Scrieri pseudoortodoxe infiltrate in Sfanta Traditie

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub cerur.

Lupta noastră nu este împotriva trupului si asângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12)

Apostolul ne sfătuieste: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavând de zis nimic rău despre noi.

Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălasurile văzduhului."

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi crestinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor si să purtăm de grijă cum vom săvârsi iesirea din trup si cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească si să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, si va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii si al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici si neînsemnate, si de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţisează ceasul morţii si judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricosătoare, când puterile cele dumnezeiesti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila si ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om ... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile ceresti, luând sufletul, porneste urcusul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile si stăpâniile lumii. Acestia sunt osânditorii nostri, vamesii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi acestia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele si datoriile acestui om -păcatele tinereţii si ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie si cele fără de voie, săvârsite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rusinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmasi care îl împresoară cu mii si mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcusul către cer, ca să nu se sălăsluiască în lumina celor vii, si ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe".

Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeste-mă din mâinile dracilor si de judecată si de osândire si de cercarea cea înfricosătoare, si de vămile cele chinuitoare, si de căpetenia cea cumplită si de osânda vesnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăsi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”

http://www.sfaturiortodoxe.ro/suflet...vazduhului.htm

[Florin-Ionut]

Salut Ovidiu,

În prealabil postat de ovidiu b.

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri.

Lupta noastră nu este împotriva trupului si asângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12)

Duhurile stau sub ceruri sau în văzduhuri, nu neg. Dar lupta noastră împotriva lor aici şi acum este, pe pămînt şi în timpul vieţii. După moarte nu mai este nici o luptă, atunci nu mai avem decît să aşteptăm decizia Judecătorului.

În prealabil postat de ovidiu b.

Apostolul ne sfătuieste: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavând de zis nimic rău despre noi.

Iarăşi, ziua cea rea acum este, astăzi. Armele Lui Dumnezeu se folosesc în timpul vieţii, nu după moarte. E cateheză de bază, e o banalitate să ştii aşa ceva. Hristos spune: ajunge zilei răutatea ei. Care zi? Cea de astăzi, care măsoară viaţa grea a omului pe pămînt.

În prealabil postat de ovidiu b.

Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălasurile văzduhului."

Unde scrie Ioan Hrisostom despre vămi? Da, este o călătorie care durează cîteva zile, cu destinaţia Hristos, perfect de acord.

În prealabil postat de ovidiu b.

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi crestinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor si să purtăm de grijă cum vom săvârsi iesirea din trup si cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească si să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Au acele duhuri rele puterea să ne oprească? Aici este lucrul ceea ce mă deranjează în învăţătura vămilor, că demonii ar avea puterea să dea cu zapisul în cap sufletului, aruncîndu-l direct in ză Hell, fără a mai aştepta judecata Lui Hristos.

În prealabil postat de ovidiu b.

Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, si va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii si al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici si neînsemnate, si de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

Cum să ne osîndească (=condamne) stăpînul lumii şi al văzduhului? De vreme ce dintru început a vrut scaunul Lui Hristos, nevoind să se închine Lui şi de fapt consiferîndu-se asemenea creatorului, tatăl minciunii acum vrea să devină judecător peste creaturile Domnului înlocuindu-L pe Hristos. Logic.

În prealabil postat de ovidiu b.

Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţisează ceasul morţii si judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricosătoare, când puterile cele dumnezeiesti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila si ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om ... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile ceresti, luând sufletul, porneste urcusul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile si stăpâniile lumii. Acestia sunt osânditorii nostri, vamesii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi acestia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele si datoriile acestui om -păcatele tinereţii si ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie si cele fără de voie, săvârsite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rusinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmasi care îl împresoară cu mii si mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcusul către cer, ca să nu se sălăsluiască în lumina celor vii, si ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe".

Aşa. Demonii acuză (nu condamnă, nu judecă, nu pun capăt călătoriei), iar îngerii duc mai departe sufletul spre Hristos. De acord.

În prealabil postat de ovidiu b.

Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeste-mă din mâinile dracilor si de judecată si de osândire si de cercarea cea înfricosătoare, si de vămile cele chinuitoare, si de căpetenia cea cumplită si de osânda vesnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăsi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”

http://www.sfaturiortodoxe.ro/suflet...vazduhului.htm

Poveşti de speriat babele. E bine să sperii babele, şi Părintele Cleopa făcea asta ca metodă de a le ţine măcar pe linia de plutire...

