Feminismul-un rau necesar?

[anna21]

În prealabil postat de Noesisaa

Eu am scris ce am inteles eu din ceea ce ai scris tu. Posibil ca nu am inteles bine.
Mie mi se pare ca duci o viata destul de angajata crestineste. Cred ca te cam auto-flagelezi.

Intotdeauna am avut impresia, si imi place sa cred, ca oamenii cu adevarat credinciosi sunt fericiti, sau cel putin emana fericire. Cu tot cu problemele care sunt in lume si pacatele care le fac, fiindca pana la urma, Hristos a inviat, nu-i asa, si noi suntem crestini...deci avem motive de bucurie care trancend micimea si nedesarvarsirea noastra. Nu ma prea atrage crestinismul care e ancorat intr-un tragism continuu.

Da, Noesisa, oamenii credinciosi sunt mai senini deoarece sunt desprinsi de aceasta lume si ancorati intr-o alta realitate.
Dar cred ca eu nu sunt "destul de crestina".
Nu sunt deprimata, trista.. ce mai presupuneti din postarile mele. Ci doar nemultumita de nivelul meu de traire crestina, ceea ce este cu totul altceva. (Si nu de la viata familiala mi se trage.)
Si in viata reala sunt un om senin si cu simtul umorului, ca altfel nu as putea face fata rolului de mama a doi copii.. care acum vad ca-mi picteaza bufetul din bucatarie :))). (o mama carierista nu se poate bucura de simtul artistic al copiilor...)
Doar ca pe acest forum imi prezint o singura latura a mea.. de aceea deprim lumea.. imi pare rau.

[Noesisaa]

În prealabil postat de anna21

Si in viata reala sunt un om senin si cu simtul umorului, ca altfel nu as putea face fata rolului de mama a doi copii.. care acum vad ca-mi picteaza bufetul din bucatarie :))). (o mama carierista nu se poate bucura de simtul artistic al copiilor...)

:D Cum sa nu, ai impresia ca mamele care au si o cariera sunt oarbe sau nu-si iubesc copiii? Eu am vazut mame casnice (in Romania) cu mai multi copiii care saracele erau asa de prinse cu treaba ca nu observau nimic dragalas la copiii lor, sau oricum, daca observau, nu erau prea impresionate. Totul depinde de felul de a fi a mamei, nu de ocupatie, sau de cat de mult sta acasa.

Stii ce-i ciudat? Eu animozitatea asta fata de femeile cu cariera nu am intalnit-o decat la americani protestanti si conservatori din America (am locuit putin intr-un stat mai spre sud). Sau la unii proaspat convertiti ortodocsi.

[Fani71]

În prealabil postat de Noesisaa

:D Cum sa nu, ai impresia ca mamele care au si o cariera sunt oarbe sau nu-si iubesc copiii? Eu am vazut mame casnice (in Romania) cu mai multi copiii care saracele erau asa de prinse cu treaba ca nu observau nimic dragalas la copiii lor, sau oricum, daca observau, nu erau prea impresionate. Totul depinde de felul de a fi a mamei, nu de ocupatie, sau de cat de mult sta acasa.

Stii ce-i ciudat? Eu animozitatea asta fata de femeile cu cariera nu am intalnit-o decat la americani protestanti si conservatori din America (am locuit putin intr-un stat mai spre sud). Sau la unii proaspat convertiti ortodocsi.

Da, totul depinde de echilibrul din viata ta.
Mama a lucrat intotdeauna (desi a facut si sacrificii in cariera) si totusi noua nu ne-a lipsit niciodata afectiunea si atentia. Nu numai pt ca era mereu cineva din familie cu noi, ci si pentru ca stia sa foloseasca timpul pe care il avea la maximum si calitatea prezentei era foarte buna. De exemplu, vara, dimineata, foarte devreme, ne ducea sa luam micul dejun in parc inainte sa plece la lucru. Nu o sa uit niciodata acele diminete. Seara ne citea inainte sa ne culcam. Parintii nu ne lasau niciodata singuri seara. Etc.

[andreicozia]

În prealabil postat de anna21

.. care acum vad ca-mi picteaza bufetul din bucatarie :))).

Lasa-l ca oricum nu-i al tau. Cind va mutati din apartament oricum il vor zugravi din nou deci nu conteaza.

