Ce este Biserica?

[windorin]

În prealabil postat de Danut7

Ce este Biserica pentru voi?

Vino si vezi !

[cristiboss56]

Supranumit "Apostolul neamului" pentru credinţa lui în Dumnezeu , Nicolae Iorga spunea atât de bine că : "Avem două entităţi care ţin sufletul neamului românesc : Biserica ( mănăstirile ) şi satele".

[adam000]

Cea mai frumoasa descriere, inclusiv dpdv istoric, am gasit-o aici:

http://cbrom.de/Episcop/Invataturi/In-Biserica.htm

Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop – o problemă istorică fundamentală

Pentru a putea înţelege locul şi rolul episcopului, al preoţilor şi al credincioşilor în Biserică este necesar să avem o privire de ansamblu asupra Bisericii, să înţelegem ce este Biserica şi cum se manifestă unitatea ei.
Până în Evul Mediu nu găsim o definiţie a Bisericii. În Răsărit întâlnim o primă definiţie la Sf. Nicolae Cabasila, care ne spune că Biserica se recunoaşte în Sfintele Taine. Pe toată durata primelor trei veacuri creştine unitatea Bisericii a fost strâns legată de credinţa, de rugăciunile şi de acţiunea Bisericii. Esenţa creştinismului trebuie căutată chiar în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, întemeietorul acestuia. Prin urmare lucrul primordial în eclesiologie nu este o învăţătură sau alta, pe care le-a descoperit Domnul, ci chiar persoana lui Iisus Hristos şi unirea omului cu El. Sf. Evanghelist Ioan prezintă unitatea ucenicilor ca pe o dorinţă insistentă a Mântuitorului Hristos. Faptele Apostolilor exprimă această realitate atunci când prezintă unitatea celor credincioşi drept principala caracteristică a vieţii Bisericii primare. Astfel vedem că Biserica este chiar Iisus Hristos, Hristos întreg, iar unitatea Bisericii nu este altceva decât unitate în persoana lui Hristos, ca încorporare în Trupul Lui şi creştere în Acesta.
Acceptând această viziune hristologică a Bisericii, suntem constrânşi să vedem unitatea acesteia mai întâi de toate prin prisma Tainelor Bisericii, ca o încorporare a omului în Hristos. Prin urmare suntem obligaţi mai întâi să răspundem la întrebarea: Cum s-a manifestat în spaţiu şi timp această încorporare a oamenilor în persoana lui Hristos după înălţarea Lui la ceruri. Iar căutarea acestui răspuns trebuie să se facă în mod absolut necesar plecând de la Sf. Euharistie, deoarece aceasta constituie întruparea şi unificarea prin excelenţă a Bisericii în Hristos. Doar în taina Sf. Euharistii avem o iconizare simţită a unirii şi încorporării în Hristos a tuturor credincioşilor, mădulare ale Trupului Său care se împărtăşesc cu El. Această legătură strânsă între Biserică şi Sf. Euharistie i-a condus pe unii teologi până la a identifica noţiunea de Biserică cu cea de Euharistie. Trebuie totuşi să nu cădem într-o unilateralitate şi să precizăm că unitatea Bisericii nu este epuizată în unitatea euharistică, ci ea presupune şi unitatea în credinţă, în dragoste, într-un botez, în sfinţenia vieţii, precum şi alte elemente.
Viziunea Euharistiei ca încorporare a Bisericii în Hristos ne constrânge să căutăm locul episcopului în Biserică, deoarece Euharistia nu este doar o comuniune a fiecărui credincios cu Dumnezeu în Hristos, ci şi o unire orizontală a membrilor Bisericii unul cu altul. Astfel Euharistia nu poate fi cercetată atât ca un lucru, cât mai ales ca o acţiune, nu atât ca o comuniune „în cele sfinte”, cât o comuniune „a sfinţilor”, exprimată de adunarea euharistică al cărei centru şi cap văzut a fost mereu episcopul, întâistătătorul şi aducătorul ofrandei euharistice. Sigur nu e întâmplător faptul că Biserica, deşi a despărţit de Euharistie multe taine, care iniţial erau legate de ea, nu a făcut niciodată aceasta în ceea ce priveşte intrarea în sacerdoţiu. Transmiterea acestuia în afara Euharistiei a fost şi rămâne de neconceput. Iar aici episcopul, în calitate de cap văzut al adunării euharistice, dar şi ca singurul transmiţător al preoţiei în Biserică, exprimă şi apără unitatea canonică, rămânând astfel indisolubil legat de Euharistie, mai ales atunci când aceasta este înţeleasă drept adunare laolaltă, exprimând în spaţiu şi timp unitatea Bisericii lui Dumnezeu

[adam000]

...continuare...

