Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

din sursa: http://www.sihastru.net/mirem/ceor/catol_ekklesia.html
vedem că:
„ROMANO CATOLICII IN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII. ASPECTE CARE DEMONSTREAZÃ CINE SUNT EI CU ADEVÃRAT de colectivul rev. Ekklesia
Romano-catolicii. Fapte trecute si actuale ale nesinceritãtii lor Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinînd Bisericii celei dreptmãritoare, poate observa un fapt pe cît de evident, pe atît de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfãsoarã Vaticanul si biserica Romei. Anume cã, mai ales dupã Conciliul Vatican II, teologia romano-catolicã se prezintã din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pãstrãtoarea, îmbogãtitoarea Traditiei Ortodoxe Rãsãritene, cu singura deosebire cã romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu cîteva exceptii care îsi vor gãsi cît de curînd o rezolvare facilã, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceastã teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazatã pe recunoasterea de cãtre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mîntuitor si sfintitor în biserica Romei, dacã nu în plinãtatea lui, mãcar într-o mãsurã mai micã decît în Biserica Ortodoxã. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcã s-o impunã, în ciuda nenumãratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmãritoare dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universalã a Vaticanului. Sfintii Pãrinti nu au vorbit niciodatã nici de "teoria ramificatiilor" (anume cã diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolicã presupune înainte de toate succesiunea în adevãr si nu doar o succesiune formalã, istoricã, a unei înlãntuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmaticã si canonicã grosolanã dacã ea se face fãrã ca o anume grupare eterodoxã sã revinã la ortodoxie.
Iatã opinia reputatului canonist român, pãrintele profesor Liviu Stan într-un articol al sãu consacrat tocmai succesiunii apostolice: "Este greu sã se gãseascã în scrierile Sfintilor Pãrinti ceva care sã infirme (...) paralelismul între succesiunea apostolicã sacramentalã si aceea în credintã a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin cãderea din credintã, adicã prin ruperea succesiunii în credintã, este exprimatã si în hotãrîrile canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevãd rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi. (...) De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentalã fãrã una de credintã? A admite asa ceva, nu înseamnã oare a ne închipui sau a ne face iluzia cã Mîntuitorul ar îngãdui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sã se întãreascã si sã se rãspîndeascã rãtãcirile, ereziile? Ar fi însã cu neputintã sã se conceapã cã harul preotiei ar avea si destinatia de a servi si minciuna sau rãtãcirea, nu numai adevãrul, si cã Mîntuitorul ar îngãdui sã fie pus acest har în slujba celor care nãruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident cã harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sã existe la eretici, cãci prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvîntarea pãcatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentalã nu poate exista fãrã succesiunea în credintã."
Recomandãm cu cãldurã acest articol al pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvîntul Sfintilor Pãrinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, aratã fãrã putintã de tãgadã cã: "Trebuie sã se conceapã cã Biserica ortodoxã nu este îndreptãtitã sã admitã validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupãri religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decît dacã, fie respectivele, fie unii membri ai lor, ar cere sã stabileascã intercomuniune "in sacris" cu ea, sau sã fie primiti în Ortodoxie." [1]
Acestea fiind spuse, vom constata, examinînd cu atentie declaratiile si manifestãrile romano-catolicilor, cã ei promoveazã nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor "Liturghie" dar si adoptã initiative demne de a stîrni un rîs general. În spatele declaratiilor lor prietenesti se regãsesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fatã de Traditia Ortodoxã (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" si "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credintã a acelora care se declarã cu tãrie prietenii Ortodoxiei în mai toate întîlnirile ecumenice, nu se produce. Multi din studentii nostri studiazã la Universitãti apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscutã din istorie. Spre exemplu, dacã ne aplecãm asupra istoriei uniatismului romanesc dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tãri, teologii romano-catolici nu vor fi niciodatã de acord dacã un student ortodox ce învatã într-o universitate apuseanã le-ar cere, spre exemplu, sã treacã la romano-catolicism. Ei însã sperã ca acel student, odatã întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sã accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfãptuit si ca pe o normalitate.
Asa s-a întîmplat si în veacul XVII, cu primul episcop roman unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sã cîstige prin importante sume de bani bunãvointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregãtori, iar în septembrie 1697 a plecat în tara Romaneascã, pentru ca sã primeascã, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare cã la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe romani si cã noul candidat - tînãr si fãrã multã învãtãturã - nu prezenta prea multã încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învãtãtura si a fi întãrit în Ortodoxie. Desigur cã influenta dogmaticã eterodoxã primitã anterior, relativismul sãu dogmatic si slãbiciunea sa personalã au avut ultimul cuvînt în deciziile sale. Dupã semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politicã, s-au prãbusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula cã romanii apartinînd Bisericii Unite cu Roma îsi vor pãstra neatinse sãrbãtorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar sã facã ascultare de papã. Noua Bisericã Unitã cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împãratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hîrtie nu s-a transpus în practicã.
Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai tîrziu tensiuni sociale si multã vãrsare de sînge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de cãtre ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi sociale, primînd fatã de pãstrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atîtea ori s-a întîmplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemãnãtoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arãtat astfel încã o datã cã puritatea credintei si apãrarea ei sunt mult mai importante decît obtinerea unor avantaje lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai urã, sînge si dezbinare între cei care au rãmas fideli credintei strãmosesti si cei care au aderat la biserica unitã. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de cãtre Roma; sã ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua bisericã unitã.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împãrãteasa Maria Tereza - peste 140 mãnãstiri si biserici ortodoxe care refuzau sã renunte la Ortodoxie. Iatã cîteva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia geograficã pe orizontalã.
Ca sã nu mai vorbim de nenumãrate alte exemple asemãnãtoare gãsite în istoria altor natii: cruciadele sîngeroase care au culminat cu cãderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slãbirea iremediabilã a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turceascã - în aceastã cruciadã, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrãinat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului.