Grija sotului fata de sotie !

În prealabil postat de windorin

Incerc sa imi dau seama cum grija priveaza de libertate. Asta este adevarat atata timp cat grija inlocuieste ceva tot bun, dar atunci cand grija fata de un om inlocuieste ceva rau in faptele aceluia cu ceva bun, nu cred ca libertatea sufera, ci mai mult se intareste. Este asa cum Dumnezeu ne impiedica uneori de la anumite fapte rele. Nu sunt prea coerent la ora asta. :)

nu-i chiar asa. apropo, iti iert incoerenta, pentru ca apreciez mai mult bunavointa :). deci, hai sa extrapolam, sa luam "a higher case" - cum spunea Lordul Cancelar Thomas More, intr-un film care mie mi-a placut f. mult - deci, in relatia om-Dumnezeu, cumva omul este privat de liberul arbitru, cumva Dumnezeu ii forteaza credinta si dragostea? Nu. Asa si cu barbatul care vrea sa fie grijuliu si sa isi manifeste dragostea. Sa aiba grija ca nu cumva sa dea dovada de egoism si neiubire, sub pretextul prea multei griji pentru cel de alaturi.

[windorin]

În prealabil postat de sophia

Dorin, nu este chiar asa cum spui. Le-o fi dat casatoria la preoti pe o parte, dar pe alta le-a luat-o prin canoanele date de indepartare de sotie prin slujbe, post, etc. Pe altii ii ia din familie si ii duce spre casnicie alba, sau chiar spre manastire.

Biserica nu a luat Casatoria inapoi "prin canoane".
Prin canoane ni se arata cum ar trebui sa vietuiasca omul, in starea lui de normalitate.

Niciodata Biserica nu indeamna la ruperea familiei, chiar nici atunci cand unul dintre soti este pagan si rau vietuitor, iar celalalt nu. Sfantul Pavel spune ca "prin sotia credincioasa se mantuieste si barbatul necredincios, iar prin sotul necredincios se ridica si femeia necredincioasa". Ba mai mult, cand unul doreste sa se apropie trupeste de celalalt, fie chiar si Vinerea Mare, acela din urma nu are voie sa ii spuna nu celui dintai, iar daca va spune "nu", va da mare seama inaintea lui Dumnezeu pentru aceea, pentru ca nu s'a coborat la masura celui de langa el, cu care este "un trup".

În prealabil postat de sophia

Sfintii care au fost casatoriti si au avut si copii... nici acolo n-a fost familie cu adevarat, pentru ca au trebuit s-o lase, sa indure, sa plece la lupta, sau sa traiasca in casnicie alba/fratie, sau copiii lor au fost trimisi la manastire/preotie (in celibat) (vezi Sf.Grigore tatal cu multi copii, din care unul a fost tot preot, fetele maici, etc.).

Familiile sfintilor "nu au fost familii cu adevarat" ? Doamne, cum putem spune asta.

Chiar daca au murit martiri, chiar daca s'au nevoit peste masura, oare nu crezi ca un om cu viata sfanta este cu siguranta si un tata/sot minunat si de dorit ?! Cine nu si'ar dori ca sot/sotie o persoana cu viata sfanta, o persoana cu multa dragoste fata de toti si toate, o persoana cu pocainta, rugaciune si mare trecere inaintea lui Dumnezeu ?! Poate doar noi, cand tinem mai mult la patimile noastre si preferam "calea de mijloc", gresit inteleasa. Zicea un parinte ca "un bun calugar ar fi fost cu siguranta un tata minunat, iar un tata bun ar fi fost cu siguranta un calugar deosebit".

În prealabil postat de sophia

Biserica pe o parte da casnicia/si considera cununia sfanta, taina, pe de alta, o considera pacat si murdara si indeamna la abstinenta, rugaciune si post. Pai o casnicie nu poate exista asa. Nu face pregatire inainte de cununie, creeaza ziduri in cupluri. Concret da-mi un exemplu prin care biserica sprijina si respecta pe cei casatoriti.

Niciodata Biserica nu a considerat Cununia drept "pacat si murdara".
Ba mai mult, ea anatemizeaza cu multime de anateme pe cei care ar vedea'o astfel.

Cazurile de care spui nu trebuiesc identificate cu Biserica in sine. Acelea sunt cazuri izolate, oameni ce nu au inteles prea multe cu mintea Hristos, ci si'au folosit mintea murdara spre a explica lucruri mult mai inalte decat noi.

Biserica sprijina neincetat Casatoria prin binecuvantarea neincetata a acesteia si prin rugaciunile pe care le inalta. In mai toate ea se roaga pentru intelegerea sotilor, pentru impacarea cu copiii, cu rudele, pentru bunastarea satelor si oraselor, etc.

În prealabil postat de Gavrilia

Vorba lui Creanga, "nu stiu altii cum sunt", dar eu ma gandesc cu melancolie la cat de frumos se derula viata de familie in alte vremuri! Femeia era sotie, mama si gospodina, iar sotul se ingrijea de cele necesare familiei sale. Astfel, femeia putea sa se dedice total misiunii de sotie si de mama, copiii se bucurau de supraveghere si educatie, sotul stia ca acasa il asteapta familia si "o mancare calda".

Astazi, in schimb, ceea ce spunea Sf. Ioan Gura de Aur (femeia sa se ingrijeasca doar de ale casei, iar barbatul sa fie cel care pune painea pe masa si conduce familia) este extrem de greu de indeplinit. Sunt foarte rare cazurile in care barbatul reuseste sa sustina financiar de unul singur intreaga familie, ca urmare femeia trebuie sa aiba si ea serviciu. In felul acesta, totul este dat peste cap: copiii nu mai au parte de mama si de tata decat dimineata si seara, in rest educatia si formarea lor sufleteasca sunt... externalizate, asa cum firmele isi externalizeaza anumite servicii. Doar ca... familia nu este o firma, ea inseamna zidire, iubire, timp petrecut impreuna.

Personal, cunosc putine familii multumite de viata pe care o duc. Si, in toate aceste cazuri, sotii sunt cei care intretin familia (castigand suficienti bani), iar sotiile se ocupa de casa si de educatia copiilor (mai multi sau mai putini la numar). Sunt exemple fericite.

Iar ca sa fiu on topic, grija, ocrotirea unui sot fata de sotie cred ca este forma cea mai aleasa de exprimare a iubirii conjugale. Daca sotul intelege ca treburile casnice sunt la fel de importante - daca nu mai importante - ca orice serviciu "de vaza", daca isi manifesta dragostea macar printr-o imbratisare, daca reuseste, in pofida oricaror greutati, sa vada in ochii sotiei motivul fundamental pentru care a luat-o in casatorie - atunci este minunat. Spunea un parinte ca femeia este precum o floare: barbatul trebuie sa se aplece ca sa o culeaga, trebuie sa se poarte delicat cu gingasia ei, pentru ca floarea sa-i poata oferi toata mireasma ei.

Cand eram mica, vedeam casatoria ca pe ceva miraculos (apoi, am constientizat ca asta si este, un miracol, o Sf. Taina): sotia priveste cu incredere in ochii iubitori ai sotului, iar ochii sotului sunt pentru ea niste izvoare fermecate din care isi ia puterea de a avea grija de toti si de toate. Intre timp, in lumea in care am ajuns sa fiu adult, imaginea aceasta s-a cam "demodat", insa prefer sa raman o demodata.

Minunat cuvant, Gavrilia.
Multumesc mult pentru impartasania acestor ganduri.

În prealabil postat de andreicozia

In caz ca nu stii, Sf Pavel (ca doar era si el om) imreuna cu altii era convins ca sfirsitul este aproape (Hristos va reveni peste citiva ani)... si tot asa o tinem de 2000 de ani :) Ce sa-i faci, dupa cum vezi mai gresesc si sfintii! :)

Sa luam aminte, frate Andrei. Sa nu luam in ras cele sfinte.
Daca vedem altfel lucrurile, mai bine tacem, daca nu putem spune frumos cum anume le vedem.

În prealabil postat de mirelat

nu-i chiar asa. apropo, iti iert incoerenta, pentru ca apreciez mai mult bunavointa :). deci, hai sa extrapolam, sa luam "a higher case" - cum spunea Lordul Cancelar Thomas More, intr-un film care mie mi-a placut f. mult - deci, in relatia om-Dumnezeu, cumva omul este privat de liberul arbitru, cumva Dumnezeu ii forteaza credinta si dragostea? Nu. Asa si cu barbatul care vrea sa fie grijuliu si sa isi manifeste dragostea. Sa aiba grija ca nu cumva sa dea dovada de egoism si neiubire, sub pretextul prea multei griji pentru cel de alaturi.

Da, ai dreptate. Insa, uneori Dumnezeu ne impiedica de la ceva anume, prin marea sa dragoste. Am vrut sa merg undeva... a pornit insa furtuna de zapada, brusc. Apoi mi'am dat seama ca a fost mai bine ca nu purces la drum. Nu ne lasa intotdeauna de capul nostru, ca asta ar fi de rau. Aceasta nu inseamna insa ca ne atinge libertatea, si ca ne face sa crestem in ea.

[anna21]

În prealabil postat de windorin

Biserica nu a luat Casatoria inapoi "prin canoane".
Prin canoane ni se arata cum ar trebui sa vietuiasca omul, in starea lui de normalitate.

Niciodata Biserica nu indeamna la ruperea familiei, chiar nici atunci cand unul dintre soti este pagan si rau vietuitor, iar celalalt nu. Sfantul Pavel spune ca "prin sotia credincioasa se mantuieste si barbatul necredincios, iar prin sotul necredincios se ridica si femeia necredincioasa". Ba mai mult, cand unul doreste sa se apropie trupeste de celalalt, fie chiar si Vinerea Mare, acela din urma nu are voie sa ii spuna nu celui dintai, iar daca va spune "nu", va da mare seama inaintea lui Dumnezeu pentru aceea, pentru ca nu s'a coborat la masura celui de langa el, cu care este "un trup".

Ai si nu ai dreptate.
Ai dreptate ca principiu general: nu trebuie sa smintim pe cei mai putin inaintati duhovniceste, ci trebuie sa ne "coboram" la nivelul lor, din iubire de ei si din iubire de Hristos..

1. DAR chiar suntem noi inaintati duhovniceste pentru a avea de unde sa ne "coboram" la un presupus nivel al celui de alaturi?
Sotul meu, necredincios, are calitati admirabile care mie imi lipsesc.. il consider mai bun decat mine...
(Altfel spus, nu pot vorbi de o "coborare" la masura sotului... )
2. DAR putem folosi acest lucru in mod viclean pentru a ne adormi constiinta, ba chiar ajungem sa ne credem virtuosi ne-postind (dar facand fapte bune... cum ar fi sa "ne coboram" la masura celui de alaturi).
3. Sunt absolut convinsa ca atunci cand sfintii, din dragoste de Hristos, mancau de dulce langa cei mai putin credinciosi, de ex. (deci se coborau la masura lor!) considerau ca au gresit si apoi se nevoiau si mai aspru!

(Ar mai fi si altele de spus.. dar cred ca ai prins ideea generala)

[costel]

Grija de sotie creste pe masura ce vezi ca face parte din tine. Acolo unde nu exista purtare de grija fata de ea, este dovada ca nu locuieste in tine ci in afara ta. Si dupa cum nu ma doare durerea unui necunoscut din blocul vecin, tot asa ajung sa nu fiu cuprins de durere cand ea este in suferinta. Dar cand ea a devenit parte din mine, strigatul ei dupa ajutor este si strigatul meu de a pune capat suferintei.