Punerea în legătură a noţiunilor de Euharistie şi Biserică


Eclesiologia creştinismului primar era una viu practicată. Poate că tocmai de aceea în izvoare nu găsim o definiţie a ceea ce este Biserica, nici o descriere teoretică a ei. Denumirea se întâlneşte în ~ 80 de locuri în Noul Testament, dintre care cel puţin 57 au în vedere Biserica drept adunare într-un anumit loc. Textele vechi bisericeşti descriau de regulă Biserica drept o realitate concretă dintr-un anumit loc. De mare importanţă e faptul că nu orice adunare era numită Biserică ci doar adunarea euharistică. Epistolele Sf. Apostol Pavel, adresate comunităţilor creştine din diferite provincii prin denumirea de „biserică” (εκκλησία) presupun o situaţie bine cunoscută destinatarilor, situaţie care nu însemna altceva decât adunarea în vederea celebrării Euharistiei. Astfel saluturile de la sfârşitul epistolelor ne dovedesc că acestea erau destinate a fi citite în cadrul adunărilor euharistice. Când spre exemplu, Sf. Pavel se adresează Bisericii din Corint, această Biserică este mai întâi de toate adunarea concretă a corintenilor în vederea săvârşirii Euharistiei. Observăm că, de fiecare dată când se adresează Bisericii unei cetăţi anume, Apostolul foloseşte termenul de „biserică” la singular, în timp ce atunci când se adresează unor regiuni geografice mai largi foloseşte acest termen la plural. Acest fapt dovedeşte cu claritate că prin biserică el înţelegea o anumită comunitate euharistică, biserica însemna pentru el adunarea credincioşilor în vederea frângerii pâinii. Un exemplu care oglindeşte această identificare a bisericii cu Euharistia vedem în capitolul 11 al primei epistole către Corinteni. Dând anumite indicaţii creştinilor Sf. Pavel spune în versetul 18: „Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări”. Se vede aici că termenul de biserică nu este folosit teoretic, ci pentru descrierea unei anumite adunări, dar nu a unei adunări oarecare, ci a adunării în vederea frângerii pâinii. Pe această adunare Pavel o numeşte „biserica lui Dumnezeu”, iar dispreţuirea Euharistiei constituie dispreţuire a însăşi Bisericii lui Dumnezeu. Această identificare a adunării euharistice cu Biserica îi permite Sf. Pavel să întrebuinţeze expresia „când vă adunaţi laolaltă” (συνέρχεσθαι επί το αυτό), drept noţiune cu conţinut atât eclesiologic cât şi euharistic. Astfel, în gândirea Sf. Pavel şi a Bisericilor care citeau epistolele sale expresiile: „a se aduna”, „a se aduna laolaltă”, „cină domnească” şi „biserică” sau „biserică a lui Dumnezeu” sunt identice.
Trebuie să amintim aici şi de expresia „κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casă). Este cunoscut faptul că în timpul în care s-a scris epistola către Corinteni şi încă mult timp după aceea Euharistia se săvârşea în casele creştinilor. Dar în timp ce „casa” şi „biserica” erau legate una de alta prin Euharistie, ele alcătuiau de fapt două realităţi distincte. „Biserica lui Dumnezeu” nu trebuia să se confunde cu casa; altminteri ar fi avut loc o dispreţuire a Bisericii lui Dumnezeu. Toate manifestările bisericeşti ale creştinilor se puteau înfăptui şi în afara caselor creştine. De exemplu predica se făcea în sinagogi. Există însă o manifestare bisericească, care niciodată nu s-a făcut în afara caselor creştine; şi anume celebrarea Euharistiei. Că acest lucru nu e întâmplător, ci constituie o convingere a Bisericii, o dovedesc Faptele Apostolilor, unde citim: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii”. Vedem aici că rugăciunea putea să se facă şi în Templu, dar frângerea pâinii – Euharistia – se făcea doar în casele creştinilor. Observăm că termenii casă şi biserică exprimau realităţi diferite; primul una lumească şi al doilea una bisericească. Dar de câte ori în casa unei familii creştine se săvârşea Euharistia, realitatea Bisericii lui Dumnezeu era în mod automat pusă în legătură cu casa aceasta. Această punere în legătură a Euharistiei cu o anumită casă cât şi cu Biserica lui Dumnezeu a dat naştere aşa zisei „κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casă), care îşi primea numele de la proprietarul casei. Această expresie constituie cea mai pragmatică expresie a Bisericii, exprimând adunarea credincioşilor într-un anumit loc în vederea unirii lor în Trupul lui Hristos. „Η κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casa cuiva) nu era prin urmare un al treilea fel de biserică, diferit de cea locală sau universală, ci era chiar biserica locală, „Biserica lui Dumnezeu”, adunată pentru „frângerea pâinii” în casa unuia din membrii ei.
Cercetarea vechilor texte creştine şi a epistolelor Sf. Pavel ne duce aşadar la concluzia că adunarea euharistică era identificată cu „Biserica lui Dumnezeu” însăşi. Încă de la prima apariţie a lui, termenul de „biserică” a cunoscut o adâncă punere în legătură, până la identificare, cu Euharistia celebrată în fiecare cetate. Fiecare Euharistie constituie în spaţiu şi timp expresia însăşi a Bisericii lui Dumnezeu.