[Lavrentiu]

Iata aici un articol destul de bine documentat pe tema vamilor: http://www.crestinortodox.ro/inmorma...lui-70165.html

Un pasaj relevant, dupa parerea mea, este acesta:

Apoi, dupa cum au aratat de altfel si cei care o socotesc vrednica de crezare, invatatura despre vamile vazduhului nu trebuie socotita litera de Evanghelie si primita ca atare, ci cugetata duhovniceste. Sfantul Teofan Zavoratul spune ca ea infatiseaza fara indoiala lucruri care se petrec cu adevarat, dar nu exact asa cum sunt istorisite; pentru ca sunt tainice, duhovnicesti si greu de patruns, sunt prezentate pe intelesul omului ce traieste in trup, intr-o forma materiala, insa pur simbolica. Se poate vedea usor ca in aceste istorisiri numarul si felul vamilor din vazduh, ca si pacatele cercetate la fiecare din ele nu sunt intotdeauna aceleasi; in ele se oglindeste de fapt starea launtrica, experienta si cadrul de referinta, proprii fiecarui autor. De aceea, citindu-le, trebuie sa trecem dincolo de amanunte, tintind la simbolismul si mai cu seama la intelesul lor duhovnicesc. Lucrul acesta ni-l spune Episcopul Macarie al Moscovei, scriind ca "nu trebuie sa ne inchipuim vamile vazduhului in mod grosolan, material, ci, pe cat este cu putinta, sa cugetam la ele duhovniceste si, nestaruind asupra amanuntelor, diferite de la un autor la altul si de la istorisire la istorisire, sa cautam intelesul lor profund".

Nu trebuie sa uitam insa deloc ca nu trebuie sa lasam lucrurile care nu sunt dogme sa ne separe. Pentru mantuirea noastra nu este relevant daca sunt 20 sau 24 de vami, sau daca nu sunt deloc, cum nu este relevant daca sunt 9 cete ingeresti sau 243. Dar chiar daca sunt sau nu vami, nu ne va fi iertat daca suntem nemilostivi sau mandri.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Salut Ovidiu,



Duhurile stau sub ceruri sau în văzduhuri, nu neg. Dar lupta noastră împotriva lor aici şi acum este, pe pămînt şi în timpul vieţii. După moarte nu mai este nici o luptă, atunci nu mai avem decît să aşteptăm decizia Judecătorului.



Iarăşi, ziua cea rea acum este, astăzi. Armele Lui Dumnezeu se folosesc în timpul vieţii, nu după moarte. E cateheză de bază, e o banalitate să ştii aşa ceva. Hristos spune: ajunge zilei răutatea ei. Care zi? Cea de astăzi, care măsoară viaţa grea a omului pe pămînt.



Unde scrie Ioan Hrisostom despre vămi? Da, este o călătorie care durează cîteva zile, cu destinaţia Hristos, perfect de acord.



Au acele duhuri rele puterea să ne oprească? Aici este lucrul ceea ce mă deranjează în învăţătura vămilor, că demonii ar avea puterea să dea cu zapisul în cap sufletului, aruncîndu-l direct in ză Hell, fără a mai aştepta judecata Lui Hristos.



Cum să ne osîndească (=condamne) stăpînul lumii şi al văzduhului? De vreme ce dintru început a vrut scaunul Lui Hristos, nevoind să se închine Lui şi de fapt consiferîndu-se asemenea creatorului, tatăl minciunii acum vrea să devină judecător peste creaturile Domnului înlocuindu-L pe Hristos. Logic.



Aşa. Demonii acuză (nu condamnă, nu judecă, nu pun capăt călătoriei), iar îngerii duc mai departe sufletul spre Hristos. De acord.



Poveşti de speriat babele. E bine să sperii babele, şi Părintele Cleopa făcea asta ca metodă de a le ţine măcar pe linia de plutire...

Da Florine, numai ca uneori suntem si noi un pic cam babe...:)
Eu am citit ca "vamile" sunt acceptate in Biserica pe pozitia de parere teologica, teologumena, cam asa ceva... Au folosul lor, desigur, altfel ar fi pierit de mult si ar fi fost ferm "executate" de Biserica.
Mie, sa-ti spun cu mana pe inima, mi-a prins bine cartea cu Vamile, prefatata de Nicodim Mandita. Nu stiu daca acum m-ar mai multumi (cel putin in anumite privinte) dar atunci cand am citit-o m-a facut sa cuget intr-o maniera mai putin grabita si lumeasca. In orice caz, cartea are "subtirimea" ei, in sens duhovnicesc. Cere gandirea si simtirea aparte a credinciosului, iar nu altminteri (adica nu rece, analitic, rationalist). In fine... astazi prefer sa citesc Biblia si alte scrieri sfinte.
Doamne ajuta!

