Psaltirea in versuri

[cristiboss56]

În prealabil postat de tigerAvalo9

Psalomul lui David, 46

Limbile să salte
Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,
Lăudând pre Domnul,
Să cânte tot omul.
Domnul este tare,
Este-mpărat mare
Preste tot pământul
Şi-ş ţâne cuvântul.
Supusu-ne-au gloate
Şi limbile toate,
De ni-s supt picioare
Limbi de pre supt soare.
Alesu-ş-au şie
Parte de moşie
Ţara cea dorită.
Carea-i giuruită
Lui Iacov iubitul,
Ce-i ţâne cuvântul,
Mila să-ş arate
Cea de bunătate
Spre noi, ticăloşii,
Precum ne spun moşii.
Pre vârvuri de munte
S-aud glasuri multe
De bucine mare,
Cu naltă strigare,
Că s-au suit
Domnul Să-l vază tot omul.
Cântaţ în lăute,
În zâcături multe,
Cântaţ pre-mpăratul,
Că nu-i ca dâns altul
Să domnească-n lume,
Cu svântul său nume,
Cântaţ să-nţăleagă
Preste lume largă.
Că Dumnezău poate
Pre limbi preste toate,
De le îmblânzeşte
Şi le-mpărăţeşte.
Scaunul dă rază
Unde va să şază
Domnul din direapta,
Să-mpărţască plata,
Pre boieri, pre gloate,
Pre limbile toate.
Şi cine să-nalţă
Din hire sămaţă,
I-a vedea tot omul
Cum i-a certa Domnul.
PSALMUL 47
Domnul este mare,
Lăudat şi tare.
Mai cu de-adins este

Lăudat cu veste De-a lui bunătate, În svânta cetate Din măgura svântă, Ce stă fără smântă.
Cetate frumoasă De piatră vârtoasă, Bine-ntemeiată, De Domnul gătată; În ţară-i vestită Câtu-i de tocmită.
Muntele Sionul Ce ş-au ales Domnul Despre miazănoapte Dă raze cât poate. Pre coaste de munte Cu uliţe multe, Cetatea cea mare Craiului cel tare, Cu curţ desfătate, Cu pânzele nalte. Strajea nu-i lipseşte, Domnul o-ntăreşte.
Craii şi-mpăraţâi
Ce fac sfat cu alţâi Să strice cetatea,
Să-i ia bunătatea, Când ei să adună,
Domnul îi detună, Şi-i cuprinde frică,
De nu pot nemică, Cât stau de să miră
A ce să-nglotiră.
Domnul le dă spaimă
Cu munci fără samă, Ca maică când fată
De este-nspăimată, Ca vase pre mare
Când le ia vânt tare, De le dă de stâncă
Şi le răzdrumică.
Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche Poveste trecută,
Ş-acmu vedem multă, Că Dumnezău toate
Câte va, le poate. Cu lănci de departe
Pre pizmaşii bate, Şi cetatea svântă
Stă fără de smântă, N-are greutate
Nice de o parte, Că o-ntemeiază
Domnul, să să-ncrează, Şi-i tinde-mprotivă
Mână milostivă. Cât are tot omul
Milă de la Domnul. Şi svântul lui nume
Trece preste lume, Svânta lui direaptă
Direaptă dă plată.
Muntele Sionul
S-aibă de la Domnul Bucurie plină
’N inemă senină De giudeţ ce-i face,
Şi-n zâle de pace Să iasă-mpreună
Toţ cu voie bună Împregiur cetate
Ce-i cu ziduri nalte, Hiica jidovască
Turnuri să-ş prăvască.
Şi-ntr-alt rând de lume
De svântul tău nume Toţ să povestească,
Să te proslăvască. Să te şti tot omul
Că tu ne eşti Domnul, Şi câţ să vor naşte
Cu tine s-or paşte.

Foarte frumos, Alin , poate mai pui ceva spre bucuria noastră ! Doamne ajută!+

[NECTARIE]

Psalmul 109





Dumnezeu spune lui Dumnezeu:

- Şezi de-a dreapta Mea, e sfatul Meu,

Iar Eu voi zdrobi vrăjmaşii Tăi,

La picioare-Ţi vor cădea cei răi!


