aşa şi acum, puţini au plecat urechea la heraldul din pustie. N-au voit să vină.
Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Alte slugi sunt apostolii şi cei împreună-lucrători cu dânşii. O vreme cei poftiţi au rămas încă iudeii. Domnul însuşi a spus mai întâi: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Iar apostolilor, tot aşa le-a poruncit dintru început: Mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai înainte de patima şi slăvirea Sa. Dar când a fost lepădat de iudei, când a fost scos de lucrătorii cei răi înafara zidurilor Ierusalimului şi ucis, a dat, după Înviere, altă poruncă: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28,19). Dumnezeu a rămas credincios făgăduinţei Sale, evreii însă au călcat-o în picioare. Dumnezeu a rămas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legământ; mireasa însă a fost necredincioasă Mirelui, şi s-a legat nelegiuit cu idolii şi dumnezeii mincinoşi de care n-a vrut să se despartă ca să se întoarcă la logodnicul ei cel după lege.
Iată, am pregătit ospăţul meu. Ε gata tot ce trebuie pentru hrana şi întremarea sufletului. Adevărul hrăneşte sufletul; adevărul s-a arătat drept, cel mai bogaţ osgăţ regesc. Biruinţă asupra duhurilor rele, asupra bolii şi a grijilor, biruinţă asupra firii, toate victoriile care hrănesc şi întremează sufletul omenesc cel necăjit, iată-le! Veniţi! Odinioară cerul părea ferecat cu zăvoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zăceau închise în temniţa mucedă. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu însuşi a venit pe pământ, îngerii s-au pogorât, morţii s-au văzut vii, omul s-a înălţat în vrednicie până la Dumnezeu. O, dulce ospăţ! Masă îmbelşugată! Veniţi dar!
În loc să primească poftirea la nuntă, acele suflete întemniţate, orbite de întuneric, au săvârşit o crimă înfricoşată: L-au ucis pe Mire. Dar nici aceasta nu a istovit răbdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra făptuire în cel mai adânc izvor de dulceaţă şi bucurie.. . . .
( continuare )

[leonte]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Mila lui Dumnezeu este mai mare decat rautatea din mine, dar rautatea din mine este atat de mare, ca imi ocupa tot timpul [atat cat ma preocup eu duhovniceste] si nu mai gasesc timp sa ma preocup de rautatea din... tine.