filioque

[delia31]

În prealabil postat de Scotsman;301923
(text scris de [I

dl[/i].Cristian Badilita in data de 25 iulie 2008)

Draga Scot, daca tot vrei sa ramai impartial, iti recomand si alte opinii pe tema asta decat cea a lui Badilita.
Personal, il apreciez pe Cristian Badilita ca eseist, traducator, om de cultura, erudit sorbonard etc., dar in materie de dogme nu l-as pune pe acelasi calapod cu sfintii parinti.
Banuiesc ca pasajul expus mai sus e din „OrtHodoxie versus ortodoxie”. Nu am citit-o inca dar stiu pozitia lui Badilita referitor la BOR din circul mediatic din blogosfera de acum 2 ani din articolul lui „Cele 12 mirari in cazul Corneanu”
(2008), unde la punctul 9 face trimitere si la filioque.
Nu stiu daca ai citit replica lui Mircea Platon la asta. uite aici:

„Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai precizez că, la punctul 9) din textul lui Cristian Bădiliţă, domnia-sa se declară dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilor ortodocşi care îşi dau cu părerea în privinţa lui filioque deşi, scrie dl Bădiliţă: “Nu cunosc o boabă din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de Constantinopol până în secolul XI, recitiţi-l pe bizantinul Blemydes, ca să vedeţi «ce părere are» ortodoxia!).”

Mi-e teamă că şi aici dl Bădiliţă greşeşte. În primul rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul IX. Crezul Niceo-Constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului filioque în versiunea latină a Crezului Niceo-Constantinopolitan s-a operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între Apus şi Răsărit de către franci, în secolul VIII. Aşadar reacţia bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul IX.
Apoi, Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta Ortodoxia filioque până în secolul XI de vreme ce el a scris în secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico-teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi Bizanţului de către cruciaţi în 1204, negocieri în cursul cărora împăraţii bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului.
În ciuda a ceea ce pare să sugereze dl Bădiliţă, Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără “cauzalitatea mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înţelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lămurite în volumul pe care, nu mă îndoiesc, îl avea dl Bădiliţă în minte atunci când ne-a îndemnat să-l citim pe Blemydes: Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.Sursa http://www.rostonline.org/blog/claud...-la-punct.html


iar la comentarii, retine trimiterea lui Razvan Codrescu la „Canonul Ortodoxiei” realizat de Diacon Ioan I. Ica jr. (Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii de cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe.)
„Păcat că un teolog de talia lui Ioan I. Ică jr, în a cărui densă introducere la recentul corpus "Canonul Ortodoxiei", d-l Bădiliţă ar fi putut afla contra-argumente avizate la majoritatea propriilor elucubraţii, nu-şi foloseşte măcar din cînd în cînd autoritatea şi forţa condeiului pentru a desfiinţa, în numele dreptei cuviinţe creştine, cîteva false mituri intelectuale ce întreţin derute şi tensiuni dizolvante la nivelul elitelor culturale neduse la Biserică..”

parerea mea - in aceeasi idee cu a profesorului lui din Madrid: "Dragul meu,nu am fost niciodata acolo sus, in sanul Sfintei Treimi, ca sa stiu de unde purcede exact Sfantul Duh". Cu asta cred ca putem trece la chestiunea urmatoare."

be blessed

Delia si eu subscriu la parerea profesorului catolic din Madrid.Cu atat mai mult ma pune pe ganduri exacerbarea acestei dispute de-a lungul timpului cand,in esenta,nimeni nu poate spune cu exactitate cum se desfasoara acel raport,exceptand situatia cand vrem sa-l ingramadim pe Cel de Sus in viziunea noastra,mai mult sau mai putin profunda.Cert este ca avem limite,cert este ca sunt multe argumente,nu sunt deloc convins ca aceasta problema a fost ,la origini,mai mult de o strategema istorica pt a calma o situatie sociala exploziva dpdv teologic(Cazul Ulfila).Cumva a erupt,accidental sau nu,la un anumit moment desi este foarte ciudat:

Ambele parti apara o argumentatie care in esenta nu poate detine adevarul total pt ca raporturile din cadrul Sfintei Treimi nu le poate sti nimeni cu exactitate sau mai presus de orice dubiu.Departe de mine intentia de a idealiza o opinie sau alta,pot subscrie intr-o anumita masura dpdv obiectiv dar incerc sa ma feresc(nu reusesc mereu)de caderea subiectiva in a-l absolutiza pe un formator de opinie sau pe altul.Parerea lui,dpdv al eruditiei lui,mi s-a parut interesanta.Daca este contestat,cu atat mai bine>a apus epoca cand toti aveau aceiasi opinie si toata lumea aplauda.Slava Domnului azi avem posibilitatea sa spunem ce credem si sa fim contrazisi pe acesta tema.Posibilitatea de a fi contrazis este un timid semn de libertate.

Banuiesc ca toti(inclusiv Maxim Marturisitorul din cele afirmate mai sus) cei care si-au incrucisat argumentele teologice de-a lungul timpului stiau ca nu pot cunoste tot adevarul cu privire la acesta mare taina.In acest caz o intrebare persista:care a fost utilitatea acestei dispute?

Pozitia Papei,din acel document,pare interesanta.La nivel teologic prelatii,teologii,si tot clerul,s-au contrazis pe acesta tema.Apoi disputa s-a mutat si la nivel laic,unde suporterii uneia dintre cele doua afirmatii au inceput sa se dueleze in argumente intre ei.Toata lumea se dueleza cu toata lumea referitor la un aspect ce tine de esenta Sfintei Treimi.

Noi oamenii ne luptam sa demonstram care dintre noi are dreptate cu privire la modul cum procedeaza Tatal,Fiul si Sfantul Duh in cadrul Sfintei Treimi.Noi oamenii care inca nu ne explicam lucruri mult mai marunte,daca nu cumva chiar banale, ne izbim in dezbateri cu privire la aspecte clar mai presus de puterea umana de intelegere.Insa,vorba unui cronicar medieval norvegian,orice razboi sau disputa are nevoie doar de un motiv,indiferent cat de nebunesc ar fi.

Da Delia.Si eu sunt de acord cu acel profesor spaniol.In caz contrar probabil ma voi muta pe Luna ca sa privesc,pt o imagine de ansamblu,o lume certareata fie si din motive pe care doar Dumnezeu le poate sti in amanunt.Probabil ca si eu cand voi ajunge-n fata Celui de Sus si ma va intreba,,Mai baiete ce ai facut tu cu talantul tau?"eu ii voi raspune mandru nevoie mare,,Doamne,nu am facut nimic dar am stabilit ce faci Tu, Fiul si Sfatul Duh in cadrul Sfintei Treimi".Cred ca ar trebui sa-mi scriu sentinta de pe acum...