Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

ESTE FOARTE BINE SA SPUNEM CAND NE RUGAM SI CUVINTE DE LA NOI INSINE, PLINE DE CREDINTA SI DRAGOSTE FIERBINTE PENTRU DOMNUL. Sa nu vorbim cu Domnul prin cuvinte straine, sa nu ramanem mereu nevarstnici in credinta si nadejde, ci sa aratam ca stim sa gandim cu capul nostru, sa rostim din inima propriul nostru cuvant de recunostinta, fiindca FOLOSIND DOAR CUVINTE STRAINE, NE OBISNUIM CU ELE SI NE RACIM. Si nici nu ne putem inchipui cat de binevoitor ni se va arata Domnul cand vom veni cu cuvinte de rugaciune gasite de noi insine, izvorate dintr-o inima plina de credinta, iubitoare si recunoscatoare.

Vom spune numai ca

SUFLETUL CARE INALTA SPRE DUMNEZEU PROPRIILE SALE CUVINTE, CUNOASTE UN FIOR DE BUCURIE, SE INVAPAIAZA, CAPATA VIGOARE, IRADIAZA DE FERICIRE. VEI SPUNE DOAR CATEVA CUVINTE, DAR VEI GUSTA FERICIREA PE CARE N-AI PUTEA-O SIMTI NICI DUPA CELE MAI LUNGI SI MAI MISCATOARE RUGACIUNI SCRISE DE ALTII, DACA LE ROSTESTI DOAR DIN OBISNUINTA, NESINCER.

Sfantul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Cand ii ceri oarece [lucru de folos sau cerere duhovniceasca, nu impotriva voii lui Dumnezeu – n.n] Domnului, inchipuie-ti indata cu ochii mintii cum ti se va da darul la care ravnesti, de binefacatoarea si generoasa dreapta a lui Dumezeu, mana care din belsugul dumnezeiesc a impartit si imparte tuturor, si NU STA NICI O CLIPA SA TE INTREBI DACA VEI PRIMI SAU NU CELE CERUTE, CONSIDERAND ACEST GAND NEBUNIE, precum a celui despre care a scris proorocul ca a zis in inima lui “nu este Dumnezeu” (Psalmul 13, 1). Asa cum, adresand o cerere de ajutor unui om bun si generos, ne si inchipuim dinainte mana care ne va da cele cerute, fiindca dupa pilda Parintelui Atotbun, si binefacatorii de pe pamant sunt buni si marinimosi si ne dau indata ceea ce am cerut, dupa cum s-a spus: “Cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare el va da piatra? Sau de-i va cere peste, oare el ii va da sarpe? Deci, daca voi, rai fiind, stiti sa dati lucruri bune fiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la El?” (Matei 7, 9-11).

Sfantul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

UNEORI CAND DE-ABIA AI INCEPUT SA SIMTI DESFATARE DE LA DOMNUL, DIAVOLUL VINE SI ITI PRICINUIESTE EL INSUSI SAU PRIN ALTII O MARE SUPARARE. ACEASTA ESTE SOARTA CELOR CE IN ACEASTA VIATA LUCREAZA CELE ALE DOMNULUI.

De pilda, te-ai umplut de bucurie si de liniste stand in fata Sfantului Potir si dupa ce ai terminat slujba, vine peste tine o incercare ca de foc si o data cu ea o mare suparare. Chiar si cand stai in fata Sfantului Potir, diavolul cauta sa unelteasca impotriva ta, te tulbura cu fel de fel de ganduri cu care, vrand- nevrand, trebuie sa lupti – de fapt, sa te lupti cu el – vrei sa ramai cat mai mult cu Domnul, dar diavolul nu te lasa. Atata timp cat bantuie in noi patimile si mai viaza omul cel vechi in noi, va mai trebui sa induram multe suparari si incercari ale vietii in lupta omului vechi cu cel nou.

Sfantul Ioan de Kronstadt

[ioan67]

În prealabil postat de cristiboss56

UNEORI CAND DE-ABIA AI INCEPUT SA SIMTI DESFATARE DE LA DOMNUL, DIAVOLUL VINE SI ITI PRICINUIESTE EL INSUSI SAU PRIN ALTII O MARE SUPARARE. ACEASTA ESTE SOARTA CELOR CE IN ACEASTA VIATA LUCREAZA CELE ALE DOMNULUI.

De pilda, te-ai umplut de bucurie si de liniste stand in fata Sfantului Potir si dupa ce ai terminat slujba, vine peste tine o incercare ca de foc si o data cu ea o mare suparare. Chiar si cand stai in fata Sfantului Potir, diavolul cauta sa unelteasca impotriva ta, te tulbura cu fel de fel de ganduri cu care, vrand- nevrand, trebuie sa lupti – de fapt, sa te lupti cu el – vrei sa ramai cat mai mult cu Domnul, dar diavolul nu te lasa. Atata timp cat bantuie in noi patimile si mai viaza omul cel vechi in noi, va mai trebui sa induram multe suparari si incercari ale vietii in lupta omului vechi cu cel nou.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Slava Domnului!
Mare si nepriceputa de noi, bietii oameni, e Sfanta Intelepciune a Doctorului de oameni!