[adam000]

...continuare...

Euharistia şi unitatea Bisericii

Identificarea adunării euharistice cu Biserica lui Dumnezeu nu ar fi fost posibilă fără o prealabilă punere în legătură a Euharistiei cu conştiinţa despre unitatea Bisericii primare. Sf. Ap. Pavel, adresându-se Corintenilor, scria: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”. În acest loc o importanţă deosebită are ideea că „cei mulţi” alcătuiesc „un trup”, identificat cu pâinea euharistică. Această legătură a dumnezeieştii Euharistii cu conştiinţa că „cei mulţi” se unifică prin mijlocirea ei şi în ea într-un singur „trup”, dar nu într-unul oarecare, ci în Trupul lui Hristos, devenind astfel nu una, ci unul, Însuşi Domnul, este adânc înrădăcinată chiar în începuturile Euharistiei cât şi ale Bisericii, lucru de care ne poate convinge o evaluare atentă a „Cinei celei de Taină”, în care se găseşte originea Euharistiei. Cei mulţi de la Cina cea de Taină ca şi cei mulţi din epistolele Sf. Pavel sunt adunaţi şi se identifică în Euharistie: „Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”.
Nu putem să nu ne gândim aici şi la concepţia Sf. Evanghelist Ioan despre unitatea celor mulţi în „Fiul Omului”, strâns legată de Sf. Euharistie. Fiul Omului este cel care dă „mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”. El este „Pâinea cea adevărată Care S-a pogorât din cer”. E clar că drept „Fiu al Omului” e prezentat chiar Domnul Hristos în relaţia Lui cu Euharistia. De aceea şi comuniunea euharistică e descrisă ca o mâncare nu doar a cărnii Domnului, ci a cărnii Fiului Omului: „Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”. Cu această calitate de Fiu al Omului, Iisus este înfăţişat în Evanghelia a patra nu doar identic cu pâinea Euharistiei (Eu sunt Pâinea vieţii), ci şi ca realitatea prin excelenţă în care sunt cuprinşi toţi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”.
Prin urmare, pentru gândirea Bisericii primare, prin Euharistie „cei mulţi” – noul, adevăratul Israel, cei care constituie Biserica – sunt o unitate care Îl închipuie pe Hristos până la deplina identificare cu El. Toate acestea demonstrează că Eclesiologia creştinismului primar, mai ales în ce priveşte unitatea Bisericii, nu poate fi înţeleasă în nici un chip fără referirea la dumnezeiasca Euharistie.

[adam000]

...continuare...

