Discernămîntul lipsit de ajutorul de Sus

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de cezar_ioan

Tot omul păcătuieşte, mai rar sau mai des, deşi eu cred că în fiecare clipă.
Ca urmare, ceea ce putem şi trebuie să intensificăm este mai degrabă căinţa şi pocăinţa, iar nu atletismul infaibilităţii (reflex al fariseului).

Totuși trebuie să învățăm a face diferența dintre greșeli și păcate. Nu cred că păcătuim în fiecare clipă, nu am fi creștini atunci. Iar a afirma asta nu e o formă de smerenie, cum nici a afirma introspectiv, seara, că astăzi nu am comis păcate grave nu e neapărat mîndrie - gîndind sincer și obiectiv.

[cezar_ioan]

Păcătuim, Florine, păcătuim... Cu voie şi fără voie, în conştiinţă şi, lucrul de care mă tem foarte, în adîncul inimii...
Fii liniştit: păcătuim tot timpul. Creştini fiind. În fine, mă limitez doar la mine să nu judec pe alţii: păcătuiesc tot timpul, eu sunt sigur.

Poate acum devine mai limpede cam care e raportul între creştinismul nostru şi Mila Domnului...:)

P.S. Ce avantaj îţi aduce gândul că fiind creştini păcătuim mai puţin? Eu îţi propun tocmai contrariul: fiind creştini, să luăm cu mai multă putere aminte la păcatele noastre reale. Că Duhul tocmai pentru asta pune Lumina în noi: să ne vedem păcatele mai bine decât fariseii, să ne silim totuşi să nu mai păcătuim, măcar cu fapta dacă mai adînc e mai greu şi astfel, prin har, să ajungem cândva la oarecare curăţie a inimii, prin Mila lui Dumnezeu. Sau măcar să ne găasească ceasul din urmă la rugăciunea de cerere a iertării păcatelor noastre cele necontenite.
Zic şi io, chestie de preferinţă subiectivă, nu fie cu supărare...:)

http://www.youtube.com/watch?v=V_ieF7G-WJI

P.P.S. Treaba cu "gîndind sincer şi obiectiv" m-a lăsat fără replică. Când ai puţin timp liber, te rog să mă lămureşti şi pe mine în ce constă "gândirea sinceră" şi, mai ales, "obiectivă". Ca subiect uman îţi cer, ca om cu onestitate în curs (veşnic) de reparare, îţi cer.

[antiecumenism]

Avand in vedere ca noi nu avem inca discernamantul duhovnicesc,dreapta socoteala,trezvia mintii...atunci trebuie sa tinem cont de scrierile sfintilor parinti:

http://www.filocalia.ro/sfantul-desp...mant_-_Trezvia

"Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.

ˇ Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.

Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.

În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)

ˇ Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.

ˇ Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.

După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

ˇ Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua – prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.”

Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.

ˇ În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul – dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

ˇ Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru .

De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.

Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.

ˇ Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.

ˇ Acest “adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute” poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.

[antiecumenism]

"ˇ Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.

ˇ Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta a discernerii gândurilor.

Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat."

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de cezar_ioan

Păcătuim, Florine, păcătuim... Cu voie şi fără voie, în conştiinţă şi, lucrul de care mă tem foarte, în adîncul inimii...
Fii liniştit: păcătuim tot timpul. Creştini fiind. În fine, mă limitez doar la mine să nu judec pe alţii: păcătuiesc tot timpul, eu sunt sigur.

Poate acum devine mai limpede cam care e raportul între creştinismul nostru şi Mila Domnului...:)

P.S. Ce avantaj îţi aduce gândul că fiind creştini păcătuim mai puţin? Eu îţi propun tocmai contrariul: fiind creştini, să luăm cu mai multă putere aminte la păcatele noastre reale. Că Duhul tocmai pentru asta pune Lumina în noi: să ne vedem păcatele mai bine decât fariseii, să ne silim totuşi să nu mai păcătuim, măcar cu fapta dacă mai adînc e mai greu şi astfel, prin har, să ajungem cândva la oarecare curăţie a inimii, prin Mila lui Dumnezeu. Sau măcar să ne găasească ceasul din urmă la rugăciunea de cerere a iertării păcatelor noastre cele necontenite.
Zic şi io, chestie de preferinţă subiectivă, nu fie cu supărare...:)

http://www.youtube.com/watch?v=V_ieF7G-WJI

P.P.S. Treaba cu "gîndind sincer şi obiectiv" m-a lăsat fără replică. Când ai puţin timp liber, te rog să mă lămureşti şi pe mine în ce constă "gândirea sinceră" şi, mai ales, "obiectivă". Ca subiect uman îţi cer, ca om cu onestitate în curs (veşnic) de reparare, îţi cer.

Nu pentru că sîntem creștini păcătuim mai puțin. Sînt zile și perioade cînd, cu ajutor de Sus, iată că parcă ne menținem pe linia de plutire, fără să comitem infracțiuni. Evident că zilnic greșim și chiar păcătuim, dar nu toate păcatele au aceeași gravitate, nu?