[anna21]

În prealabil postat de andreicozia

Lasa-l ca oricum nu-i al tau. Cind va mutati din apartament oricum il vor zugravi din nou deci nu conteaza.

Te roade rau, nu-i asa?
(am timp de pantofi.. da-mi adresa ta de mail si-ti trimit poze de pantofi cu numele tau pe ei sa nu zici ca i-am luat de pe net.. si copie dupa licenta de medic a sotului in USA - are chiar doua, drept de practica in doua state. si cartea mea de munca.. si tot ce vrei... numai sa te calmezi.
Nu poti intelege ca unii oameni nu mint, nu?)

Dar daca pe tine te face fericit sa crezi ca dorm sub un pod.. poti crede si asta.. linisteste-ti invidia, ca ai intrecut orice masura.

(daca ma mai sacai o sa te intreb de acei "30 ani studiu biblic si patristic" dupa cum te-ai laudat ca ai invatat.. sau de icoanele acelea ciudate de care ai povestit.. sau alte lucruri cu totul iesite din comun care le imprastii pe aici)

[heaven]

Eu cred ca neintelegerile vin din faptul ca fiecare dintre noi incercam sa luam drept etalon felul nostru de a fi ori nu se poate,pentru ca suntem atat de diferiti,simtim diferit,ne bucuram si induram suferintele diferit.
Sunt femei,precum Anna21,care percep fericirea in acest mod,mai casnic si se simt implinite in acest fel,iar altele care isi doresc foarte multa independenta si nu ar accepta nici in ruptul capului sa duca o astfel de viata,punand mai mult accent pe cariera,pozitie sociala etc.
Nici una din ele nu este de condamnat,dar,mai pe sleau :"fericirea mea nu este si fericirea ta!"
Totusi,toate aceste relatii trebuie sa aiba in comun urmatorul aspect:barbatul si femeie trebuie sa se completeze si,pe langa iubire,este necesar sa stie sa se respecte reciproc.
Daca aceste lucruri nu se intampla si ne pacalim pe noi ca suntem fericiti si impliniti,atunci avem o problema.
Deasemenea,mamele trebuie sa fie foarte atente pentru ca la randul lor ofera modele comportamentale copiilor lor si chiar nu ar fi de dorit ca respectiva fetita sa inteleaga ca ea trebuie sa se supuna neconditionat viitorului sot cand va atinge maturitatea,iar baiatul sa considere ca lui i se cuvine cam totul intr-o viata de familie.
Calea echilibrului este cea mai buna si ar trebui sa incercam sa ramanem pe ea.

[maria-luisa]

În prealabil postat de heaven

Eu cred ca neintelegerile vin din faptul ca fiecare dintre noi incercam sa luam drept etalon felul nostru de a fi ori nu se poate,pentru ca suntem atat de diferiti,simtim diferit,ne bucuram si induram suferintele diferit.
Sunt femei,precum Anna21,care percep fericirea in acest mod,mai casnic si se simt implinite in acest fel,iar altele care isi doresc foarte multa independenta si nu ar accepta nici in ruptul capului sa duca o astfel de viata,punand mai mult accent pe cariera,pozitie sociala etc.
Nici una din ele nu este de condamnat,dar,mai pe sleau :"fericirea mea nu este si fericirea ta!"
Totusi,toate aceste relatii trebuie sa aiba in comun urmatorul aspect:barbatul si femeie trebuie sa se completeze si,pe langa iubire,este necesar sa stie sa se respecte reciproc.
Daca aceste lucruri nu se intampla si ne pacalim pe noi ca suntem fericiti si impliniti,atunci avem o problema.
Deasemenea,mamele trebuie sa fie foarte atente pentru ca la randul lor ofera modele comportamentale copiilor lor si chiar nu ar fi de dorit ca respectiva fetita sa inteleaga ca ea trebuie sa se supuna neconditionat viitorului sot cand va atinge maturitatea,iar baiatul sa considere ca lui i se cuvine cam totul intr-o viata de familie.
Calea echilibrului este cea mai buna si ar trebui sa incercam sa ramanem pe ea.

asa este, heaven. eu am abordat acest subiect mai ales pt ca am fost martora la unele situatii in care barbatul nu a respectat femeia de langa el, ba chiar a abuzat de statulul lui si i-a facut viata un chin, iar femeia respectiva a ales sa ramana langa el toata viata ca sa nu fie condamnata in ochii lumii si de biserica, doar ca si copii au suferit fiind martori la aceste nedreptati , iar ele la randul lor, fiind fete, au dus povestea mai departe... si stiu ca sunt multe cazuri de acest gen. Vroiam de fapt sa aflu cat credeti ca ar trebui sa accepte o femeie si cand ar trebui sa puna punct in cazul in care este neaindreptatita in relatia conjugala.