Întâistătătorul Euharistiei – Episcopul Bisericii lui Dumnezeu


Prin cultul ei şi îndeosebi prin Euharistie, Biserica primară trăia împlinirea Tainei Împărăţiei lui Dumnezeu. Tot cultul se săvârşeşte pe pământ, dar este o reflectare a celui din cer, unde stăpâneşte Dumnezeu, „Cel vechi de zile”, Cel ce şade pe tronul înalt şi măreţ. Prin urmare orice putere în Biserică se concentrează în persoana lui Iisus Hristos. El este singurul Domn, Cel care stăpâneşte toate. Dar şi unitatea într-unul Domn e exprimată mai întâi de toate în cult şi mai ales în Euharistie. Datorită acestei poziţii a Lui în cultul euharistic, Hristos concentrează în El toate funcţiile prezente în Biserică. El este prin excelenţă preotul, apostolul, diaconul, episcopul, învăţătorul, „Cel dintâi întru toate”. Şi aici avem un paradox în ce priveşte relaţia lui Hristos cu Biserica. În timp ce este adorat în ceruri, El este prezent şi pe pământ în Euharistie, făcând prezentă astfel starea cerească şi în realitatea pământească istorică. Astfel cinstirea euharistică de pe pământ nu constituie o realitate paralelă celei cereşti, ci iconizează chiar această realitate cerească. Aşa cum doxologia cerească e iconizată real în Euharistia de pe pământ, tot astfel şi puterea lui Hristos e oglindită în slujitorii Bisericii. Trebuie să amintim aici că slujirile (funcţiile) în Biserica primară erau înţelese mereu în smerenie, ca diaconie (slujire), aceasta neînsemnând însă că erau private de autoritate. Astfel funcţiile (slujirile) liturgice nu erau concepute ca paralele cu puterea lui Hristos, ci exprimau chiar această putere. Hristos este singurul Domn şi deţinător al puterii în Biserică şi nu o chiverniseşte (conduce) paralel cu o conducere pământească, bisericească, ci chiar prin aceasta şi în ea. Slujirile din Biserică sunt tipuri, radiaţii mistice ale puterii lui Hristos, adevăratul slujitor prin excelenţă. Astfel, spre exemplu, vrednicia de Apostol în Biserica primară nu era înţeleasă ca o putere paralelă cu cea a lui Hristos, ci chiar ca puterea lui Hristos Însuşi. În mod asemănător episcopul era înţeles ca cel care ţinea „locul lui Dumnezeu” şi ca „imagine a lui Hristos”. În acest fel Hristos a rămas singurul slujitor şi deţinător al puterii în Biserică. Slujitorii nu aveau putere decât ca chipuri şi reprezentanţi ai lui Hristos. Biserica apare astfel ca o unitate teocratică. Dar puterea aceasta a lui Hristos nu se exprima decât prin slujitorii Bisericii, al cărei drept nu avea doar caracter dumnezeiesc, ci şi omenesc. Acest lucru a fost posibil mai ales datorită Euharistiei care identifica adorarea cerească cu cea pământească şi pe Hristos cu Biserica Sa într-un mod tainic şi pragmatic.

În ce-i priveşte pe conducătorii adunărilor euharistice, din Faptele Apostolilor aflăm că Apostolii, de câte ori se găseau într-o adunare euharistică, prezidau Euharistia. După cum ne informează Didahia, acest lucru îl făceau şi „profeţii” care umblau din loc în loc. Însă de câte ori Apostolii lipseau, cum era normal să se întâmple de multe ori, conducerea Euharistiei revenea slujitorilor permanenţi. După moartea Apostolilor găsim la conducerea Bisericii din Ierusalim pe Iacov împreună cu prezbiterii. Paralel apar acolo şi diaconii, a căror slujire cuprindea şi serviciul la mesele cu care Euharistia stătea în legătură. Astfel la conducerea Bisericii din Ierusalim găsim triada: Iacov, prezbiterii şi diaconii, probabil ca urmare a formulei iniţiale: Cei Doisprezece (Apostolii), prezbiterii şi diaconii. Probabil că acesta a fost modelul organizării şi al altor Biserici, care au primit creştinismul de la Biserica mamă din Ierusalim. Această triadă a fost prima formă sub care a apărut în istorie episcopul, ca un grad special şi deplin. Faptul că episcopul înconjurat de preoţi şi diaconi a fost de la început conducătorul Euharistiei îl dovedesc textele păstrate. Din cercetarea atentă a izvoarelor se poate concluziona că Euharistia probabil că era adusă în principal: a) de Apostoli şi de alţi harismatici, ca de exemplu de profeţi şi b) de episcop înconjurat de prezbiteri şi diaconi. Dar Apostolii şi ceilalţi harismatici nu pot fi consideraţi legaţi permanent de aducerea Euharistiei în Biserica locală şi prin urmare ei nu pot exprima unitatea acesteia. Rolul şi datoria aceasta reveneau slujitorilor locali ai Euharistiei, deci episcopilor.

