Pagini de istorie care nu se mai predau în școli!

[tabitha]

Cea mai populară legendă despre originea Capitalei spune povestea unui cioban, Bucur, care acum mai bine de 700 de ani a ajuns în luncile Dâmboviţei păscându-şi animalele. Bucur era un om foarte avut, cu o turmă de oi foarte mare dar şi multe slugi. Şi-a aşezat stâna pe malul Dâmboviţei şi, ajutat de slujitorii săi, reuşeşte să îşi întemeieze o gopspodărie foarte mare.

Gospodăria ciobanului Bucur era atacată constant de prădători. Fata lui Bucur este răpită iar tatăl ei pleacă împreuna cu slujitorii săi să o recupereze. După lupte crâncene, Bucur reuşeşte să-şi salveze fiica şi întors acasă, porunceşte slugilor sale să transforme stâna şi gospodăria într-o cetate greu de străpuns. Pentru a-şi arăta recunoştiinţa faţă de Dumnezeu, Bucur ridică şi o biserică, în apropierea cetăţii sale. Cu timpul, oamenii care treceau prin zonă, au început să se aşeze în jurul bisericii şi a fortăreţei lui Bucur, şi astfel, se naşte prima comunitate pe malurile Dâmboviţei.

Bucureştiul este atestat arheologic din secolul al XIV-lea, iar documentar din 1459. Primul act care atestă existenţa Bucureştiului, a fost emis de Vlad Ţepeş la data de 20 septembrie 1459. Este vorba de un hrisov prin care domnitorul Vlad Ţepeş “cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată”, dăruieşte “lui Andrei şi cu fiii săi, Poiana lui Stev şi lui Iova şi lui Drug… ocina lui Petre din Ponor… Şi cine dintre dânşii va muri, iar ocinele să fie celor rămaşi, la dânşii prădalnica să nu fie” (prădalnică=normă juridică prin care moşiile familiilor fără urmaşi pe linie masculină reveneau domnului, iar exceptarea de la această prevedere făcea să poată fi moştenite şi de partea feminină).

Actul a fost eliberat cu scopul de a-i scuti pe cei amintiţi în hrisov de dările obişnuite şi se încheia cu menţiunea că “s-a înscris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968 (1459). Hrisovul era un pergament lung de 45,5 cm şi lat de 30,5 cm. A intrat în circuitul public în 1906 cu ocazia unei expoziţii organizate în Bucureşti, fiind trimis de învăţătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, judeţul Mehedinţi. Pergamentul nu se afla într-o stare prea bună, având unele rupturi şi pecetea căzută, însă faptul că era un document autentic, a făcut ca Academia Română să-l achiziţioneze în 1908.

Alte două acte eliberate de Vlad Ţepeş care vorbesc despre Bucureşti, au fost scrise în limba latină şi datează din 13 iunie 1458 respectiv 4 iunie 1460, având precizările că au fost emise, primul “lângă râul apei Dâmboviţa“, iar celălalt în “castrul de lângă râul Dâmboviţa“. Săpăturile arheologice făcute la Curtea Veche au scos la iveală o primă cetăţuie cu suprafaţa de 160 mp, care se pare că era un turn fortăreaţă înconjurat de un şanţ de apărare. Ulterior, Vlad Ţepeş pe la 1458-1459 a construit o nouă cetate peste ruinele celei anteroare. Noua cetate a fost construită din piatră de râu, sub formă dreptunghiulară pe o suprafaţă de cca. 700 mp. La data de 14 octombrie 1465, domnitorul Radu cel Mare a luat decizia ca Bucureştiul să devină una dintre reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti.

În perioada 1558 – 1559 a fost construită la Curtea Veche, Biserica Domnească. Este ctitoria domnitorului Mircea Ciobanul, dar şi cea mai veche clădire de cult care s-a păstrat în Bucureşti. Din 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucureştii devin capitala Ţării Româneşti. În 1661 pe strada cunoscută astăzi sub numele de Calea Moşilor, s-a făcut prima încercare de pavare cu piatră de râu. La 1694 s-a înfiinţat prima scoală superioară din Ţara Românească purtând numele de Academia Domnească activând la Sf.Sava. Palatul Mogoşoaia a fost construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu la 1702, pe moşia văduvei Mogoş, unde este găzduit.