Dumnezeu Îi dă lui Dumnezeu

Toiagul puterii peste rău,

Sceptrul de-Împărat peste Sion;

El peste poporul sfânt e Domn.


Sus, în ceruri, Sfinţii strălucesc;

Iară Domnul, Fiu dumnezeiesc,

E născut din Tatăl, dinainte

De-a fi lună, soare, stea sau minte.


Preot este Domnul, din vecie,

Nu după vreo omenească voie,

Ci după a Tatălui chemare;

E de-a dreapta Lui, spre judecare.


În ziua mâniei va zdrobi

Pe cei ce nu vor vrea a-L iubi;

Va bea din pârâul umilinţei,

Va purta coroana biruinţei!


Acesta este un alt Psalm mesianic, care vorbeşte despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Tatăl, umilit pe pământ, dar înălţat ca Împărat şi Judecător al lumii. „Sionul", peste care El e Împărat, e, de fapt, Biserica creştină.

[tigerAvalo9]

Am mai pus,Cristian.Mie imi plac foarte mult ce am pus mai sus si ce pun acum:

Psalomul lui David,121

Dumnezău, Dumnezăul mieu svinte,
Cercetează şi mă ia aminte!
Prin ce lucru îmi-urneşti departe
Agiutoriul de la greutate?
Mi-s departe de la mântuinţă
Graiuri ce-am zâs fără socotinţă.
Zua ţ-voi striga, Dumnezău svinte,
Nu mă vei asculta, nici aminte.
Şi de noapte să nu mi să ţâie
Strigarea mea-n loc de nebunie.
Că dintr-a ta svântă lăcuinţă
Lui Izráil eşti vântă-n credinţă.
Moşii noştri tu le-ai fost nedejde,
Şi tu-i mântuiai de la primejde.
Spre tine striga din greutate,
Şi să mântuia cu bunătate.
Nedejdea le-au fost toată pre tine,
Şi n-au păţât nicăiuri ruşine.
Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Ce-s un vierme şi fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.
Şi-ntre oameni încă-s de ocară
Şi mustrare tuturor din ţară.
Mă-mprohită cineş mă zăreşte,
Buze mişcă, cu capul clăteşte:
„Zâci că Domnul îţ este nedejde,
Acmu să te scoaţă de primejde,
Şi noi să vedem de ţi-i cu bine,
De să Domnul voieşte cu tine“.
Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din maţe
Şi maică-mea m-ai dat viu în braţe.
Şi m-ai pus la sân de mi-ai fost viaţă,
Hrană şi cu saţâu de dulceaţă.
Din mătrice şi din scăldătoare,
Şi din faşe m-ai pus pre picioare.
Şi din zgăul mamii, Doamne svinte,
Tu-m eşti Dumnezău, şi-ţ ad-aminte,
De la tine să nu fiu departe,
Ce-m dă agiutori la greutate.
Că nu-i nimi să mă folosască,
Fără tine, nice să mă crească.
Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară,
Cu căscate guri, să mă omoară,
Ca leii ce apucă şi zbiară,
Cu gurile rânjite, pre hiară.
Şi ca apa fui vărsat afară,
Şi oasele mi să răşchirară.
Inema-n zgău mi să veştezeşte,
Ca o ceară când să răstopeşte.
Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă,
Limba-n gingini lipită să neacă.
Şi m-ai lăsat, Doamne,-n ţărna morţâi,
Şi cânii mă-ncungiură cu toţâi.
Cete de vicleni mă ocoliră,
Mâni, picioare îm potricăliră,
Şi oasele toate m-numărară,
Şi nice-ntr-o samă mă băgară.
Şi hainele, să nu mi le strice,
Şi le feceră părţ fără price.
Şi pentru veşmântul denafară
Pusără cu sorţâi de-aruncară.
Ce tu, Doamne, să nu-m pui departe
Agiutoriul tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte,
Să mă sprejineşti, Dumnezău svinte.
Şi sufletul să-m scoţ de la armă,
De nevoaie grea fără de samă.
Sângură născuta mea cu mine
Să scape de mânule de câine.
Şi să mă scoţ de mişelătate,
Să nu petrec delung răutate.
Leul gura să i să despice,
Inorogii coarne să le pice,
Să li să tâmpască sămeţia,
Să-ş cunoască şi blăstămăţâia.
Iară eu ţ-voi spune svântul nume
Fraţâlor miei şi-n mijloc de lume.
Carii aveţ cătră Domnul teamă,
Lăudaţ şi-l făliţ fără samă.
Şi Iiacov cu toată sămânţa
Cătră Domnul să-ş ţâie credinţa.
Şi toată sămânţa să să teamă
Lui Izráil de dâns fără samă.
Că rugă de mişel nu defaimă.
Ce-l priìmeşte cu drag fără samă.
Şi de mine a sa sfântă faţă
Nu-ş ascunde cu ură de greaţă.
Şi mi-aude când îi strig cu jele,
De mă scoate de la nevoi grele.
Că eu, Doamne, pre tine te-am fală
Şi te laud fără de sâială.
În mijloc de beserică mare
Îţ voi mulţămi şi-ntr-adunare.
Pominoace încă ţ-voi aduce,
Jărtve grase şi colive dulce.
Carii îţ fac slujba-n frică multă,
Cu mişeii cu carii te-ascultă,
Bine vor mânca cu saţâu mare,
Mulţămind cu laudă-n cântare.
Şi inema le va fi-n dulceaţă,
Petrecând în veci de veci în viaţă.
Marginile lumii să să sâmţă,
Să să-ntoarcă toate cu credinţă
Şi să ţî să-nchine-n dereptate
Toţ păgânii şi limbi de departe.
Şi ş-vor părăsî păgânăţâia,
Că ţi-i, Doamne, a ta-mpârăţâia.
Şi vei împărăţî-n limbi păgâne,
De li-i îmblânzî cu a ta pâine.
Pre boierii lumii, fără price
Să să roage,-n saţâu să mănânce,
Şi când ti-i ivi fără zăbavă,
Cei din ţărnă să-i rădici cu slavă
Denaintea ta, să ţî să-nchine,
Când le vei da plata, cum să vine.
Şi atunce, Doamne, de primejde
Sufletul mieu să te-aibă nedejde,
Că pre tine, Doamne, te am viaţă,
Sufletului mieu trai cu dulceaţă.
Şi cei i-ai dat pre lume sămânţă,
Să-ţ slujască cu tare credinţă.
Şi ruda pre urmă carea vine,
Să dea veste, Doamne, de la tine.
Să-ţ mărturisască dereptatea
Ruda ce să naşte-n toată partea.
Să răspunză de ce-au făcut Domnul
Bunătatea sa preste tot omul

