Sociologia credintei

[Mihnea Dragomir]

Ceea ce observ eu, în bisericile de rit latin din Ro, este o mai slabă reprezentare a generaţiei de mijloc. Tinerii, ca şi vârstnicii, sunt bine reprezentaţi. Dar prototipul de enoriaş care vine mai rar la biserică este: bărbat între 40-50 de ani.
În bisericile de rit răsăritean din Ro, tinerii sunt foarte puţini, fiindcă se duc în bisericile de rit apusean. Sau au trecut la ortodocşi, sau nu se mai duc la nici o biserică. Ăsta, din câte am înţeles, e un fenomen specific Bucureştiului, în leagănul ardelenesc nu este aşa. La agapele frăţeşti la care merg, şi unde mă simt un junior, subiectul principal de conversaţie este viaţa ardeleneasă interbelică. Cei ca mine, nevând nici cea mai mică legătură nici cu Ardealul, nici cu viaţa interbelică, probabil că nu rezonează şi reacţionează cu picioarele, mergând la slujbă la fraţii latini.
Ar mai fi o cauză: trebuie să mergem la liturghie nu numai duminica, ci şi în cele 10 (?) zile de poruncă ce nu cad duminica. Slujbele greco-catolice încep la orele 10 sau 11, exact când lumea e la serviciu (sau la şcoală ori facultate). Un vechi canon răsăritean, rămas neabrogat, interzice două liturghii în aceeaşi zi la aceeaşi biserică. Deci, ca să îţi îndeplineşti obligaţia pentru zile feriale non-duminicale, singura posibilitate este să mergi în bisericile de rit latin, unde au loc liturghii de după-amiază şi de seară. Un memoriu adresat Sf Sinod, prin care se cerea abrogarea acelui canon făcut în vremea când oamenii îşi făceau programul ei înşişi, a rămas, deocamdată, fără răspuns. Sau, se poate menţine canonul, dar muta liturghia de la 10 dimineaţa la 6 după amiaza, nimic nu interzice. Să sperăm că, în timp, acest aspect se va rezolva.

Un alt lucru care îi ţine pe mulţi tineri departe de bisericile răsăritene este recentul curent hiper-bizantinist. Reintroducerea unor cântări specific bizantine, în manieră cântată pe nas, psalmodiată şi înalt repetitivă este o idee foarte discutabilă, cu bune şi rele. Din punct de vedere strict pastoral, cele rele îmi par a prevala. Sunt muzici făcute în vremuri în care viaţa avea alt ritm decât cel de azi, în care oamenii, mai ales cei tineri cu nerăbdarea vârstei, nu se pot regăsi.

Însă, cauza cea mai importantă a scăderii procentului de practicanţi este relaxarea omileticii, fenomen care probabil că e şi mai evident în vest decât la noi. Timp de secole, lucrurile erau foarte limpezi: ca şi catolic, aveai obligaţiile A, B şi C, "C" fiind participarea la viaţa de credinţă, ceea ce presupune minimum liturghia în zile feriale, postul, o spovadă şi o cuminecare pe an. Nu era mult, dar nici puţin şi, respectând condiţiile A, B şi C, puteai fi sigur că te vei mântui. Acuma, mai rar aud despre obligaţii ecleziale la predică. Ceea ce aud este că ar fi foarte frumos să dăruiesc unor copii săraci ciorăpei, că atunci înseamnă că Îl încalţ pe Cristos. Să Îl ascult pe Cristos duminica şi să stau la masă cu El nu mai aud că ar fi necesar.