P.S. Materialul propus de Ovidiu in postarea nr. 8 consider ca este destul de lamuritor pentru problema vamilor. Daca Parintii spun acele lucruri, ce rost mai are sa problematizam de la capat? Zic si eu, nu te supara, te rog.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de ovidiu b.

Vămile cunoştinţei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmaşii lui Dumnezeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă- de departe faţa îngerului păzitor, dacă necredinciosul acela era dintre cei botezaţi.

Adică ateii şi nefericiţii de păgîni care nu au avut şansa să cunoască ortodoxia nici măcar la Judecata particulară nu mai ajung. Înţeleg eu bine?

[Florin-Ionut]

http://www.teologie.net/2011/07/14/i...ami/#more-1958

Sfânta Scriptură, dar mai ales unii Sfinţi Părinţi (Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei ş.a.) vorbesc despre anumite piedici pe care diavolul va încerca să le pună sufletului după moarte, în timp ce acesta merge spre judecata particulară pe care o va face Hristos. Aceste piedici vor fi de fapt învinuirile pe care diavolii (etimologic: „clevetitori, pârâtori, mincinoşi”) vor încerca să ni le aducă, scoţând la iveală patimile şi păcatele săvârşite de noi în viaţă; iar ca acest lucru să nu se întâmple, omul trebuie să aducă pocăinţa şi fapte bune, care îl vor îndreptăţi înaintea Judecăţii. Însă mai mult decât orice, omul trebuie să ceară şi să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu. Această învăţătură este confirmată de cei mai mulţi teologi şi sfinţi ai Bisericii, inclusiv din sec. XIX-XX.

Începând cu secolele XI-XII, în literatura creştină apare o scriere apocrifă care vorbeşte despre o creştină pe nume Teodora, care după moarte, în timp ce sufletul ei mergea spre cer, acesta a fost împiedicat de diavoli pentru diferite păcate săvârşite de ea în viaţă. Părintele ei duhovnicesc, Cuviosul Vasile cel Nou, fiind în rugăciune, a fost înştiinţat despre aceasta şi a început să verse lacrimi pentru sufletul ei, iar aceste lacrimi de rugăciune au ajutat-o să treacă mai departe. Această scriere pentru prima dată vine cu ideea de „vamă”, la care trebuie să plăteşti pentru a trece mai departe, numai că deşi chiar şi în această scriere dubioasă plata se face cu lacrimi de rugăciune lui Dumnezeu, dar nu cu colaci, prosoape, lumânări sau bani. În literatura religioasă rusă, scrierea a fost numită „Vămile Teodorei” şi descrie doar 20 de vămi, care ulterior au fost zugrăvite pe pereţii mai multor biserici, inclusiv la intrarea în peşterile Lavrei din Kiev. Literatura religioasă română cunoaşte scrierea sub denumirea de „Vămile văzduhului” şi descrie 24 de vămi, deşi am auzit de la mai mulţi pseudo-teologi că ar fi şi a 25-a vamă, pentru cei care primesc acte biometrice.

Precizez că Biserica Ortodoxă NICIODATĂ nu a recunoscut această scriere ca făcând parte din Tradiţia Bisericii, iar marii teologi ortodocşi, chiar şi atunci când folosesc termenul de „vamă” nu-l înţeleg în sensul indulgenţelor romano-catolice sau al unor locuri unde ai putea să plăteşti pentru a trece mai departe.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Adică ateii şi nefericiţii de păgîni care nu au avut şansa să cunoască ortodoxia nici măcar la Judecata particulară nu mai ajung. Înţeleg eu bine?

aici îţi dau dreptate Florin. şi nu pentru că sunt ateu.
dar Biserica, oficială sau neofială, l-a reinventat mereu pe Dumnezeu.
iar Vămile sunt una din invenţii.