[AndruscaCIM]

Eu una nici macar nu cred ca trebuie sa cautam neaparat fericirea...ci normalitatea, o normalitate care sa nu ne depersonalizeze si sa ne altereze.

Nu sunt de acord cu generalizarile de tipul acesta; "Vocatia femeii e sacrificiul", sau "Casnicia este o cruce!" pentru ca nu e normal nici sa pornim la drum cu niste idealuri exagerate de la care sa nu ne abatem nicicum, iar daca sotul nu ne aduce flori in fiecare zi sa ajungem sa divortam pe acest motiv...dar nici sa ne casatorim cu orice badaran in virtutea unor conceptii fataliste!!

Omul trebuie sa iubeasca normalitatea, echilibrul...si sa stie ce presupun aceste aspecte.

Poate ca intr-adevar tot femeile sunt raspunzatoare intr-o mica-mare masura de evolutia barbatilor anormali, care nu stiu ce inseamna iubirea, respectul, nu pot fi sensibili la firea femeii si nu o pot trata macar cat de cat asa cum isi doreste si ea...pentru ca practic asta inseamna casnicia de fapt, conlucrare, iubire si comunicare...si preocuparea de a nu-l supara pe celalat, un celalat care e de fapt parte din trupul tau...si nicidecum sclavul, presul, sacul de box.

Asta e parerea mea, ca femeia nu trebuie sa porneasca in viata nici cautand un etalon de fericire exagerat...dar nici asteptandu-se sa-si gaseasca calaul...pentru ca acest tip de gandire mie mi se pare deficitar. Te adaptezi poate greutatilor care apar in timp, insa atitudinea nu trebuie sa fie una de la inceput blazata si pesimista...ci de credinta ca Dumnezeu stie cel mai bine ce si cum!

[Jane Says]

Eu una nici macar nu cred ca trebuie sa cautam neaparat fericirea...ci normalitatea, o normalitate care sa nu ne depersonalizeze si sa ne altereze.

Cat de adevarat..
Dar legat de Cruce (mie mi-e frica de ea, recunosc), ma gandesc ca o cruce e si sa incerci sa mentii si sa sporesti darul pe care ti l-a facut Dumnezeu. In cazul meu e vad casatoria si pe sotul meu ca pe un dar de care trebuie sa am grija (el fiind mult mai gospodar decat mine de fapt =))) asa ca mai curand eu ii sunt lui cruce)

[Fani71]

Sunt de acord cu tine, Andrusca. In psihologie se spune ca atunci cand de ex. o femeie este batuta, maltratata, etc, si ramane langa acel om, este si vina ei. Eu cred ca aici psihologia are dreptate. Este valabil si pentru alte lucruri mai putin grave, pe care le suportam celuilat in mod fatalist, de exemplu lenea, neimplicarea, nesimtirea, alcoolismul... Copiii vad si sufera, si isi iau model chiar inconstient atat de la tatal de acest fel, cat si de la mama victimizata.
Nu este crestineasca resemnarea si fatalismul. Crucea nu insemana mazochism. Insemana asumarea inevitabilului dar si lupta pentru schimbare, lupta ventru VIATA, la toate nivelurile.
De exemplu, acceptarea unor slabiciuni, unor limite sau a bolii celuilalt este altceva decat tolerarea unor comportamente care distrug cuplul si familia. Pe primele da, trebuie sa le purtam, asa cum le poarta si celalalt pe ale nosatre, si sperand ca poate, prin rugaciune si dragoste, celalalt va evolua si el, asa cum speram ca vom evolua noi. Dar pe celelalte este iresponsabil sa le acceptam zicand ca 'este crucea noastra'. Eu asa cred.
Fiecare femeie, bineinteles, trebuie sa-si dea seama unde sa traga linia, si o poate ajuta parintele duhovnic. Nu zic ca dau aici o cheie universala... Dar nu sunt de acord cu fatalismul. Care nu este de loc acelasi lucru ca smerenia crestina si purtarea crucii.