Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Cum înșeală dracii. Cum sug sau dau energie, care prin vicleșug au numit-o „bio” dar mai bine am numi-o tanatoenergie căci aduce moarte veșnică.

(Gr. βιος bios = viață; θανατος thanatos = moarte)
Ca să nu vorbim neacoperit să vedem cum acționează duhurile pentru a suge energia sau a o da în funcție de scenariul de înșelare compus de ele.
Sfântul Ioan Damaschinul Dogmatica:
[COLOR=navy]Despre îngeri [/COLOR][COLOR=black]El este făcătorul şi creatorul îngerilor; El i-a adus de la neexistenţă la existenţă și i-a zidit după propriul Lui chip, o natură necorporală, un fel de duh și de foc imaterial, după cum spune dumnezeiescul David: „Cel care face pe îngerii Lui duhuri și pe slugile Lui pară de foc”[/COLOR][COLOR=black]115[/COLOR][COLOR=black]. Prin aceste cuvinte arată că ei sunt uşori, arzători, calzi, străbătători, grabnici spre dorul de Dumnezeu și slujirea Lui, îndreptaţi spre cele de sus și liberi de orice gând material. Aşadar, îngerul este o fiinţă spirituală, veşnic mişcătoare, liberă, necorporală; slujeşte lui Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har. Care etste, însă, natura și definiţia fiinţei lui, numai ziditorul o ştie. Se spune că este necorporal și imaterial în raport cu noi, deoarece tot ceea ce se pune în comparaţie cu Dumnezeu, singurul incomparabil, este grosolan și material. Numai Dumnezeirea este în realitate imaterială și necorporală. Aşadar, îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. [/COLOR][COLOR=black]114 [/COLOR][COLOR=black]Prin apocatastasă se înţelege reîntoarcerea tuturor existenţelor raţionale în Dumnezeu, de unde îşi au originea, prin nimicirea morţii, spiritualizarea corpurilor şi transformarea lumii materiale. [/COLOR][COLOR=black]115 [/COLOR][COLOR=black]Psalmi CIII, 5; Evrei I, 7. [/COLOR][COLOR=black]Sfântul Ioan Damaschin [/COLOR][COLOR=black]38 [/COLOR][COLOR=black]Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar, pentru că îngerul are o fire raţională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și schimbător, are facultatea de a rămâne şi a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul îngerilor căzuți n.n.). îngerul este incapabil de pocăinţă, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina slăbiciunii corpului are parte de pocăinţă. îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are început are şi sfârșit potrivit naturii lui. Numai Dumnezeu este veşnic, dar mai degrabă este mai presus de veşnicie. Căci cel care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului. îngerii sunt lumini spirituale secundare, care îşi au luminarea din lumina primară fără de început. Nu au nevoie de limbă şi de auz, ci transmit unii altora propriile lor gânduri și hotărâri fără să rostească cuvânt. Toţi îngerii au fost