[tigerAvalo9]

Psalomul lui David,94



Veniţ cu toţ depreună
Să ne facem voaie bună,
Să ne bucurăm cu Domnul
Şi să-i strigăm cu tot omul,
Că ni-i Domn şi mântuinţă,
Şi să-l rugăm cu credinţă.
Să-i tâmpinăm svânta faţă
Cu rugă şi cu dulceaţă,
Şi cu psalómi de cântare
Să-i strigăm cu glasuri mare.
Că mare Domn este Domnul
Şi-mpărat preste tot omul,
Şi din hotarăle toate
I să-nchină ţări şi gloate.
Că-i este lumea pre mână,
Cu pământ şi cu ce-i plină,
Şi munţâi cu dealuri nalte
Supt cuvântu-i sunt plecate.
Şi marea cu nalte valuri
A lui este-n toate laturi.
Şi-i de mâna lui lucrată
Toată laturea uscată.
Veniţ să-i cădem cu jele,
Să ne ierte de greşele.
Naintea lui să ne strângem
Şi-ngenuncheaţ să ne plângem,
Că el cu svânta sa mână
Ne-au făcutu-ne din tină.
Şi svinţia-sa ni-i Domnul,
Că-i súntem a lui tot omul,
Şi de turmă oi iubite,
De mâna lui socotite.
Pentr-aceea voi, tot omul,
De veţ auzî pre Domnul
Grăindu-vă cu blândeţe,
Să lăsaţ inemi sămeţe
Şi să nu staţ cu mânie,
Cum aţ făcut în pustie.
Când mi-aţ făcutu-mi ispită
Să mi-aflaţ hirea cea svântă,
Cu părinţii ce vă fece,
Ispitind la izvor rece.
Ispitiră şi văzură,
Şi-n credinţă nu stătură.
Patruzăci de ai în sâlă
Le-am arătat a mea milă,
Păn-am urât acea rudă,
De i-am lăsat să-mble-n trudă,
După inemă sămaţă,
Rătăcind fără povaţă.
Că ei nu vrură să margă
În calea mea, să-nţăleagă.
Pentr-aceea m-dedi cuvântul
Şi-m voi ţânea giurământul:
„Ţara mea să nu o vază,
Deaca nu vrură să crează“.