La 1704, spatarul Mihai Cantacuzino a construit Spitalul Colţea, cea mai veche instituţie de acest fel din Bucureşti. Această clădire a fost avariată de un incendiu si de cutremur, şi de aceea va fi demolată si reconstruită, forma actuală datând de după 1888. O altă clădire important din punct de vedere architectural este Biserica Stavropoleus ridicată la 1724. Hanul lui Manuc construit la 1808 va găzdui semnarea în 1812 a actului cunoscut ca Tratatul de la Bucuresti dintre Rusia si Turcia, prin care Basarabia trecea sub stăpânire rusă până la 1918. Recensământul din 1831 numără 10.000 de case şi 60.587 locuitori. La 1854 se inaugurează Grădina Cişmigiu, despre care germanul Ferdinand Lassalle apreciază că“întrece cu mult tot ce poate arăta Germania”. Este important de menţionat că Bucureştiul este primul oraş din lume care introduce iluminatul cu petrol lampant. Acest lucru s-a produs la 1857, în timp ce la Viena abia în 1859 va introduce această facilitate publică.

La 1860 se începe pavarea străzilor cu piatră cubică ce înlocuiau pavajul făcut cu bolovani de râu. Urbea Bucureștiului devine capitala celor două Principate la 24 ianuarie 1864. Au loc două evenimete culturale importante, unul la 1866 când ia fiinţă Societatea Academică, iar celălalt în 1868 când are loc primul concert al Societaţii Filarmonica din Bucureşti. Tot în 1868 Casa Capşa deschide o cofetărie şi un restaurant, urmate în 1881 şi de o cafenea (printre primele din Europa), aceste locuri fiind nişte puncte foarte apreciate şi frecventate în Bucureşti.

Gara Filaret a fost staţia de cale ferată ce reprezenta punctul terminus al primei linii de calea ferată din România: Bucureşti – Giurgiu. Ulterior a devenit autogară (1960). A fost oficial inaugurată la data de 19/31 octombrie 1869. Gara Târgovişte denumită ulterior “de Nord” a fost pusă în funcţiune în septembrie 1872 şi era unită de cea de la Filaret printr-o linie pe care se mai aflau halta Cotroceni şi staţia Dealul Spirii. În decembrie 1869 a fost deschisă Universitatea Bucureşti, care l-a început a găzduit şi alte instituţii ca Senatul, Academia Româna, Biblioteca Centrală şi Şcoala de arte frumoase. Din 1872 intră în circulaţie prima linie de tramvai cu cai (“tramcar”), care îşi desfăşoară activitatea până în 1929. Din 1882 se introduce lumina electrică, iar prima instalaţie intră în funcţiune la Palatul Regal din Calea Victoriei, de unde este alimentat şi Palatul Cotroceni, apoi urmeaza Teatrul Naţional şi Gradina Cişmigiu.


sursa : www.efemeride.ro

[tabitha]

Povestea spune că în satul Cărpinet, de la poalele Apusenilor, un ţăran ar fi trăit cât trei vieţi. Culmea, în Evul Mediu, când speranţa de viaţă era mult mai mică. Atestat în două documente distincte, cazul a rămas neştiut până acum.

Biserica discordiei

Sfârşit de secol XV. Iobagii din satele Leheceni şi Cărpinet, risipite la poalele Munţilor Codru Moma, voiau să-şi dureze o biserică. Dar orgoliile credincioşilor erau la fel de mari, fiecare comunitate insistând ca lăcaşul să fie în satul ei. Cu greu s-au înţeles în final să… împartă biserica. Cum? Au ridicat-o pe hotarul dintre cele două sate, pe pământul bătrânului preot Paşcu Popa, din Cărpinet, ales să păstorească ambele sate cu condiţia ca doar cei din neamul lui să slujească în acea biserică. Lucru care s-a şi întâmplat, vreme de trei generaţii ctitorului Paşcu urmându-i la altar fiul său Marcu, apoi nepotul Achim şi strănepotul Avram.

Cum lăcaşul fusese ctitorit din banii familiei sale şi ai enoriaşilor, nu din vistieria împărătească, Avram a cerut şi a primit o scrisoare de scutire de la plata dărilor pentru pământul aferent bisericii. „Popa Avram ne-a implorat să-l lăsăm să slujească în biserică, aşa cum s-a făcut din cele mai vechi timpuri, fără a plăti impozit. Cu autoritatea noastră împărătească, cerem să-l lăsaţi în starea cea veche”, poruncea în iunie 1598 arhiducesa Maria Cristina, soţia principelui Sigismund Báthory al Transilvaniei, printr-un hrisov trimis şi parohului din Cărpinet.