[ioan67]

În prealabil postat de cristiboss56

... sa nu ramanem mereu nevarstnici in credinta si nadejde..
Sfantul Ioan de Kronstadt

....:) Poezie pura, fireste. Adevarul obisnuieste sa fie Poet.
*
Nevarsta-i dincolo de umbra, chiar, a Crucii.
*
Netimpul, nerodirea, nefiinta.
(Nesimtirea?....)

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan67

....:) Poezie pura, fireste. Adevarul obisnuieste sa fie Poet.
*
Nevarsta-i dincolo de umbra, chiar, a Crucii.
*
Netimpul, nerodirea, nefiinta.
(Nesimtirea?....)

Bine ai revenit , Ioane :)

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă Română se află în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, post rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare şi de postul cu care ea însăşi, după tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice.
Postul şi sărbătoarea au pătruns la noi odată cu generalizarea cultului mariologic în Răsărit, prin secolul al V-lea. Românii i-au acordat o cinstire deosebită, sărbătoarea fiind aşteptată, după unele tradiţii, cu aproape aceeaşi bucurie ca Paştele sau Crăciunul. O dovadă a acestei cinstiri este şi postul de două săptămâni care precede sărbătoarea şi care se ţine de către creştini pretutindeni, ‘căci postul ei a fost ţinut mai abitir ca al Crăciunului’, după cum arată tradiţia. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este cinstită şi prin mulţimea de biserici care poartă acest hram.
Din informaţiile publicate de Tudor Pamfile, în ‘Sărbători de toamnă şi Postul Crăciunului’, 1914, Postul Adormirii Maicii Domnului se socoteşte a fi tot aşa de mare, adică de însemnat, ca şi Postul Mare de dinaintea Paştilor, din care se zice chiar că este rupt. Ca urmare, toată lumea trebuie să-l ţină cu sfinţenie, nefiind îngăduită mâncare de dulce decât bolnavilor şi copiilor.
Cu privire la perioada postului, muscelenii ‘nu mănâncă nici chiar untdelemn, iar dezlegare de peşte nu-i decât o singură zi, Pobrejenia (Schimbarea la Faţă n.n.), că Postul Sîntă-Măriei este rupt din Păresimi.’ De asemenea, în popor există credinţa potrivit căreia, ‘la început, Postul Paştilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung şi prea sărăcăcios, aşa că oamenii ieşeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s-a micşorat acest post cu două săptămâni şi s-au pus aceste zile de post înaintea Sântă-Măriei Mari, când e belşug de legume şi zarzavaturi’.
Semnificaţia sărbătorii
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului are multiple semnificaţii teologice şi spirituale pentru credincioşi. De altfel, însăşi icoana Adormirii Maicii Domnului arată această taină a primirii mamei în braţele lui Hristos, Fiul ei. În iconografie, lângă sicriul binecuvântat cu trupul Fecioarei se află Hristos în picioare, purtând sufletul Macii sale, ca pe un bebeluş. Acesta este gestul suprem de reciprocitate a iubirii. Cea care L-a ţinut în braţe pe Dumnezeu, acum odihneşte în braţele Fiului şi Stăpânului ei.
Moartea Maicii Domnului înseamnă intrarea ei în iubirea infinită a Fiului ei, iar inima ei de mamă se uneşte cu inima Fiului, simţind dumnezeieşte durerile lumii şi alinându-le cu milostivirea ei. După adormire, nimeni şi nimic nu o mai pot opri pe Maica Domnului să ajute pe toţi credincioşii. Nici timpul, nici spaţiul, nici limitările umane, nu mai pot opri pe Maica Domnului să fie pretutindeni în har, mângâind pe cei îndureraţi şi inspirând Biserica Fiului ei.
Axionul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului vorbeşte despre această taină a prezenţei Fecioarei în inima lumii şi în viaţa Bisericii. Cuvintele „Se biruiesc hotarele firii întru tine Preacurată Fecioară, că naşterea fecioreşte şi moartea arvuneşte viaţă” semnifică acest schimb dumnezeiesc între cele pământeşti şi cele cereşti, prin iubirea Mântuitorului. Astfel, naşterea Fiului lui Dumnezeu din ea fecioreşte firea umană şi sfinţeşte întreaga creaţie, iar moartea ca despărţire vremelnică a sufletului de trup arvuneşte viaţă, fiind pragul ontologic dintre vremelnicie şi veşnicie, dintre timp şi eternitate, dintre libertate şi har. Adormirea Maicii Domnului este aşadar o sărbătoare în care antinomia teologică a infinitului devenit finit pentru iubirea Sa veşnică pentru noi se împleteşte cu prezenţa permanentă a rugăciunii Maicii Domnului în viaţa lumii, până la sfârşitul veacurilor.
Sursa: basilica.ro

[cristiboss56]

- Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic. Ce înseamnă aceasta ?
- Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și îşi întăreşte o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războieşte, putând chiar să le răpună.
Cred că scriitorul descrie cele pe care le-au suferit cei şapte prunci, mama lor, Sfânta Solomoni, şi dascălul lor, Sfântul Eleazar, din pricina cugetării evlavioase, tocmai ca să arate puterea gândului bun.
Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri . Are mare putere . Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe „aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea, încercaţi pe cât puteţi, să plantaţi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, astfel încât inima să vi se facă grădină de flori, iar rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre .
Atunci când cineva ține, fie şi pentru puţin timp, un gând de-a stânga, adică rău, asupra cuiva, orice nevoință ar face, fie post, priveghere etc., se pierde. La ce îl va ajuta asceza, dacă în paralel nu se nevoieşte să nu primească gândurile rele? De ce să nu golească mai întâi chiupul de depunerile din untdelemn, care sunt bune numai pentru săpun, şi doar apoi să pună untdelemnul cel bun, ci pune untdelemnul cel bun împreună cu cel nefolositor, stricându-l în acest fel?
Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință . Un tânăr oarecare, de pildă, este războit de diavolul cu gânduri necurate şi face privegheri, postiri, posturi de trei zile ca să se slobozească de ele. Însă un gând curat, ce îl va aduce, are putere mai mare decât privegherile şi postirile pe care le face şi îl ajută mai eficient .
(Cuviosul Paisie Aghioritul)

[ioan67]

Da, pentru ca lupta crestinului nu e in primul rand cu trupul (asta e adjuvant, auxiliar totusi) ci cu duhurile. Postul, toata asceza sunt treburi duhovnicesti (sufletesti), nu trupesti. De sunt trupesti e, inca, si mai rau!

[cristiboss56]

Primul stadiu este rostirea rugăciunii cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Pe cât putem, o rostim cu voce tare şi repede. Şi aceasta pentru că începătorul este neputincios, iar ispititorul încearcă să-i tulbure mintea cu diferite imaginaţii. Rostind rugăciunea repede şi continuu, nu lasă să se lipească de mintea lui imaginaţiile. Aici vreau să fii foarte atent. Chiar şi atunci când ţi se par a fi bune, alungă-le departe, căci şi acolo îşi bagă dia*volul coada. Încearcă numai să înţelegi cele pe care le spui. Nimic altceva.

Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!... Tâlharii!... Sunt în primejdie!... Ajutor!...”

La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”.

Unii călugări îmi mărturisesc că, uneori, ispititorul îi războieşte cu închipuiri desfrânate şi alte deşertă*ciuni. Ei, tocmai acest război li s-a făcut pricină să dobândească rugăciunea curată, pentru că au fost nevoiţi să-L roage pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Altor călugări, din îngăduinţa lui Dumnezeu, li se arată satana aievea, având un chip sălbatic şi o înfăţi*şare înfricoşătoare şi îi ameninţă, îi bate şi îi strânge de gât pentru a nu rosti rugăciunea. Atât de mult se cutremură de numele lui Hristos. Atunci să vezi cum se învârte şiragul de metanii şi atât de curată se face rugăciunea, încât mintea este absorbită de Hristos.

Un călugăr mi-a mărturisit că odată, în timp ce rostea rugăciunea, satana i-a îngreuiat atât de tare inima, încât credea că îl apasă o stâncă. L-a strâns atât de tare, încât nu putea să se roage nici cu gura, nici cu mintea. Atunci s-a gândit să facă semnul Sfintei Cruci. Dar în acea clipă diavolul i-a legat şi mâinile, ca să nu le poată mişca. Dar Dumnezeu l-a luminat să facă semnul Crucii cu capul. Aceasta a fost. Îndată satana i-a slobozit pieptul şi mâinile şi s-a făcut nevăzut. În acea clipă, călugărul a început să rostească cu mintea rugăciunea, repede şi curat. Când mi-a mărturisit aceasta, eu i-am spus:

- Eşti dator satanei, pentru că te-a învăţat rugăciunea. Acum, străduieşte-te să nu o pierzi.

Rugăciunea minţii se numeşte şi a inimii. Mă în*trebi dacă şi rugăciunea rostită cu vocea se poate numi a inimii.

Dacă rugăciunea nu este curată, nici cea a minţii, nici cea rostită nu se poate numi a inimii.

Rugăciunea este a inimii atunci când mintea este înghiţită de inimă. Atunci, chiar dacă ar cădea bombe sau ar arde casa, mintea nu vrea să iasă din inimă, chiar dacă este în primejdie să ardă.

Pentru a înţelege aceasta, citeşte viaţa Sfintei Irina Hrisovalantu. Diavolul a dat foc hainelor ei şi, cu toate că îi ardea trupul, ea stătea nemişcată ca o lumânare, cu mintea ridicată la Dumnezeu.

Aceasta este adevărata rugăciune, care străbate cerul şi ajunge la tronul lui Dumnezeu. Moise, fără să-şi deschidă gura, a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Ce strigi către Mine?” (Ieşire 14, 5). Aceasta înseamnă că striga dinlăuntrul lui, înseamnă că străpungea cerul cu ini*ma lui.

(Monahul Iosif Dionisiatul)