Icoanele in dormitor

[Fani71]

Sa zicem ca ar avea dreptate Orthodoxia si calea regala este calugaria. (Asta este o idee patristica, sa zicem: Casatoria este buna si binecuvantata, calugaria este inca si mai mult; iar nu: casatoria si relatia trupeasca din cadrul ei este o 'iesire tolerata'). Dar chiar si asa, vorbim la modul ideal. Pentru o persoana data poate fi mai buna calugaria, pentru alta casatoria. Pentru calugarie mai ales trebuie sa ai o chemare speciala, o vocatie, care nu este data multora.
Alegand gresit calea si facandu-te calugar pentru ca ai auzit ca este calea cea mai buna, poti ajunge calugar rau, si pierde calea spre mantuire. Daca te-ai fi casatorit, ai fi fost un sot sau o sotie buna, un tata sau mama buna, poate si te-ai fi mantuit asa. Mantuirea este scopul, nu calea spre ea.

Altceva: sa zicem ca un om zice ca calugaria este calea cea mai buna, dar el nu se simte in stare sa se calugareasca. Se casatoreste, si din cauza asta este mai smerit -zicandu-si ca este un om neputincios, ca altii sunt mai buni ca el.
Alt om se calugareste din mandrie, zicand ca el alege calea cea mai buna pentru ca este un om deosebit. Se mandreste cu asta - or se stie ca mandria este un pacat care strica toate virtutile.

Amintiti-va de cizmarul pe care i l-a aratat Dumnezeu sfantului Antonie (parca - sau alt sfant calugar din pateric), care era mai aproape de Dumnezeu decat toti calugarii - statea in poarta si uitandu-se la cei care treceau spunea: Toti acestia se vor mantui, numai eu nu.

Sa ne urmam deci calea cu smerenie, oricare ar fi ea. Imi dau seama ca, vrand sa apar casatoria, ma las dusa si de un fel de acreala si judecata. Nu asta mi-a fost intentia. Intentia mea a fost sa arat ca este o care de mantuire voita de Dumnezeu, si nu este nicidecum una mai usoara decat calugaria, cum pare celor necasatoriti si tineri. Are alte greutati si piedici. Sigur, are si parti frumoase, dar si calugaria le are pe ale ei.

Suntem off topic, discutia asta ar trebui mutata la sensul casatoriei.

N-as putea concepe sa nu am icoane in dormitor. Dumnezeu este Cel Care a binecuvantat nunta. Dimineata, cand ma trezesc, le privesc cu drag. Am numai reproduceri dupa icoane vechi, multe dintre ele renumite ca fiind facatoare de minuni. Peste zi, cand ma odihnesc, le privesc de asemenea cu drag. Noaptea, dorm linistita stiind ca sunt ocrotita.

De asemenea, am icoane si in sufragerie si in bucatarie. Chiar si pe hol am icoane. Simt ca ma atentioneaza adesea. Acum cativa ani am decis sa nu le mai permit musafirilor sa fumeze la mine in casa.

Acest topic e interesant avand in vedere tendinta izgonirii icoanelor din scoli si din locurile publice. Dormitorul poate fi amenajat si ca un mic paraclis in care sa ne straduim sa vietuim dupa voia lui Dumnezeu si ziua si noaptea. Daca vedem icoanele poate ne mai infranam si noi un pic si nu ajungem sa facem chiar de toate si in exces!

[windorin]

În prealabil postat de antoniap

Daca vedem icoanele poate ne mai infranam si noi un pic si nu ajungem sa facem chiar de toate si in exces!

Cu durere, imi dau seama ca, de multe ori, pe mine nu ma infraneaza de la patimi prezenta icoanelor.
Desi am un perete plin de icoane, cand ma manii, nu le mai vad, desi sunt de fata, in camera.

Este ca si in Biserica. Pictura, cantare, preoti, Hristos pe Sfanta masa, si cu toate acestea ne dam coate si ne uitam urat la omul de langa noi. Avem de concurat, ceva de genul, care e mai bine vazut, care ajunge mai repede la Potir. Se merge grabit, fara asezare, se ridica barbia, se incrunta fruntea. Iar sfintii se mira si ei, privind de pe peretii parca nevazuti de noi.

Cu toate acestea, sunt momente de mare odihna in care icoanele imi vorbesc despre persoane sfinte.
Dea Domnul sa simtim prezenta vie a celor din icoane si sa ne rusinam de lipsa dragostei noastre si de mandria ascunsa adanc in noi.