Tendinta

[Traditie1]

În prealabil postat de Fani71

Hai sa revenim la primul mesaj din acest topic, sa nu divagam. Tu spui ca ar trebui ca o femeie care alapteaza si simte o dulceata, o 'placere', sau doi oameni casatoriti care s eiubesc si simt bucurie si 'o dulceata' (de asta vorbea Anna), ar trebui sa isi infraneze aceste 'dulceti', sau 'bucurii lumesti?

Nu trebuie sa punem ceva înaintea lui Dumnezeu, nici relatia cu copilul sau cu partenerul. În fiecare secunda trebuie sa ne preocupe ce vrea Dumnezeu de la noi în momentul acela, ce decizie sau atitudine trebuie sa avem fata de situatia în care suntem.

Prin încercari, prin rugaciune, prin orice trebuie sa aflam voia lui Dumnezeu. Daca ne straduim, în timp ajungem sa cunoastem cum detectam ce vrea Dumnezeu sa facem. Ioan Scararul spune "Cel smerit şi ascultător nu slujeşte patimii închipuirii de sine. ...... De aceea simte înăuntru, prin iluminare, voia Domnului cum ar auzi un glas". În alta parte spune ca detectarea voii lui Dumnezeu se face în mai multe moduri, de catre cei începatori alegând acele actiuni care îi smeresc mai mult, de catre cei mai avansati alegând acele actiuni datorita carora simt o luminare interioara.

Parinti din Pateric spun ca pocainta te învata ce trebuie sa faci, adica starea de adunare launtrica dicteaza care sunt actiunile dupa voia lui Dumnezeu si care nu dupa cum aceasta adunare launtrica este înlesnita sau împiedicata de diversele actiuni.

Deci preocuparea noastra trebuie sa fie rugaciunea/pocainta neîncetata si împlinirea voii lui Dumnezeu.

Însa trebuie sa fim cu luare aminte la orice înfatisare a raului (dupa cum zice Sf. Pavel I Tes. 5, 22), la orice placere sau gând care ne pote fura pe neasteptate, dincolo de preocuparea noastra pentru cele doua de mai sus.

Cine lupta cu gândurile si-si supravegheaza miscarile inimii ajunge dupa un timp forte sensibil, atent la cele mai marunte fenomene aparute în minte sau în inima si-si înfrâneaza orice înclinare spre ceva parut patimas, ba chiar si spre ceva parut bun, stiind din experienta ca urmarile sunt nefaste.

Pentru um om credincios nu exista nimic pur lumesc. Patima inseamna tocmai asta, absolutizearea unui lucru prin despartirea lui de Dumnezeu. Daca traim lucrurile ca niste oameni iubitori de Dumnezeu, aceste lucruri nu mai sunt lumesti, si nu sunt in nici un caz patimi.
Patilma orbeste si robeste, aceste bucurii ne fac viata frumoasa si ne mangaie, ajutandu-ne sa ii multumim lui Dumnezeu; ajutandu-ne si sa traim mai cu rabdare momentele grele si suferintele, de care oricum vom avea parte si fara sa ne straduim

Deci nu conteaza ca e vorba de copil, partener sau altceva, nu avem voie sa primim senzatii de placere în inima noastra, daca ele depind de o miscare a vointei noastre spre ele.

Multe lucruri par bune omului dar nu sunt. Patimile, adica poftele, înclinatia spre placeri sunt aceleasi si la calugari si la mireni. De ce se feresc calugarii trebuie sa se fereasca si mirenii. Cei ce au femei (sau copiil) să fie ca şi cum n-ar avea (I Corinteni 7, 29).


Ce spui tu e o filozofie fara acoperire practica. La baza vietuirii crestine sta moartea fata de lume, fata de pofta ochiului, pofta trupului si trufia vietii. Teoretic nimic nu e necurat în sine dar ca sa nu te întinezi trebuie sa duci la extrem supravegherea launtrica.

Trebuie sa fim atenti la orice bucurie lumeasca, chiar daca nu aduce amaraciune asa cum aduc pacatele recunoscute, bucuriile trecatoare, ca si odihna trupeasca (care nici ea nu aduce amaraciune ci dimpotriva, desfatare) are un efect de îngrosare a spiritului, de scufundare în uitarea lui Dumnezeu, de crestere a atractiei patimase fata de lume, de slabire a iteresului pentru cele spirituale