De ce Dumnezeu ne a creat?

[delia31]

În prealabil postat de topcat

Ma intereseaza sa aflu daca exista vreunul dintre voi care sa fi inteles existenta lui Dzeu fara a se lovi de vreo contradictie. Cu aceasta ocazie, am gasit trei tipuri de credinciosi: unii care nu inteleg ce e aceea contradictie si deci se multumesc cu partea soft a credintei, altii care inteleg ca exista contradictii, stiu care sint acelea, dar prefera sa creada ca e ceva de moment, iar tipul trei este cel ce crede din motive utilitariene, considerind ca fara credinta am duce-o mai rau.

.

Draga topcat, dupa criteriile tale, in esantionul tau i-ai uitat tocmai pe cei care au o relatie personala cu Hristos si nu ii intereseaza obsesiv sa o teoretizeze pentru ca e o relatie de iubire.

Iar iubirea de Dumnezeu nu se explica, nu sufera disectii, nu se teoretizeaza, e dincolo de orice motivatii utilitariste. Se traieste pur si simplu si mai ales nu si-o pot nega.

Si daca ai pierdut-o din cauza pacatului, dupa ce ai simtit-o fie si numai un pic, suferi cum nu-ti poti inchipui.

Cat despre contradictii in sine,

hombre, contradictia, in intelegerea celor mai presus de minte exista pentru ca omul crede ca poate cuprinde rational Suprarationalul.
s-a discutat pe tema asta pe toate topicurile.

in general, in trairea religioasa, contradictia e o stare nefireasca a omului a carui voie nu e in armonie cu voia lui Dumnezeu.

Si cum putini oameni sunt intru totul pe aceeasi lungime de unda cu Dumnezeu, evident toti experimentam contradictiile si paradoxurile. Vietuim cu contrariile si nu le putem depasi decat daca facem reclamatie la Dumnezeu.
onest, cinstit de pe pozitia de creatura finita.

Dar culmea e ca tocmai paradoxurile (mai ales daca sunt dureroase si te zbati mult sa le pricepi ) il fac pe om sa caute raspunsuri dincolo de sine, in meta - fizic.

Dumnezeu nu se ascunde ca sa nu-L gasim. Dumnezeu se lasa gasit de cei care Il cauta.

E ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-l cauta pe El, Il gasesc pe masura implinirii lor de buna voie." (Sfantul Marcu Ascetul)

Daca Il cauti pe El personal si nu doar teorii despre El, o sa-L gasesti si rand pe rand toate contradictiile o sa se spulbere.

Ca sa intelegi mecanismul paradoxurilor teologice si nu numai, incearca sa citesti pentru inceput:
Sf. Maxim Marturisitorul, Mystagogia
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti
Sf. Grigore Palama, Triade
Sf. Marcu Ascetul, Epistola catre Nicolae Monahul

Repet, cultura teologica nu se face pe forum ci, daca vrei, la academie si biblioteca iar pe Dumnezeu personal Il gasesti in convorbirea tainica a sufletului tau cu El.


Incerc totusi sa spicuiesc cate ceva din ce au zis altii pe tema, dar trebuie sa pornesti de la ideea ca pacatul primordial a afectat in asa hal starea fireasca a omului incat judecata noastra este asa departe de judecata omului de dinainte de pacat, ca si cerul de pamant.

Si cu cat ne indepartam prin pacat de Dumnezeu cu atat ne incalcim mai rau in haosul contradictiilor.


Suprema cădere in patimi : a vedea întuneric de nepătruns în Lumina cea neînserată, e cea mai adâncă (infernală) mişcare perversă a spiritului creat: ura în însuşi actul iubirii, negaţia în chiar actul afirmaţiei, refuzul lui Dumnezeu din şi în maxima Lui proximitate, îndepărtarea nesfârşită în cea mai strânsă vecinătate. Esenţa răului, ca dualitate contradictorie şi răsucire în sine (până la a avea mereu în faţă numai propriul spate - nu in intelesul semantic strict imediat) – apogeul demonic al contradictiei.


Deci, uite ce zice Sfântul loan Gură de Aur: „După cum cei care sunt în întuneric nu pot cunoaşte natura lucrurilor, tot aşa cei care vieţuiesc în păcat si negandu-L pe Dumnezeu, nu văd limpede cele despre El.”

Omul, greşind împotriva raţiunii (Logos), trăieşte contrar raţiunii, înrobit simţurilor, căzut din demnitatea sa (...), iar nemişcându-se potrivit cu firea, s-a asemănat prin aceasta dobitoacelor, căci cugetarea lui este moartă, iar din pricina relei lui purtări a fost biruit de partea neraţională a sufletului".

Fie că activează sub imperiul senzaţiei, fie în latura raţiunii care emite reflecţii autonome cu caracter abstract, mintea se afla întoarsă spre cele din afară.

Astfel, mintea intoarsa de la Dumnezeu îl desparte pe om nu numai de Dumnezeu, ci şi de sine.

Este ceea ce Părinţii numesc despărţirea minţii de inimă.

Astfel, mintea se află într-o permanentă răspândire, rătăcind încolo şi încoace într-o continuă agitaţie, opusă stării de linişte launtrica (isihia)

In starea initiala de apropiere de Dumnezeu, gândurile omului erau concentrate şi unificate, acum sunt multe, felurite şi dezbinate, devin confuze şi nestatornice, dezbinate şi împrăştiate şi risipite în toate laturile, târând în această dezordine şi dezbinare întreaga fiinţă a omului.

Sfântul Maxim vorbeşte despre „rătăcirea sufletului printre formele văzute ale celor sensibile", căci sufletul devine cumva multiplu, după chipul multiplicităţii sensibile pe care el însuşi a creat-o şi care nu e, de fapt, decât o iluzie zămislită din neputinţa lui de a percepe unitatea obiectivă a făpturilor, pentru că ignoră prezenţa în ele a energiilor lui Dumnezeu Cel Unul.

Sfântul Marcu Ascetul spune că necunoaşterea şi uitarea de Dumnezeu „tulbură sufletul printr-o grozavă si nestatornică curiozitate".

Dar cunoştinţele pe care le capătă în acest fel sunt numai parţiale, schimbătoare, diferite, chiar opuse, ca şi realităţile fenomenologice cunoscute.


Draga topcat, iarta-ma ca suna asa teoretic, dar daca nu experimentezi practic, toata teoria e nimic.

Chiar daca ai citi tot ce s-a scris in teologie, dar daca nu faci un minim efort de cautare onesta a Celui ce asteapta sa-L gasim personal, nu inseamna nimic. Teologia fara Dumnezeu e teologie demonica.si e plina de contradictii inadmisibile pentru ratiunea omului cazut.

Din suflet iti doresc sa se produca acel declic inlauntru tau si sa traiesti taina pentru ca pana la urma nu cunoasterea teoretica limpezeste taina, ci taina limpezeste cunoasterea.