Diferenta intre teologie rationalista si ortodoxia

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Problema epocii noastre nu este ca am suferi de prea mult rationalism, ci de prea putin. Absurdul ne inunda de peste tot. Nu rationalismul medieval, ci obscurantismul modern ne impiedica sa crestem in Cristos. Traim intr-o epoca ciudata, in care arhitectura este inlocuita de Feng Shui, Evanghelia Zilei de Horoscopul Zilei, logica scolastica de psihologie abisala, filosofia sistematica de o fenomenologie alunecatoare.

Iar iubirea lui Dumnezeu cea statornică şi nebiruită,
e înlocuită de vane convingeri intelectualist-speculative.
Iar dacă mă rog din convingere, iar nu din dragoste,
cum să-mi răspundă Domnul?
Că El nu este convingere dobândită,
ci Iubire nestăvilită.

[Ratacitorul]

Rationalismul presupune existenta unei codificarii comunicare

[Capy]

În prealabil postat de Wryetui

Buna tuturor. Citesc momentan din cartea "Apologetica Ortodoxa" si desi este grea pentru mine o citesc cu placere. In carte se "condamna" scolastica rationalista care se dezvolta mai mult si mai mult in Apus si ca rationalismul nu e bine placut credintei, sau cam asa ceva. Dar atunci, care este contrarul ortodox al acestui principiu? Daca Apusul este rationalist, noi ce suntem?

Este firesc ca şi raţiunea să îşi aibă rolul ei, însă nu trebuie confundată raţiunea cu raţionalismul. Raţionalismul este specific umanismului iluminist occidental care şi-a declarat autonomia faţă de Dumnezeu considerând că, pentru a se conduce în viaţă le este suficientă propria raţiunea din care şi-au făcut idol.

Există o mare deosebire între a fi cineva raţional şi a fi cineva raţionalist. Dumnezeu a lăsat omului raţiunea pentru a se sluji de ea în viaţa de zi cu zi, ci nu pentru a-şi face idol din raţiune. Omul raţional este cel care se slujeşte corect de raţiune în lumina lui Hristos, pe când omul raţionalist este cel care îşi face idol din raţiunea umană. Cum este şi exemplul următor:

"Credinţele religioase sunt doar nişte rămăşiţe din pruncia inteligenţei umane. Ele vor dispărea pe măsură ce vom adopta raţiunea şi ştiinţa ca ghiduri călăuzitoare." (Bertrand Russell)

Acesta este motivul pentru care mintea trebuie să fie luminată de harul dumnezeiesc. Din mintea bolnavă şi întunecată care nu este luminată de harul dumnezeiesc, fiindcă nu are cunoaşterea cea duhovnicească şi adevărată, provine gândirea bolnavă şi întunecată.

Aşadar, din cele spuse nu rezultă că ar trebui anulată activitate minţii, ci rezultă că mintea are nevoie de asistenţa harului dumnezeiesc pentru a gândi şi a acţiona în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

"Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu raţiunea (logos)." (ÎPS Vlachos)

"sufletul omului are o lucrare înţelegătoare-noetică (noerá enérgeia) şi una raţ›ională (logikí enérgeia), mintea (nous) -€“ prin care se desf㺙oară lucrarea înţelegătoare-noetică (noerá enérgeia) - fiind prima care pătimeşte, se dezorientează, se îndepărtează de Dumnezeu, este robită de un anume gând sau închipuire, se amestecă cu plăcerea ţ™i apoi este atrasă de partea poftitoare ş™i partea mânioasă a sufletului, cu urmarea săvârş™irii păcatului. Iar când păcatul se repetă, atunci devine patimă. Prin urmare, este de trebuinţă vindecarea puterilor sufletului - adică a părţ›ii raţ›ionale, a celei poftitoare şi a celei mânioase - ş™i, desigur, trebuie să se lumineze mintea (nous) a omului." (ÎPS Vlachos)

Există o foarte strânsă legătură între "vederea lui Dumnezeu" şi "cunoaşterea lui Dumnezeu". Pentru Sfinţii Părinţii sunt două realităţi aproape sinonime fiind strâns legate una de alta. De aceea nu există "cunoaşterea lui Dumnezeu" fără "vederea lui Dumnezeu" aşa cum nu există "vederea lui Dumnezeu" fără "cunoaşterea lui Dumnezeu".