[NECTARIE]

Psalmul 110


Doamne, Doamne, Te voi lăuda,

Slavă-Ţi dau cu toată inima;

La un loc cu Sfinţii şi cu Drepţii,

Adunat la sfat cu înţelepţii.


Lucrurile Tale, Doamne, -s mari,

Minunate, drepte, sfinte, tari,

Măreţia-Ţi laud şi puterea,

Că Ţi-ai împlinit, în lume, vrerea!


Domnul, milostiv şi îndurat,

Hrană celor înţelepţi le-a dat:

Mană, celor ce se tem de El

Şi-L vestesc în neamul Israel.


Şi i-a învăţat cuvântul sfânt,

Ca să-L moştenească pe pământ.

Le-a dat legi, porunci adevărate,

Pline de lumină şi dreptate.


Poporului i-a dat izbăvire,

După sfânta Sa făgăduire.

Numele Lui este minunat,

Înfricoşător s-a arătat.


Prima treaptă a înţelepciunii

E teama de părăsirea Lui.

Cine-L laudă pe Dumnezeu

Va trăi cu El în veci, mereu!

[NECTARIE]

Psalmul 111


Fericit este bărbatul

Care se teme de Domnul!

Care, împlinind porunca,

Găseşte pace adâncă.


Neamul lui se întăreşte,

Seminţia îi sporeşte

Şi se binecuvintează,

Slava îl încununează.


Bogăţie, spor, dreptate,

El le va avea pe toate

Şi-acum, şi-n eternitate,

Dumnezeu îi face parte.


Întunericul se pleacă,

Când lumina îl îneacă;

Domnul răsare în lume

Ca un Soare, prin minune.


Domnul, milostiv şi drept,

Vede pe cel înţelept;

Îi dă strălucirea vieţii,

Îndurarea frumuseţii.


Bărbatul bun şi milos

Şi la grai cuviincios

Nu se clatină în veac,

Că a dat celui sărac.


Veşnic pomenit va fi,

Gata a nădăjdui

În puterea Domnului,

În mila Stăpânului.


Chiar de e vorbit de rău,

Îl apără Dumnezeu;

Va înfrânge pe duşmani

În ai seculilor ani.


Dreptatea nu i se şterge,

Rodul muncii şi-l culege;

Domnul îl va lăuda,

Lumii îl va arăta.


Păcătosul va scrâşni,

Că nu îl va birui.

Pofta lui se va topi,

Domnul nu-l va mântui!

[NECTARIE]

Psalmul 112


Tineri, prunci curaţi la suflet,

Lăudaţi cu mult răsunet

Numele Domnului -

Lauda omului!


Binecuvântat să fie

De acum până-n vecie

Numele Domnului -

Lauda omului!


De la răsărit de soare,

La apus, daţi lăudare

Numelui Domnului -

Lauda omului!


Domnul e Cel mai înalt

Şi de neamuri lăudat.

Numelui Domnului -

Lauda omului!


Cine se-aseamănă Lui,

Strălucirii Domnului?

Din înalt priveşte,

Totul cârmuieşte.


Domnul scoală din gunoi

Pe sărmani, săraci şi goi,

Pe ei îi slăveşte,

Pe ei îi măreşte.


El ridică fruntea celei

Ce nu a odrăslit fii.

Numelui Domnului -

Lauda omului!





Psalmul 113


Evreii din Egipt când au ieşit,

Apele din cale au fugit.

Marea şi Iordanul s-au plecat,

Dealurile, munţii au săltat.


De ce, mare, râule, voi, munţi,

Aţi fugit şi aţi săltat cu toţi?

V-aţi cutremurat când L-aţi văzut

Pe Domnul, Cel ce a prefăcut


Stânca-n lac şi pietrele-n izvoare,

Apă dăruind cu-ndestulare?

Slavă Ţie, Doamne Dumnezeu,

Pentru mila şi-adevărul Tău!