zidiţi prin Cuvânt și au fost desăvârşiţi de Sfântul Duh prin sfinţire, participând la luminare și la har în măsura vredniciei şi rangului lor. îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ nu rămân și în cer. Nu sunt limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori și de peceţi, căci sunt nelimitaţi. Eu spun nelimitaţi. Cu toate acestea ei nu apar aşa cum sunt celor vrednici, cărora Dumnzeu va voi ca ei să se arate, ci sub o formă oarecare, în aşa fel încât să-i poată vedea aceia cărora li se arată. Nelimitat însă, prin fire și în sensul propriu al cuvântului, este numai cel nezidit, căci toată zidirea este limitată de Dumnezeu, care a zidit-o. Ei au din afară sfinţenia fiinţei lor, de la Duhul. Au, prin harul dumnezeiesc, darul profeţiei. Nu au trebuinţă de căsătorie, căci nu sunt muritori. Fiind spirite, ei sunt în locuri spirituale. Nu sunt circumscri şi în felul celor corporale, natura lor nu are o formă trupească și nici nu au cele trei dimensiuni, ci sunt prezenţi în chip spiritual şi activează acolo unde li s-ar porunci; cu toate acestea ei nu pot să fie şi să activeze simultan în două locuri deosebite. Nu ştim dacă fiinţa lor este aceeaşi sau se deosebeşte a unora de a altora. Numai Dumnezeu, care i-a făcut, ştie, El care ştie toate. Se deosebesc însă unii de alţii prin luminare și prin rang, fie că au rangul potrivit gradului de luminare, fie că participă luminării potrivit rangului în care sunt; ei se luminează reciproc potrivit superiorităţii rangului sau firii. Este, însă, evident, că cei care sunt mai sus împărtăşesc celor mai de jos luminarea şi cunoştinţa. îngerii sunt puternici și gata spre a îndeplini voin ţa divină. Prin iuţeala firii lor se găsesc îndată pretutindeni unde ar porunci învoirea dumnezeiască. Ei păzesc părţile pământului. Sunt înainte stătătorii [/COLOR][COLOR=black]Dogmatica [/COLOR][COLOR=black]39 [/COLOR][COLOR=black]neamurilor şi ai locurilor, după cum au fost orânduiţi de creator. Ne conduc și ne ajută în lucrurile noastre. Negreşit, potrivit voinţei şi poruncii dumnzeieşti, ei sunt superiori nouă şi stau totdeauna împrejurul lui Dumnezeu[/COLOR][COLOR=black]116[/COLOR][COLOR=black]. Ei se înclină greu spre rău, dar nu sunt neînclinaţi. Acum, însă, au ajuns neînclinaţi, nu din pricina firii lor, ci prin har și prin st ăruinţa în unicul bine. Văd pe Dumnezeu atât cât le este cu putinţă și aceasta este hrana[/COLOR][COLOR=black]117 [/COLOR][COLOR=black]lor. Sunt mai presus de noi, pentru că sunt necorporali şi liberi de orice pasiune trupească; cu toate acestea nu sunt impasibili, căci numai Dumnezeirea este impasibilă. Iau forma pe care le-ar porunci-o Stăpânul Dumnezeu şi astfel se arată oamenilor şi le revelează tainele dumnezeieşti.[/COLOR]
http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor1.htm