[Florin-Ionut]

Ar mai fi două poveşti care circulă pe net şi care nu pot fi integrate în Tradiţia Ortodoxă:

- cea a firului de ceapă sau în varianta firului de păianjen

- cea a diavolului care a devenit înger

În prima poveste se poate înţelege că mîntuirea poate fi cîştigată pe o simplă faptă bună, indiferent de ceea ce a făcut sau crezut omul în timpul vieţii, iar a doua contrazice flagrant ideea de libertate a fiinţelor create de Dumnezeu (liberul arbitru face parte din caracteristicile chipului divin sădit în îngeri şi în oameni).

În prealabil postat de Dumitru73

Biserica, oficială sau neofială, l-a reinventat mereu pe Dumnezeu.

Mi-e teama ca problema este mult mai complicata.Nu neaparat conceptul s-a modificat in sine cat metoda de raportare la el.Din momentul in care Evanghelia paraseste solul sau nativ,iudaic,iar sperantele primelor comunitati crestine cu privire la o iminenta Parusie,in timpul generatiei lor, incep sa paleasca,se impunea cumva o stratificare a ideei in sine,altfel aluneca fie intr-o fragmentare letala fie ar fi fost absorbita,si prin urmare anihilata,de o alta abordare,fie traditionala fie care circula in acel moment in paralel.Stratificarea respectiva este intr-o continua evolutie sau mai bine zis este o reflectare a esentei idei de-a lungul timpului,pe parcursul evolutiei intelegerii umane.Ca si cum intelegerea este un lac care inconjoara un castel,conceptul.
Apa nu distruge castelul ci doar reflecta,in diverse moduri imaginea sa in diferite momente.Cand pleci de la o entuziasta asteptare pur eshatologica si ajungi la concluzia ca de fapt va fi o lunga lupta cu timpul si puterea sa distructiva atunci,cumva,trebuie sa mentii ideea vie,fie si prin explicarea ei din perspectiva conceptelor care au insotit-o de-a lungul timpului.Probabil ca primelor comunitati crestine ideea unei dispute cu privire la natura dubla intr-un singur ipostas, a lui Hristos. le-ar fi parut extrem de ciudata si straina in situatia in care ei asteptau intoarcerea Sa imediata.Cu toate acestea disputa a avut loc cu mult dupa ce ultimele urme ale asteptarilor lor deja se metamorfozau intr-o alta astepatare.La fel si problema vamilor cred ca poate fi privita,prin prisma celor spuse mai sus,precum in abordarea lui Mihailc,sau poate fi respinsa ca o simpla superstitie fara nici o relevanta in timpurile moderne,rod al unei intelegeri trecute si depasite.

In prima situatie dificultatea ideei respective,riscul de a pica in desuetudine,este si poate fi evitat prin evidentierea sensului ei spiritual,care nu isi pierde nicicand relevanta si care poate fi inteles si din perspectiva spiritualitatii moderne,mai putin inclinata spre idei de acest tip.In loc sa intre ideea-n incremenire ii scoti viata la suprafata prin evidentierea esentei ei spirituale,as spune superioare exteriorului,la fel cum o parabola spusa de Hristos nu are doar un sens imediat,tangibil la prima strafulgerare a intelectului ci sondeaza adancimi nebanuite acolo unde,fireste,exista dorinta si inclinatia spre asa ceva.In rest se poate ramine si cu ideea in sine,in forma ei dar o condamni la o spoliere a sensurilor ce pot razbate din ea dincolo de aparenta mitica.

Eu as opta pentru prima varianta intrucat reductionismul are darul de a satisface spiritul logic imediat dar asasineza orice asteptare pentru viitor.Personal as prefera,pe cat posibil,sa nu trag inca cortina peste asteptarile ce nu le pot explica pe deplin :) si desi am o slaba apetenta pentru povesti cu aspecte fantastice pot da dovada de un vivace si entuziast interes cand aspectul cu pricina se dovedeste a fi doar simbolul pregatitor pentru,sa spunem,o abordare a sa in profunzime,o calatorie spre inima intelegerii ideii in sine.In acest caz inteleg pe deplin fie si rolul aspectelor usor mitice,precum incepi sa-i explici unui copil o poveste complicata dar in caz contrar,fara a conduce la o esenta superioara aparentelor, le privesc cu intelegerea secolului caruia,ca orice fiinta limitata,sunt tributar intr-o masura mai mica sau mai mare.Fiecare cu propriul drum,plin de vami mai mult sau mai putin vizibile,mai mult sau mai putin profunde, ale intelegerii :)