Păgânii nu au putut să zică

Unde-i Domnul; s-au umplut de frică.

Dumnezeu e-n cer, iar pe pământ

Câte a voit, El a făcut.


Idolii popoarelor păgâne

Sunt făcuţi de omenească mână;

Din argint şi aur măiestriţi,

De niciun folos şi neclintiţi.


Ei au gură, dar nu pot grăi;

Urechi au, dar nu pot auzi;

Nu pot ca să vadă prin metal,

Nu pot pipăi, deşi mâini au.


Nu pot mirosi, nu pot umbla,

Ca ei sunt cei ce-i vor adora!

Israel se-ncrede-n Dumnezeu,

Care l-a scăpat când i-a fost greu.


Domnul le-a fost lor apărător,

Domnul le-a venit în ajutor,

Domnul le-a dat binecuvântare,

Nu i-a părăsit în grea uitare.


Pe toţi credincioşii i-a scăpat,

Pe sărac, ca şi pe cel bogat.

Domnul să vă dea spor tuturor,

Părinţilor şi copiilor!


Să fiţi binecuvântaţi de El,

Oameni înţelepţi din Israel!

De Cel ce-a făcut pământul, cerul;

Binecuvântaţi să fiţi de Domnul!


Doamne, morţii nu Te-or lăuda,

Cei din iad, nu Ţi s-or închina,

Ci noi, cei ce suntem vii, de-a pururi

Te slăvim cu ale noastre guri!

[NECTARIE]

Psalmii 114 - 117

Psalmul 114





Am iubit pe Dumnezeu,

Auzit-a glasul meu;

Glasul meu de rugăciune

În zile de-amărăciune.


Şi-a plecat urechea Lui

Spre necazul omului;

M-au cuprins dureri de moarte,

Primejdii întunecate.


Chem numele Domnului:

- Milă dă-mi sufletului!

Izbăveşte-mă din chin,

Din necaz şi din suspin!


Milostiv e Domnul meu

Şi drept este Dumnezeu.

Păzeşte pe ai Săi fii,

Pe iubiţii Lui copii.


Umilinţa m-a-mbrăcat,

Domnul m-a îndestulat!

Suflete, fii liniştit,

Căci Domnul te-a odihnit.


Din moartea de veci te-a scos,

Bunătăţile ţi-a-ntors;

Lacrimile ţi-a secat,

Picioarele ţi-a-ndreptat!


În pământul celor vii,

Se bucură ai Săi fii!




Psalmul 115


Din preaplin de inimă-am grăit,

Sufletul mi l-am păstrat smerit.

M-am uimit: „Tot omu-i mincinos,

Chiar şi cel ce-şi zice credincios."


Nu-I putem, Domnului, răsplăti

Pentru tot ce ne va dărui,

Decât luând paharul mântuirii,

Dat de El, spre bine, omenirii;


Şi chemându-I Numele cel Sfânt,

Promisiunile îndeplinind,

Încredinţându-I viaţa şi moartea,

Aflându-ne în El libertatea!


Moartea celui cuvios e scumpă,

Pentru Domnul, ce poate să rupă

Firul vieţii, spre a da tot viaţă,

Celui ce adoarme în speranţă.


Laudă-Ţi aduc, Doamne, mereu,

Numele Îţi chem, de Dumnezeu;

Ce-am făgăduit, voi împlini,

În casele Tale voi veni!


„Paharul mântuirii", de care vorbeşte acest Psalm, este Trupul şi Sângele Domnului, pe care le primim prin Sfânta Împărtăşanie, pregătiţi cum se cuvine. O asemenea mulţumire aşteaptă de la noi Domnul.




Psalmul 116


Lăudaţi acum pe Domnul,

Să Îl laude tot omul,

Slăviţi-L, popoarelor,

Cântaţi-L, neamurilor!


Că mila ne-a răsărit

Şi-adevărul ne-a umbrit.

Nicicând nu ne-a părăsit,

În veac nu ne-a părăsit!




Psalmul 117


Lăudaţi pe Domnul pentru bunătate,

Ca şi pentru milă, că-s nemăsurate!

Israel, slăveşte mila Domnului,

Că nu se sfârşeşte-n veacul veacului!


Aaron, dă cinstire Domnului, că-i bun

Şi e plin de milă Cel ce-ţi e Stăpân.