„Îngerii au chip și înfățișare, la fel ca și chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul și înfățișarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune că sufletele îngerilor sunt niște corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământești. Frumusețea virtuților, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfinților îngeri.
Chipul demonilor este întunecat și hidos, așa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea și dezvoltarea în ei a răutăților. Aceasta a lăsat amprenta și pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numește "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer - balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleași puteri pe care le are și omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi și pot fi muți și surzi. însuși Domnul Iisus l-a numit pe demon - mut și surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar și diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spațiu, de a "teleporta" materia, cât și pe oameni.
In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate și L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mat. 4,11-1). în viața Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim și înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. în cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins și a ars turmele de oi și pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma acțiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic și a prăbușit casa în care se adunaseră fii și fiicele lui Iov și care au murit. în cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei șapte bărbați cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Acțiunea duhurilor asupra materiei, ca și alte multe însușiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). îngerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon și când acesta i-a pregătit darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne și de azime și a ieșit foc din piatră și a mistuit carnea și azimele; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substanță mai subtilă decât omul și au fost înzestrate de la început cu forțe care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. în afară de acestea ele au cunoștințe foarte mari despre organizarea materiei și legile lumii materiale și stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influențeze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizează și distrug [în consecința lor ultimă].

[ALEXANDRU ANASTASIU]

După căderea lui Adam și a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului și de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esența lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăiește în trupul omului, posedând în chip forțat [sau mai grav prin învoire] sufletul și trupul. Datorită imaterialității și subtilității lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpânește puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că aceștia s-au lăsat stăpâniți de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduința lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieții desfrânate și ușuratice a celui păcătos. Sunt însă și cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos și în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniștii, masonii, New Age...). în alte situații, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălășluiască și să lupte pe oameni, pentru ca aceștia să se roage mai mult și din cauza suferințelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este și faptul că cel mai des se întâlnește nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinței demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. în cele din urmă a intrat satana desăvârșit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare și celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfățișa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui și cucerind astfel mințile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuților, dă putere creștinilor care se luptă cu diavolii și în același timp smerește mânia înverșunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduința lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). în lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influențeze trupul, simțurile, voința și imaginația.
Dar cum acționează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduința lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli și să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).
Creștinul are libertatea și Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominația diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foiește în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63,6-7).
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. în inima omului se săvârșește războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai mulți creștini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăsește pe om, diavolii foiesc ca niște șerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorința binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niște nori întunecoși prin porțile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creștin, diavolii petrec împrejurul inimii creștinului, lucru pe care vrăjmașii mântuirii noastre nu vor să fie știut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea și Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deșartă și mai ales cu senzualitatea, cu îngăduința lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuțile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlinește o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalica vol. 6, p. 315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simțirea unei iubiri pătimașe a trupurilor și un duh necurat diavolesc sălășluit în însăși simțirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca și cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să disprețuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică și rugăciune. Ajunge astfel ca un ieșit din minți și din sine și amețit de pofta desfrânării. Persoanele care își imaginează și visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt și femei care trimit diavolii desfrânării la bărbați, în timp ce aceștia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
După căderea lui Adam și a Evei din Rai și pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înșela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie și blestem, conștiința dumnezeiască a ajuns neștiutor. De aceea, nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască și se silește să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoși, împotriva legii - fărădelegea, împotriva virtuților - patimile și păcatele, împotriva credinței - necredința, hula și erezia [împotriva medicinii dumnezeiești medicina lui Antihrist].
Toți diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie și mândrie și apoi ne transmit gândurile cele rele și fac pe oameni să săvârșească lucruri pe care numai cei ieșiți din minți le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rușinează de cele făcute și de ei înșiși. De aceea, Sfinții Părinți ne învață să nu acționăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie și mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reușesc ne îndeamnă să aducem mulțumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niște patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare și apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războiește cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăși. Diavolul slavei deșarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii știind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptății și astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înșelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduiește să ne facă să credem că tot ce ne învață el este bine. Ne șoptește la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupți cu el, în imaginația ta. Astfel, îți întărește prin sugestie și energie voința (Psalm 62,4) și de cele mai multe ori nu-ti poți stăpâni mânia și ura când te întâlnești cu persoana cu care te-ai certat și te răzbuni.
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer și de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omenești se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu și s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învață pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul și cu felul lor de viață. De multe ori cei aflați sub inspirația lui nu-si dau seama că mint și că sunt conduși de diavoli. și mai grav este când astfel de oameni sunt investiți cu funcții politice și sociale.
Există diavoli necurați care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtași și pe alții la săvârșirea răului, ca să ne pricinuiască o și mai mare osândă. Mulți oameni se bucură când își asociază și pe alți oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micșorează și le dă curaj.
Tradiția noastră creștină spune că diavolul dispune de multe posibilități de înșelare: cu cel inteligent face pe înțeleptul, cu cel mai puțin înțelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărți scrise sub inspirația lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, șoptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alții, să nu mergi la Biserică..."