De la început lucrarea principală a episcopului era mai ales liturgică, constând în aducerea Euharistiei. Dacă comparăm informaţiile referitoare la episcop provenite de la Ignatie cu imaginea adunării euharistice din Apocalipsă, observăm că episcopul e descris ca şezând pe locul lui Dumnezeu; aceasta chiar pentru motivul că el ocupa acest loc în adunarea euharistică, descris de Apocalipsă ca „tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” din adunarea cerească. La rândul ei Apocalipsa preia această imagine din celebrarea în biserică a Euharistiei, în care episcopul şedea pe tronul lui dinaintea jertfelnicului fiind înconjurat de prezbiteri şi având în faţă poporul. Acesta a fost de la început locul pe care îl avea episcopul, ca cel ce aducea Euharistia, şi de aceea Biserica îl vedea ca pe imaginea şi tipul lui Dumnezeu sau al lui Hristos. Baza acestei conştiinţe a Bisericii era concepţia despre dumnezeiasca Euharistie ca trup al lui Hristos. În Euharistie Biserica se manifesta în timp şi spaţiu ca Trup al lui Hristos, dar şi drept unitate canonică. Unitatea în Euharistie era astfel izvorul unităţii Bisericii în Trupul lui Hristos, dar şi al unităţii în episcop.

[adam000]

...continuare...

O Euharistie şi un episcop în fiecare Biserică

Identificarea adunării euharistice cu Biserica lui Dumnezeu a avut drept consecinţă imediată păstrarea unei singure Euharistii în fiecare Biserică sub conducerea episcopului. Aceasta se vede foarte clar mai întâi în epistolele Sfântului Ignatie care scrie: „Străduiţi-vă să aveţi o singură Euharistie. Căci una este carnea Domnului nostru Iisus Hristos, şi un potir întru unirea sângelui Lui; un jertfelnic după cum şi un episcop împreună cu prezbiteriul şi cu diaconii”. Din acest loc se vede cu cea mai mare evidenţă că pentru Ignatie unitatea în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop presupunea o singură adunare euharistică, un jertfelnic şi un episcop în fiecare Biserică.

În acest caz trebuie să răspundem la două întrebări: 1) În caz că, aşa cum am văzut, fiecare „κατ’ οίκον εκκλησία” din timpurile apostolice însemna adunarea pentru săvârşirea Euharistiei, nu existau în fiecare cetate mai mult decât o astfel de biserică în casa (cuiva) şi prin urmare mai mult de o adunare euharistică? şi 2) Ce a însemnat pentru credincioşii de la ţară faptul că singura adunare euharistică în fiecare biserică era în principiu cea prezidată de episcop, cum susţine Ignatie?