Toţi cei ce vă temeţi de El, cu dreptate,

Lăudaţi-I mila în eternitate!


Am chemat pe Domnul la necaz, la greu,

M-a ascultat bunul nostru Dumnezeu;

Mi-a dat desfătare, multă mângâiere,

El mi-e ajutorul, când sunt în durere.


Deci nu mă voi teme, de-mi va vrea rău omul,

Fiindcă m-ajută chiar din ceruri, Domnul;

Nu mă-ncred în oameni, ci în Dumnezeu,

Pentru că El este ajutorul meu!


Mă-nconjoară neamuri, Domnul le înfrânge!

Iarăşi mă-nconjoară, cercul lor mă strânge;

Chem Numele veşnic al lui Dumnezeu,

Ca să îi doboare El, căci nu pot eu.


Ca albine multe m-au înconjurat,

Fagure sunt, parcă, de împresurat.

Dar s-au stins îndată, Domnul i-a gonit,

L-am chemat în rugă şi m-a auzit!


M-au împins în groapă; El m-a sprijinit!

Îl laud pe Domnul, că m-a izbăvit.

Dreapta Sa cea tare, plină de putere,

Dreapta Sa mă-nalţă; orice teamă-mi piere.


Bucură-se drepţii de puterea Lui,

Voi povesti-n lume mila Domnului.

N-am să mor de-a pururi, voi fi iarăşi viu,

Dumnezeu mă ceartă ca pe al Său fiu.


Porţile dreptăţii să mi le deschideţi,

Voi intra prin ele; pe Domnul slăviţi-L;

Drepţii au scăpare prin aceste porţi,

Găsesc alinare la Domnul, cu toţi!


Doamne, eu Te laud, că m-ai izbăvit;

Piatra defăimată au dispreţuit...

Dar ea este stâlpul casei Domnului,

Ea e piatra pusă-n capul unghiului.


Domnul izbăveşte şi face minune.

Lucrurile Sale, cine le va spune?

Aceasta e ziua marii bucurii,

Ziua veseliei pentru cei ce-s vii!


Doamne, mântuieşte! Doamne, ne sporeşte!

Binecuvântat e cel ce îndrăzneşte

Să vină la Dânsul, în numele Lui,

El are primire-n casa Domnului.


Dumnezeu e Domnul; ni S-a arătat.

Dumnezeu e Domnul, şi a înviat!

Gătiţi sărbătoarea mare a minunii

Ce s-a făcut astăzi: mântuirea lumii!


Doamne, eu Te laud, că m-ai auzit;

Te-ai plecat cu milă şi m-ai mântuit.

Lăudaţi pe Domnul pentru bunătate,

Ca şi pentru milă, că-s nemăsurate!


Cel înconjurat de vrăjmaşi, din Psalm, este Domnul nostru Iisus Hristos, Piatra din capul unghiului, Care a fost răstignit, dar a înviat. Cea mai mare sărbătoare a lumii, amintită de Psalmistul David, este Învierea Domnului, prin care am fost încredinţaţi că şi noi vom învia.

[NECTARIE]

Psalmul 118, partea intai


Psalmul 118





Fericiţi neprihăniţii

Ce păzesc legea cea sfântă;

Fericiţi vor fi smeriţii

Ce spre Domnul se avântă!


Fericiţi cei ce păstrează

Calea sfintelor porunci;

Cei ce, bine, nu lucrează

Se vor chinui la munci!


Doamne, Tu ai dat poruncă

Voile să-Ţi împlinim;

Pe a ascultării stâncă

Zi de zi să ne-ntărim.


Poruncile Tale, toate

Aş vrea să le-ndeplinesc.

Niciuna să uit prin fapte,

Ca să nu mă ruşinez!


Inima mea îndreptată

Îţi dă laudă şi-nvaţă

Cugetarea cea înaltă,

Ce mă întăreşte-n viaţă.


Nu mă părăsi pe mine,

Cuvântul Îţi voi păzi;

Eu voi stărui în bine,

Până moartea va veni!


Deci cu inima Te caut,

Ca să nu mă părăseşti;

Sufletul îmi este flaut

Pentru graiuri îngereşti.


Binecuvântat eşti, Doamne,

Învaţă-mă al Tău drum;

Iar cu buzele voi spune

Stăpâne, cât eşti de bun!


