Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Din alt punct de vedere, nevoinţa postirii (practicată îndeobşte de creştinii obişnuiţi ai Bisericii Ortodoxe) poate fi „grea” sau „uşoară”. Postul este „uşor” atunci când ne hrănim (fie şi numai cu mâncare vegetală) ori de câte ori ne este foame sau simţim nevoia (din pricina neputinţei trupului); el devine „greu” atunci când mâncăm numai la ore dinainte stabilite (fie la amiază, fie la ceasul al nouălea – ora 15 d.a., fie după apusul soarelui), în virtutea unei înfrânări precum cea practicată în sfintele mănăstiri, acolo unde masa se serveşte numai „de obşte” şi numai la momentul potrivit, hotărât prin acordul comun al vieţuitorilor mănăstirii. Există şi aşa-numitul „post negru” (măsură de înfrânare foarte grea şi deloc accesibilă oricui); aceasta implică absenţa oricărei alimentaţii şi hidratări pe parcursul unei zile întregi, sau chiar pe durata a două-trei zile (după puterea fiecăruia). Nevoitorul simte acum din plin „povara” folositoare a postului prin greutatea şi dificultatea unei asemenea nevoinţe, înţelegând cât de anevoios este de fapt drumul către limanul nepătimirii. După astfel de zile de post negru descoperim cât de mare trebuie să fie efortul de voinţă pentru a înainta în acest urcuş pe trepte mai înalte (contrar unor practici de asceză orientală care propun o „purificare” pe căi de cu totul alt fel decât calea creştină dumnezeiască).
Trebuie făcută o precizare: dacă este singură, dacă nu se face însoţită în chip nedespărţit şi neîncetat cu nevoinţa rugăciunii, atunci nevoinţa postirii nu are nici o valoare. Postul este legat de rugăciune precum sunt cele două feţe ale unei monezi; sau, degeaba ai ochiul ca organ trupesc – dacă îl acoperi, nu mai vezi nimic. Aşa şi cu postul: dacă nu îl umpli cu rugăciunea, el nu mai este „post”, ci devine „dietă” sau „regim de slăbit”.

《 va urma 》