Sf. Simeon Noul Teolog explică foarte limpede că "Nu cunoaşterea este lumină, ci Lumina este cunoaşterea." El se referă la lumina dumnezeiască necreată, la harul dumnezeiesc necreat, care se mai numeşte şi "slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23), "lumina Feţei Sale" (Ps. 88, 16; Ps. 4, 6) "strălucirea Feţei Lui" (Ps. 17, 14), "putere de sus" (Luca 24, 49) etc...

Iar Sfântul Grigorie Palama expică: "Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa".

La această cunoaştere se referă şi Troparul Naşterii Domnului când spune: "Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, Că-ntru dânsa cei ce slujeau stelelor, De la stea s-au învăţat Să se-nchine Ţie, Soarelui Dreptăţii Şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, mărire Ţie!"

La aceeaşi cunoaştere şi lumină se referă şi textul din "Pavecerniţa Mică" în care se spune:
"Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam. Eu am zis : Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie. Doamne, la Tine am scăpat, învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul Meu. Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina. Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine."

Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. (Ioan 17:3)

"Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut." (Ioan 1, 18)

În rânduiala înmormântării mirenilor se spune că: "Pe Dumnezeu a-€‘L vedea nu este cu putinţă oamenilor..."
Mântuitorul spune însă:"€œFericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu€" (Matei 5, 8).

De aici se poate înţelege limpede că Acelaşi Dumnezeu este atât unul în fiinţă şi Întreit în Persoane, cât şi energie necreată. Fiinţa Sa divină nu poate fi văzută, însă energia Sa divină necreată poate fi văzută ca lumină necreată, aşa cum citim în vieţile mai multor Sfinţi.

"Lumina era cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul.
În lume era şi lumea printr'Însul s'a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Dar celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu,
cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s'au născut.
Şi Cuvântul trup S'a făcut şi S'a sălăşluit întru noi; şi noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:9-14)

În legătură cu această temă îţi recomand să citeşti capitolul "Cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu" din cartea "Terapeutica bolilor spirituale" scrisă de teologul Jean Claude Larchet.

Cuviosul Sofronie Saharov - chiar dacă în context vorbeşte despre budism, este vorba şi despre raţionalism - spunea că: "In budism, oamenii încearcă să facă o smucitură sau o sfâşiere şi să ajungă în nirvana. Dezvoltă o ţintă într-o teorie misticistă, văd lumina zidită a cugetului lor, şi asta s-a petrecut în mod similar şi la Plotin, la neoplatonicieni. Părinţii au ştiut asta, pe care o putem numi nor, dar trec peste ea şi ajung la vederea luminii necreate. Atunci trăiesc faptul că lumina vine din Persoană şi nu dintr-o idee şi simt legătura personală cu Dumnezeu şi în acelaşi timp dezvoltă o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de toată lumea, pănă la martiriu şi ură de sine."

Setea cea mai adâncă a omului este pentru adevăr - iar vestea cea bună, Evanghelia, e că Adevărul nu este o idee abstractă, ci o Persoană: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos!

Acesta este principalul motiv pentru care "cunoaşterea lui Dumnezeu" nu trebuie confundată cu "cunoaşterea despre Dumnezeu" adică cu informaţia despre Dumnezeu. Una este să ştii multe despre Dumnezeu din cărţi sau din diferite texte pe care le-ai citit şi altceva este să-L cunoşti pe Dumnezeu dintr-o experiere şi comuniune duhovnicească / harică cu Dumnezeu. Multa informaţie despre Dumnezeu fără trăirea unei vieţi în Hristos şi comuniune duhovnicească cu Dumnezeu, nu duce automat la "cunoaşterea lui Dumnezeu", ci mai degrabă la un raţionalism sec despre Dumnezeu.

[Capy]

Din cartea: "Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa" de Vlădica Hierotheos Vlachos:

Minte şi raţiune

- Minte vrea să însemne raţiune? - întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte ? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii ?

- Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este dragostea mintală a sufletului". Astfel că noi deosebim energia minţii de energia raţiunii. Mintea este un lucru, raţiunea altul. Mintea este ochiul sufletului. Şi întocmai cum ochiul trupului vede întreaga creaţie a lui Dumnezeu, la fel şi ochiul sufletului, care este mintea, dobândeşte experierea lui Dumnezeu. Acesta este felul în care lucrau puterile sufletului înainte de cădere. Mintea lui Adam vedea pe Dumnezeu iar raţiunea sa avea iscusinţa de a înfăţişa această experiere. Deci putem spune, păstrând analogiile, că aşa cum Mintea (Tatăl) naşte Cuvântul (Hristos), la fel mintea omului naşte cuvântul/raţiunea (logos). Dacă mintea e sănătoasă, atunci şi raţiunea e sănătoasă. La fel se întâmplă şi cu duhul care este, aşa cum am spus, dragostea mintală a sufletului. Dacă mintea e sănătoasă, dragostea este şi ea sănătoasă, deoarece este întoarsă către Dumnezeu şi astfel se pune în lucrare beţia duhului şi răpirea minţii. Dacă mintea este bolnavă, cădem din adevărata dragoste, adică avem parte de idolul dragostei, numit de Părinţi dragoste necuviincioasă".