Teofil Pîrîian a susținut asta într-o conferință, anume să nu confundăm greșelile cu păcatele, explicînd versetul (nu-l mai caut) că putem duce o viață creștinească fără de păcat - măcar și pentru o vreme, completez eu.

Totuși da, sînt păcate ascunse care ne scapă, conștiința nefiind încă suficient de atentă și capabilă de a le surprinde, fiind foarte subtile ca să zic așa. Dar, în timp, Dumnezeu ne ajută să discernem cu mai mult succes binele de rău, identificînd mizeria care a rămas în urma eliminării gunoaielor mai mari din casa sufletului nostru.

După ce dobîndim ceva experiență duhovnicească, nu mă refer nicidecum la vreun grad de sfințenie, ci la simplul fapt-de-a-fi-creștin-ortodox-practicant, putem îndrăzni să ne împărtăși mai des, poate și săptămînal pentru o anumită perioadă, funcție de introspecția ”sinceră și obiectivă” care trebuie făcută înainte. Păcatele mici, cotidiene, sînt în mod sigur iertate dacă rugăciunile zilnice se fac cu suficientă credință și speranță că Domnul le iartă ”iară și iară”, deci cam ăsta ar fi avantajul de a gîndi astfel. Pentru păcatele mai mari există taina Spovedaniei - care nu trebuie neglijată în caz de nevoie.

Deci să ne judecăm sincer pe noi înșine ca și cum ar fi vorba despre altcineva, nu de noi, și să tragem linie. Dacă ”pîrîșul” ne confirmă că sîntem pe linia de plutire, e bine - dar nu destul de bine, pentru că ni se cere mult mai mult, ni se cere asemănarea cu Hristos. Dacă am pierdut mîntuirea pe moment, fuga la duhovnic pentru a reseta infracțiunile pe care Domnul nu la mai trece cu vederea prin simpla rugăciune particulară.

Cam așa zic eu, cam asta am dedus din ce am citit și ascultat. Sper să nu se înțeleagă faptul că îndemn la o trăire căldicică a creștinismului, nu! Există pericolul acesta și sînt conștient de el, dar cu ajutorul Duhului Sfînt nu vom cădea în ispita ”de-a dreapta”, parcă așa i se spune.

Scuze pentru exprimarea inginerească și forțată și a gîndurilor, nu am fost niciodată bun la compuneri...

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de antiecumenism

Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta a discernerii gândurilor.

Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat."

Așa am găsit și eu în Filocalie, că neștiința și ignoranța sînt păcate, chiar păcate care generează alte rele... Poate că ar trebui mărturisite duhovnicului.

[catalin2]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Nu pentru că sîntem creștini păcătuim mai puțin. Sînt zile și perioade cînd, cu ajutor de Sus, iată că parcă ne menținem pe linia de plutire, fără să comitem infracțiuni. Evident că zilnic greșim și chiar păcătuim, dar nu toate păcatele au aceeași gravitate, nu?

Cum spunea si Cezar, facem pacate tot timpul, bineinteles ca unele sunt mici si altele mari, cele mici se iarta cand ne spovedim chiar daca nu le stim. Doar daca suntem ca Adam in Rai nu am pacatui (pana n-a muscat din fruct), dar el avea harul tot timpul. Chiar si o clipa in care nu ne gandim la Domnul ar putea fi un mic pacat, pacate nu sunt doar cele mari pe care le stim.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de catalin2

Cum spunea si Cezar, facem pacate tot timpul, bineinteles ca unele sunt mici si altele mari, cele mici se iarta cand ne spovedim chiar daca nu le stim.

Da, de asta la sfîrșitul spovedaniei țin să precizez că mai sînt și alte păcate neștiute pe care ori le-am uitat, ori nu le-am conștientizat.

Dar există multe metode prin care păcatele se iartă, nu numai prin spovedanie. Și prin primirea Împărtășaniei ni se iartă păcatele.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Florin-Ionut

... cu ajutor de Sus, iată că parcă ne menținem pe linia de plutire, fără să comitem infracțiuni.

Florin, noi ortodocşii nu vedem păcatul în sens juridic ("infracţiuni").

Păcatul nu este infracţiune, e ceva mult mai complex şi mai grav, în primul rând e o disfuncţie, ca să zic aşa, ontologică.
Jertfa Domnului pe Cruce pentru păcatele noastre nu este, iarăşi, o chestiune din registrul juridic. Ci un gest uluitor al Iubirii, o eliberare a devenirii ontologice a fiinţei umane şi o răscumpărare pe linia făgăduinţei date de Dumnezeu lui Avraam.
Nu o putem exprima în termeni juridici, e nefiresc, câtă vreme Dumnezeu e Tatăl nostru Care ne iubeşte iar noi suntem fiii şi fraţii (prin Hristos) Lui.
Cu Tatăl şi cu Fiul nu mergi la Tribunal, decât poate cu mama/tata şi copilul ca la PRO-TV-ul românesc de azi, în landul Histrionia...

[cezar_ioan]

Uite, am găsit aici Florine, dincolo de tot ce bâiguiesc eu, ageamiul......:)

http://www.calauzaortodoxa.ro/calauz...itul-sofronie/

precum şi:
http://www.calauzaortodoxa.ro/calauz...eu-si-pacatul/