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumești și ale păcatelor, ale celor care se obțin prin muncă necinstită și înșelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înșeală pe cineva, când oamenii iau de bun și adevărat ceea ce este fals și minciună. Multora, suprafața faptei li se pare bună. Naivii se înduioșează. Face și bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăvești, îți spune să bei ca să te îmbeți, îți ațâță drepturile ca să-ti pierzi măsura și să te răzbuni, îți șoptește la ureche ce spun alții despre tine pentru a-ti dezlănțui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpățânarea.
Ii place să convingă, când înșeală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atenția și a-si schimba tactica. Pe cel care trăiește în robia păcatelor, vrăjmașul diavol se silește să-i șteargă orice gând bun care l-ar aduce la pocăință. Cu uneltiri dinainte pregătite și cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleași păcate sau în păcate mai mari.
Pe cei care își dau seama de viața păcătoasă pe care o trăiesc și vor s-o schimbe, demonul îi amăgește cu această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedești în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi". Nu lăsați pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu știți clipa când veți pleca din această lume.
Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevoință peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei.
Celui bolnav, care suferă cu mulțumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos și prin aceste cugete îl face pe creștin să-si piardă răbdarea și chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
Potrivnicul diavol șoptește la urechile copiilor să nu asculte de părinți și educatori, să nu învețe, să fugă de la scoală și de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinți). Vrăjmașul mântuirii noastre spune celor slabi în credință să meargă la vrăjitoare, descântătoare și ghicitoare. Acolo săvârșesc false minuni cu puterea lor diavolească (Ieșirea 7, 8, 9, 10). Necurații diavoli învață pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie...
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile și imaginația lor. Prin păcatele de moarte săvârșite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt și nu se mai poate smeri și lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare și lipsiți de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi ușor învinși de diavoli. Sunt și situații în care, pentru păcatele părinților, diavolii se sălășluiesc în copii.
In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea senzorială și voința omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când demonul cel zavistic nu izbutește să pună în mișcare mintea omului, el acționează atunci asupra sângelui și a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginația și s-o umple de închipuiri păcătoase".
Acționând asupra trupului, demonul răscolește în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria și celelalte patimi. Acestea se pot vedea și din viața Sfintei Mucenițe Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlănțuit simțurile senzualității și voluptății. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească și le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al voinței diavolești, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconștient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât și la cei cu funcții sociale sau politice.
Alteori, voința unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva creștinilor nu cunosc așezarea inimilor lor, nu le pot cunoaște gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuiește păcatele spre care noi suntem înclinați. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericești, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinațiile noastre spre păcate, ne învață Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu știe care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. însă el ne ghicește gândurile după gesturi și vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva privește cu patimă la frumusețea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri și imagini desfrânate".
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuință de timp, loc și iscusință. Ajutor împotriva acestor lupte netrupești ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesaloniceni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întărește mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, beție, mândrie...). Dar își pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor".
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la alții, dar și energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimaș și desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate forțele vitale. în același timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
In afară de aceasta, duhul necurat care stăpânește pe un om păcătos îi folosește trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artiștii de filme desfrânate, pornografice, cântăreții de muzică desfrânată și satanică, conducătorii și oamenii de cultură atei și eretici, [bioenergeticienii pentru medicina demonică]).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părțile. De remarcat este și faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătoși cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supus voinței diavolești să trudească necontenit pe tărâmul înmulțirii păcatelor în lume. în virtutea esenței lor distructive, demonii, lipsiți de capacitatea de a crea, își nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curățește și sfințește atât trupul, cât și sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă și pentru trup și pentru suflet.

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: «Demonii, ca unii ce sunt căzuți pradă voluptății și patimilor, se desfătează și se hrănesc cu ofrande. în timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori și descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenței demonilor. Ei se hrănesc cu aceste emanații, desigur nu așa ca și cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii și alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor ființă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor și inhalează fumul aromatelor, ca substanțe pe care și le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne».
Toți idolii la care se închină păgânii sunt înconjurați de diavoli, care își găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale și chiar umane demonilor la care se închină și slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolești, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe și le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt așa de uniți cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârșea prin creștini o minune dumnezeiască, aceștia îi prigoneau si-i omorau.”

După cum vedem demonii pot da sau lua energie după planul lor distructiv. Cel mai evident este în psihoza maniaco-depresivă când omul posedat trece când în faza de manie, când are o forță uriașă (de exemplu a fost un caz care a aruncat o scrumieră cu picior, pe care de abia o clinteau doi oameni, de la un cap al culoarului la celălalt; alții rupeau lanțuri fără să se rănească etc.) la faza de depresie când nici să ia un pai de jos sau să clipească din ochi nu mai poate.
va urma cu:

Feluri de vrăjitorie

Hristos a înviat!