Pentru a răspunde la prima întrebare vom prezenta cele ce reies din analiza capitolului 16 al epistolei către Romani. Aici Ap. Pavel transmite salutări diferitelor grupuri şi familii din Roma. Este însă interesant şi demn de notat faptul că deşi Sf. Pavel se referă la un mare număr de astfel de grupuri, doar pe una singură, formată din Priscila şi Acvila, o aminteşte cu denumirea „κατ’ οίκον εκκλησία” (şi Biserica din casa lor). Toate celelalte grupuri sau nu sunt descrise deloc sau sunt numite cu apelativele de fraţi sau sfinţi, nume comune tuturor creştinilor. Acest detaliu ne impune să ne întrebăm de ce Sf. Pavel întrebuinţează apelaţia „κατ’ οίκον εκκλησία” doar pentru una din aceste grupe. Răspunsul este că nicăieri în izvoare nu găsim mai multe de o „κατ’ οίκον εκκλησία” în aceeaşi cetate. În Roma avem pe Priscila şi Acvila cu biserica din casa lor (κατ’ οίκον εκκλησία), distinctă în mijlocul altor grupuri şi familii, din care nici una nu e descrisă ca Biserică. De asemenea în Colose exista Biserica din casa lui Filimon, în timp ce Pavel era captiv la Roma (Filim. 2), în Laodiceea cea din casa lui Nimfa (Col. 4,15), în Corint cea din casa lui Acvila şi a Priscilei, pe timpul cât ei s-au aflat acolo (I Cor. 16,19). În Romani 16,23 Gaius este numit „gazda mea (a lui Pavel) şi a toată Biserica”. Sigur că aceasta constituie o referire la κατ’ οίκον εκκλησία din Corint, de unde Pavel scria Romanilor. Expresia „toată Biserica” mai este folosită de Pavel şi în I Cor. 14,23: „Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă”, desigur tot cu un sens euharistic. Prin urmare adunarea euharistică din Corint, găzduită pe timpul lui Gaius în casa acestuia, cuprindea întreaga Biserică, toţi creştinii din Corint. Biserica din casa lui Gaius era identică cu Biserica din Corint. La fel se întâmpla în toate cetăţile. Acolo unde exista o κατ’ οίκον εκκλησία, aceasta constituia Biserica lui Dumnezeu din cetatea respectivă. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din analiza altor locuri în care este întrebuinţat termenul casă la singular sau plural: FAp. 2,46; 8,2 şi 20,20. De fiecare dată când e întrebuinţat la singular se are în vedere Biserica, adunarea euharistică, iar când e întrebuinţat la plural se are în vedere casa în înţelesul ei lumesc de locuinţă. În perioada următoare celei apostolice termenul κατ’ οίκον εκκλησία nu mai apare, dar realitatea exprimată de el continuă până când creştinii au obţinut locaşuri proprii de cult pentru celebrarea Euharistiei. Euharistia şi-a păstrat mai departe caracterul unitar, exprimând prin aceasta şi unitatea Bisericii locale. O mărturie foarte clară a acestui fapt găsim la Sf. Iustin Martirul, care înaintea morţii martirice a spus către eparh că cunoaşte doar un loc de adunare a creştinilor din Roma şi anume casa unui oarecare Martin din apropierea băilor lui Timiotin. Pe lângă aceasta Iustin ne mai dă o mărturie istorică foarte clară despre faptul că în Roma, pe la mijlocul sec. II, atât creştinii din cetate cât şi cei din satele din jur se adunau pentru o singură Euharistie.

În ce priveşte întrebarea referitoare la credincioşii de la ţară, trebuie să spunem că creştinismul a apărut ca o religie a cetăţilor. Primele mărturii despre răspândirea lui la ţară de avem de la începutul secolului II. Creştinii de la ţară au apărut de la început ataşaţi de cultul celebrat la oraşe. Cel puţin până la jumătatea sec. II ei constituiau o unitate euharistică împreună cu cei din oraşele lângă care trăiau. Desprinderea lor de oraşe pentru a forma adunări euharistice, în fruntea cărora se aflau episcopi proprii (horepiscopi) a început după mijlocul sec. II. Prin desprinderea creştinilor de la ţară de cei din oraşe nu s-a distrus unitatea într-o Euharistie a fiecărei Biserici, deoarece prin aceasta nu s-au creat parohii, ci noi Biserici locale cu episcopi proprii. Acest principiu s-a păstrat neschimbat de-a lungul primelor trei secole.

In cele ale credintei nu te sfatui si nici nu cere indrumari de la cei ce sunt protivnici Bisericii. Ei nu te vor lumina si nici nu te vor ajuta sa primesti mantuirea, ba dimpotriva ei vor cauta sa-ti nimiceasca credinta si pe aceea pe care o mai aveai. Pentru ca acesti rai sfetnici fac parte din anumite grupari fie culturale, fie politice, ori artistice si filosofice care-s dusmanoase credintei si ei cauta sa te faca la fel cu ei. Si in aceasta privinta, pe drept spune Sfantul Pavel: "Ce legatura are lumina cu intunericul? " Iar scriitorul Tertulian inca se intreaba: "Ce legatura are Atena cu Ierusalimul?''

[doctor_faustus]

Părintele Profesor Dumitru Radu, în cartea domniei sale, "Despre Înnoirea şi Îndumnezeirea Omului în Hristos", prezintă ceea ce este Biserica lui Hristos:
1. Biserica este viaţa de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsă în umanitate şi comuniunea de iubire şi viaţă a oamenilor prin Hristos în Duhul Sfânt.
2. Biserica este plenitudine de viaţă dumnezeiască şi lucrare a Duhului Sfânt prin Hristos în umanitate.
3. Biserica este comunitate teandrică, sacramentală. Biserica este Trupul lui Hristos extins în umanitate. Biserica este comunitate sacramentală în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt.
4. Hristos este Marele Arhiereu al Bisericii Sale.
5. Biserica este Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică.

Dealtfel este foarte bun şi lămuritor articolul scris de Episcop vicar Sofian Braşoveanul şi citat de adam000 !!