După 21 de ani, moşierul Wass Ferencz, căruia îi aparţineau pământurile din zonă, s-a ridicat împotriva poruncii regale, trimiţându-şi perceptorii să-i ceară lui Avram impozit şi transformând din nou biserica într-un măr al discordiei. De data aceasta, între latifundiar şi iobagii din cele două sate, care au sărit în apărarea popii.

Procesul bătrânilor

Pentru stingerea conflictului, comitele Bihorului, Diák Andrei, a ordonat un proces public „de statornicire” şi reconfirmare a privilegiului regal, care a avut loc la Băiţa în 1619. La judecată au fost chemaţi primarii din 6 sate, dar şi 20 de vârstnici, „toţi mai bătrâni de 100 de ani”, care au dat mărturie sub aspru jurământ că toţi preoţii care au slujit biserica dintre hotare erau neamul lui Paşcu, moştenind din tată-n fiu scutirea de impozite acordată de principesa Maria Cristina.

Dintre cei chemaţi în faţa judelui singurul căruia i s-a consemnat vârsta a fost iobagul Lupu Bara din Cărpinet, pomenit de notarul Gáspár Nemeti de două ori în actul de judecată. „Avea 225 de ani„, arăta procesul-verbal. Tocmai datorită vârstei sale, a fost şi cel mai credibil, mărturisind că trăise anii celor trei generaţii de preoţi şi că i-a cunoscut pe toţi. „Ştiu sigur că Popa Marcu a fost fiul bătrânului Popa Paşcu şi tatăl lui Achim (n.r. – tatăl lui Avram), care n-au plătit niciodată impozit pe pământul bisericesc”, a spus bătrânul Lupu, înşirând genealogia familiei preoţeşti. Iobagul a întărit astfel cu vorbele sale porunca împărătească, potrivit căreia „cine va aduce popă străin îi va obliga pe popii de aici la plata impozitului sau a prestării de munci”.

Naşterea legendei

La finalul procesului, judele a dat dreptate iobagilor: „Deoarece cinstiţii bătrâni declară că din timpurile îndepărtate acest pământ bisericesc a fost deţinut fără a se plăti impozit şi prestaţie în muncă, să se păstreze tot aşa, întrucât el aparţine preoţilor„, se arată în actul de judecată din 9 noiembrie 1619.

Documentului i s-a pierdut urma multă vreme, dar informaţia despre incredibila vârstă a iobagului Lupu nu s-a pierdut. A fost adusă la lumină, printr-un alt hrisov, în 1968, de reputatul academician Ştefan Meteş (foto), care îi descria în publicaţia Magazin Istoric pe cei mai vârstnici locuitori ai Transilvaniei medievale găsiţi de el în actele vremii. Aici, alături de câţiva „tineri” cu vârste între 118 şi 130 de ani, sunt menţionaţi hunedoreanul Toader Giurgiu (150 ani), soţii Sara (164 ani) şi Rovin Iovas (172 ani) din Caransebeş, şi bănăţeanul Petruţ Ciortan (185 ani).

Meteş scoate în evidenţă mai ales cazul bihoreanului din Cărpinet. „Prin vârsta lui, îi depăşeşte cu mult pe toţi ceilalţi”, scria istoricul, argumentând cu înscrisurile din Urbariul Domeniului Beiuş, adică „recensământul” populaţiei şi al proprietăţilor din întreaga Depresiune a Beiuşului făcut de autorităţile maghiare, care îl menţionează pe Lupu Bara ca având, în anul 1619, vârsta de 225 de ani. Meteş a găsit Urbariul în arhivele din Budapesta, l-a studiat, tradus şi copiat, şi aşa s-a răspândit legenda celui mai vârstnic dintre români.

A doua dovadă

Lucrurile nu s-au oprit însă aici, pentru că o altă întâmplare l-a readus pe Lupu în atenţia istoricilor. În 1785, biserica de pe hotarul dintre Leheceni şi Cărpinet nu mai avea preot, după ce ultimul descendent al ctitorului Paşcu s-a stins din viaţă fără moştenitori. Sătenii şi-au disputat iar lăcaşul, drept pentru care stăpânirea l-a trimis la Vaşcău pe judecătorul Mihail Pop de Băseşti. La audieri, judele a cerut transcrierea, din latină în maghiară, a înscrisurilor din 1598 şi 1619, într-un singur document, în care Lupu apare din nou menţionat cu matusalemica sa vârstă.