Discernămîntul lipsit de ajutorul de Sus

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de cezar_ioan

Păcătuim, Florine, păcătuim... Cu voie şi fără voie, în conştiinţă şi, lucrul de care mă tem foarte, în adîncul inimii...
Fii liniştit: păcătuim tot timpul. Creştini fiind. În fine, mă limitez doar la mine să nu judec pe alţii: păcătuiesc tot timpul, eu sunt sigur.

Poate acum devine mai limpede cam care e raportul între creştinismul nostru şi Mila Domnului...:)

P.S. Ce avantaj îţi aduce gândul că fiind creştini păcătuim mai puţin? Eu îţi propun tocmai contrariul: fiind creştini, să luăm cu mai multă putere aminte la păcatele noastre reale. Că Duhul tocmai pentru asta pune Lumina în noi: să ne vedem păcatele mai bine decât fariseii, să ne silim totuşi să nu mai păcătuim, măcar cu fapta dacă mai adînc e mai greu şi astfel, prin har, să ajungem cândva la oarecare curăţie a inimii, prin Mila lui Dumnezeu. Sau măcar să ne găasească ceasul din urmă la rugăciunea de cerere a iertării păcatelor noastre cele necontenite.
Zic şi io, chestie de preferinţă subiectivă, nu fie cu supărare...:)

http://www.youtube.com/watch?v=V_ieF7G-WJI

P.P.S. Treaba cu "gîndind sincer şi obiectiv" m-a lăsat fără replică. Când ai puţin timp liber, te rog să mă lămureşti şi pe mine în ce constă "gândirea sinceră" şi, mai ales, "obiectivă". Ca subiect uman îţi cer, ca om cu onestitate în curs (veşnic) de reparare, îţi cer.

Nu pentru că sîntem creștini păcătuim mai puțin. Sînt zile și perioade cînd, cu ajutor de Sus, iată că parcă ne menținem pe linia de plutire, fără să comitem infracțiuni. Evident că zilnic greșim și chiar păcătuim, dar nu toate păcatele au aceeași gravitate, nu?

Teofil Pîrîian a susținut asta într-o conferință, anume să nu confundăm greșelile cu păcatele, explicînd versetul (nu-l mai caut) că putem duce o viață creștinească fără de păcat - măcar și pentru o vreme, completez eu.

Totuși da, sînt păcate ascunse care ne scapă, conștiința nefiind încă suficient de atentă și capabilă de a le surprinde, fiind foarte subtile ca să zic așa. Dar, în timp, Dumnezeu ne ajută să discernem cu mai mult succes binele de rău, identificînd mizeria care a rămas în urma eliminării gunoaielor mai mari din casa sufletului nostru.

După ce dobîndim ceva experiență duhovnicească, nu mă refer nicidecum la vreun grad de sfințenie, ci la simplul fapt-de-a-fi-creștin-ortodox-practicant, putem îndrăzni să ne împărtăși mai des, poate și săptămînal pentru o anumită perioadă, funcție de introspecția ”sinceră și obiectivă” care trebuie făcută înainte. Păcatele mici, cotidiene, sînt în mod sigur iertate dacă rugăciunile zilnice se fac cu suficientă credință și speranță că Domnul le iartă ”iară și iară”, deci cam ăsta ar fi avantajul de a gîndi astfel. Pentru păcatele mai mari există taina Spovedaniei - care nu trebuie neglijată în caz de nevoie.

Deci să ne judecăm sincer pe noi înșine ca și cum ar fi vorba despre altcineva, nu de noi, și să tragem linie. Dacă ”pîrîșul” ne confirmă că sîntem pe linia de plutire, e bine - dar nu destul de bine, pentru că ni se cere mult mai mult, ni se cere asemănarea cu Hristos. Dacă am pierdut mîntuirea pe moment, fuga la duhovnic pentru a reseta infracțiunile pe care Domnul nu la mai trece cu vederea prin simpla rugăciune particulară.

Cam așa zic eu, cam asta am dedus din ce am citit și ascultat. Sper să nu se înțeleagă faptul că îndemn la o trăire căldicică a creștinismului, nu! Există pericolul acesta și sînt conștient de el, dar cu ajutorul Duhului Sfînt nu vom cădea în ispita ”de-a dreapta”, parcă așa i se spune.

Scuze pentru exprimarea inginerească și forțată și a gîndurilor, nu am fost niciodată bun la compuneri...