Faptul că tradiţia latină a ajuns să confunde însuşirile ipostatice şi învaţă că Sfântul Duh purcede fiinţial şi de la Fiul arată neexistenţa unei teologii trăite nemijlocit. De asemenea, faptul că a ajuns până acolo încât să vorbească despre un har din zidire, înseamnă că nu a avut parte de experierea harului lui Dumnezeu. Căci, atunci când omul ajunge la experierea lui Dumnezeu, îşi dă foarte bine seama că harul este nezidit. întrucât nu au ajuns la această trăire, este vădit că nu pot avea o metodă de vindecare adecvată. Şi, într-adevăr, în tradiţia latină meşteşugul acesta al vindecării - pe care îl aflăm în Ortodoxie - nu există. Nu se vorbeşte despre minte {nous)*; raţiunea nu este deosebită de minte; întunecarea minţii nu este socotită o boală şi nici luminarea ei nu înseamnă revenirea la starea dintâi. Multe texte latine, foarte răspândite, sunt sentimentale, epuizându-se într- un moralism sterp; în Biserica Ortodoxă există însă o puternică tradiţie privitoare la aceste probleme, ceea ce arată adevărata sa metodă de vindecare.

* Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu raţiunea (logos).

O credinţă îşi dovedeşte autenticitatea tocmai prin urmările ei vindecătoare. Dacă tămăduieşte, este o credinţă adevărată; dacă nu, nu este adevărată. Aceasta se aplică şi ştiinţei medicale. Doctorul adevărat este acela care ştie cum să tămăduiască şi aduce vindecarea; şarlatanul nu poate aduce vindecare. La fel este şi cu sufletul. Din această pricină cred că deosebirea Predaniei ortodoxe atât de cea latină, cât şi de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tămăduirii. Deosebirea în tămăduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; şi nici teologia nu este filozofie.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie şi teologie. Filozofia este odrasla raţiunii omeneşti - adică raţiunea şi silogismele definesc expresia şi formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curăţite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi raţiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia şi în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Proorocul Isaia scrie: Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea şi din Ierusalim pre cel tare şi pre cea tare... pre judecător şi pre prooroc şi pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc şi prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteşte cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienţa sa practică". Şi continuă spunând că una este speculaţia şi altceva proorocia. Proorocul vorbeşte în Duhul Sfânt, nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îşi foloseşte inteligenţa. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc şi gânditor, cât este de mare deosebirea între înţelepciunea omenească şi harul dumnezeiesc". în graiul Sfintei Scripturi, proorocul şi teologul sunt una. Se vădeşte deci că este o deosebire uriaşă între un teolog şi un filozof, prin urmare şi între teologie şi filozofie. Deşi au studiat filozofia vremii lor, Părinţii Bisericii au urmat totuşi o metodă diferită spre a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici şi ortodocşi a fost şi încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfăţişa problemele de credinţă, pe când Sfinţii Părinţi au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două tradiţii au existat întotdeauna. O tradiţie era filozofică, întemeiată pe raţiune, fiind înfăţişată de toţi ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă tradiţie era isihastă, iar Sfinţii Părinţi se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelaşi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînţeles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeşte despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelaşi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ şi ca Sfântul Duh în viaţa Bisericii, însă în acest fel desfiinţa modul de existenţă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfinţii Părinţi aveau descoperirea şi experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar şi treimic. Ei şi-au exprimat experienţa păstrând termenii folosiţi de eretici, după ce mai întâi i-au curăţat şi le-au dat alt conţinut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinţa gândirii de a-L cuprinde şi a-L înfăţişa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este "Golgota" şi "crucea" cunoaşterii omeneşti, dar şi a raţiunii umane.

