Intrebari pentru adventisti, baptisti si penticostali

[bretanion]

15
Astfel, Sfântul Ignatie scrie1:
„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii
care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea
noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori
vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în
numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care
e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!
Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o
întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască
păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că
printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i
pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui
Dumnezeu!... Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar
chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te
socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o
nebunie, este o trufie fără margini”... (îi scria acea femeie
Sfântului Ignatie).
Iisus Hristos singurul mijlocitor
al mântuirii noastre
Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre
mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au
nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi
pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată
adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura
Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în
restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această
comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc
1 Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori cãtre mireni
16
prin căderea în păcat a protopărinţilor.
Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute.
Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor
virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în
fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu,
plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el
însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat.
Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu
doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta
se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este
preţul virtuţilor firii noastre căzute!
Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu
sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era
necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului
omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un
arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi
creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul
Dumnezeu.
Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost
înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor
omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate
faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad,
au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere:
credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii Lau
întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile
lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul
lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.
17
Ne mântuieşte credinţa în Hristos,
nu „faptele bune”
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire:
credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai
prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu,
prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert
dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre
păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în
comuniune cu Dumnezeu!...
Nu!... Biserica a recunoscut întotdeauna că există un
singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a
recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute
pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi
făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce
urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că
păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu
au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai
pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni,
când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă
repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în
Răscumpărătorul.
„Mântuirea” fără Hristos
Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că
voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind
mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune!
Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în
Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,
cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci
18
cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se
adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul
lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi
asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu,
suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea
întru Iisus Hristos.
Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat
fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă.
Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi
că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai
Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale
firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de
faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre
căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam,
fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta
aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său
unul născut.
Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă
bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a
poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă...
Boala „raţiunii sănătoase”
Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea
sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în
dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi
noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele,
după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe
unde!
Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am
19
agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre
căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de
ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează
caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să
rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai
pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această
conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă
întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său
credincios raţiunea Adevărului sau Judecata
Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind
Dumnezeu.
Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă,
noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de
bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât
vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu
paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care
o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii
omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul
Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L
supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O
asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!...Tu,
care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui
Hristos...
Ereticii nu sunt creştini
Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi
creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate
vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre
Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta
de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii,
20
fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii
blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel
judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!
Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa
muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi
îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea
acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor
hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia
ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul
molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte,
străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu
diavolul şi cu pieirea lui...
Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată
către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu
sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea
inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii,
erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de
ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această
infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva
Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o
lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul
Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.
De la vechile erezii la noile erezii
Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor
măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau
Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării.
Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările
Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau
21
Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate
aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea
Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări
omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!
Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o
tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E
renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul
Sfânt, nu mii mult!
Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare
de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura,
acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale
firii căzute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu săi
refuze mântuirea?!...
Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca
şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a
creştinismului!...
Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de
Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci
altfel veţi plânge veşnic!...
Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor
Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce
vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un
creştin.