Athanasie: Este o persoană care se încrede mai mult în raţiune. Ţinteşte să sporească lăuntric prin raţiune şi este adevărat că, în trecut, mintea sa puternică 1-a ajutat de multe ori să ocolească greşeli grave. De aceea pune cam prea mult accent pe însemnătatea raţiunii. A făcut parte din multe organizaţii sociale şi politice, şi chiar din comunităţi religioase, fiind dezamăgit de toate. A aflat de curând despre tradiţia ortodoxă şi încearcă să o trăiască. însă marea sa problemă rămâne întâietatea raţiunii, divinizarea ei, absolutizarea şi, în ceea ce-1 priveşte, autonomizarea.

Constantin: A trăit mulţi ani călăuzindu-se de raţiune. Mai apoi, a înţeles marea deformare pe care auto-divinizarea raţiunii o pricinuieşte vieţii duhovniceşti. Şi-a dat seama cu tărie că excesiva accentuare a raţiunii este o stare rătăcită, care nu ţine de trăirea ortodoxă. Este atitudinea vaarlamică de tâlcuire a vieţii duhovniceşti. A studiat psihologia şi poate judeca oamenii după cuvinte şi reacţii, putându-le prezenta personalitatea cu mare uşurinţă. Este însetat după tradiţia ortodoxă, a citit câteva cărţi şi şi-a dat seama că Sfinţii Părinţi văd omul şi lumea prin altă prismă. I-ar plăcea să ajungă la acea trăire. Totuşi este puternic împiedicat de cunoştinţele anterioare, ca şi de propriul trecut: tradiţia întemeiată pe raţiune. Cu toate acestea, este atras de învăţătura patristică şi îşi dă silinţa să o trăiască.

[Capy]

Irina: Este singura femeie din grup. Ca fire, e foarte emotivă. A avut multe experienţe negative. Priveşte cu mare interes învăţătura patristică a Bisericii. Simte că Biserica este un spital, chiar şi fără ca cineva să i-o fi spus. Un spital care tămăduieşte persoanele bolnave. Simte că este bolnavă şi caută tămăduire. Insă vede tămăduirea doar ca pe ceva din afară, ca pe o scăpare de chinurile unei conştiinţe vinovate şi o eliberare de anxietate şi nesiguranţă. Socoteşte că dragostea şi slujirea din dragoste sunt tămăduitoare.

Vasile. Este un om cu principii conservatoare. Faptul că este mai în vârstă îl ajută să fie conservator. A învăţat partea practică a creştinismului şi adesea se revoltă împotriva exprimării unor păreri noi. Se simte în largul lui când este vorba de latura practică şi etică a creştinismului, astfel că învăţătura patristică o priveşte cu mult scepticism. Perspectiva sa asupra lucrurilor este foarte mărginită. Analiza patristică a sufletului, discuţiile despre minte şi inimă, distincţia între raţiune şi minte etc. îl sâcâie foarte tare, socotindu-le preocupări filozofice care deformează viaţa duhovnicească.

Acesta era grupul cu care am stat adeseori de vorbă după prima noastră întâlnire. Bineînţeles că în timpul convorbirii nu am avut putinţa să citez pasaje din Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Uneori am folosit câteva citate din memorie. Insă cititorul acestor discuţii poate găsi toate dovezile patristice în cărţile mele despre tămăduirea ortodoxă a sufletului: 1) Psihoterapia ortodoxă; 2) Tratamentul vindecător, 3) Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxă. Cititorul va găsi în aceste lucrări o analiză extinsă a poziţiilor prezentate aici ceva mai simplificat. De altfel, nu trebuie uitat că cele înfăţişate aici sunt doar punctele principale ale discuţiei şi, desigur, într-o discuţie nu se pot face analize prea ample, ci se ating doar lucrurile de temelie.

Mă rog ca publicarea acestor convorbiri să fie de folos cititorilor. Iar folosul nu este altul decât să-şi dea seama de propria boală şi să caute un tămăduitor şi o metodă de vindecare.

14 noiembrie 1987. Pomenirea celui între Sfinţi

[bogdan81]

Ar fi fost bine ca noi ortodocsii sa fim aia duhovnicesti si traitori. In realitate suntem mai degraba superstitiosi si superficiali. O dovedesc cu prisosinta manifestarile foarte prezente actualmente in spatiul ortodox: cipofobia superstitioasa, lupta si campania impotriva vaccinarii, apocaliptismul tot mai prezent, "divinizarea" unor duhovnici socotiti ca guru ai neamului, filetismul mai ales grecesc (dar e prezent peste tot), habotnicia si complexul de inferioritate, fariseismul tot mai prezent si multe altele.

[Capy]

.................................................. ............................................