Bogăţia bunătăţii,

A poruncii împlinite

Şi frumuseţea dreptăţii

Sunt desfătări negrăite.


Mă gândesc mereu la Tine,

Cuget la porunca Ta.

Cuvintele le voi ţine,

Viaţa mi-o voi îndrepta!


Tu deschide-mi ochii mie,

Ca minunea să-Ţi cunosc;

Legea Ta mereu să-mi fie

Calea, viaţa, veşnic rost.


I-ai certat pe cei ce-s mândri,

Ca şi pe nelegiuiţi;

Dar pe mine să mă aperi

De făptaşii urgisiţi.


Cugetat-am doar la Tine,

Iară ei mă ocărau;

Gândul meu era de bine,

Dar cei tari mă defăimau!


Al meu suflet se topeşte,

Se lipeşte de pământ;

Viaţa sufletu-mi doreşte,

Dată de al Tău cuvânt!


Învaţă-mă calea dreaptă,

Fă-mă să o şi-nţeleg;

Cugetarea înţeleaptă

Dă-mi, ca binele s-aleg!


Sufletul îmi oboseşte,

Supărat în neştiinţă;

Vino şi mă întăreşte

În cuvânt şi în credinţă!


Îndreptează calea strâmbă,

Milă fă-mi cu a Ta lege;

Adevărul nu se schimbă,

Sufletul îl înţelege.


Mă lipesc de-a Ta poruncă,

Doamne, nu mă ruşina;

Dă-mi schimbarea cea adâncă,

Lărgeşte inima mea!


Pururea-Ţi păzi-voi calea,

Doamne, dă-mi înţelepciune;

Dă-mi povaţă pe cărarea

Harului şi-a faptei bune.


Inima să nu se-ntoarcă

Dureros, spre lăcomie;

Ochii mei nu se încarcă

Cu priviri de viclenie.


Doamne, eu mă tem de Tine,

Deci Te rog să mă îndrepţi;

Mila Ta să mă aline,

Cu ocări să nu mă cerţi!


Eu doresc a Ta poruncă,

Ştiu că ea mă face viu;

Mila Ta să mă conducă,

Mântuit şi eu să fiu!


Doamne, am mare nădejde

În cuvântul ce-ai rostit;

Celui ce mă ocărăşte

Nu-i răspund cu grai răstit.


Dă-mi pe limbă adevărul,

Să-l grăiesc până-n sfârşit;

Pururea-L caut pe Domnul,

În Care-am nădăjduit!


Poruncile Tale caut,

Despre Tine povestesc;

Calea Ta în veci o laud,

Împăraţilor vorbesc.


Legea Îţi iubesc, cuvântul,

Foarte tare, foarte mult;

Nu s-a-mpuţinat avântul

Spre Tine, spre al Tău cult.


Aminteşte-Ţi a Ta spusă

Către robul Tău dorit.

Mângâierea Ta, pătrunsă

De nădejde, m-a smerit.


Sub cruntă batjocorire

Am răbdat, m-am umilit,

Dar am dus la împlinire

Legea ce mi-ai dăruit.


Gândul Tău din veac, Stăpâne,

Eu atunci mi-am amintit.

Ştiu, la Tine nu rămâne

Nimic rău, nepedepsit.


Sunt mâhnit, căci păcătoşii

Mă-nconjoară şi sporesc;

Ei nu vor legea dreptăţii,

Pe Tine nu Te cinstesc.


Pribegind, mi-aduc aminte

De Numele Tău cel Sfânt.

Cânt cereştile-Ţi cuvinte

Şi-Ţi păzesc legea oricând!


Tu eşti darul meu, dorirea

Vieţii mele îndreptate,

Partea mea şi moştenirea

Depărtării de păcate.


Ţie m-am rugat din suflet,

Pentru mila Ta nespusă;

În dreptate mi-am pus umblet,

A mea inimă-i străpunsă!


Gata sunt pentru poruncă,

În păienjenişul vieţii.

În păcat nu mă aruncă

Uneltirea răutăţii.


Şi mă scol la miezul nopţii

Să Te laud cu-a mea rugă.

Mă supun, blând, judecăţii,

Căci de bunătate-i pârgă.


Sunt părtaş la bucurie

Cu cei pe care-i conduci,

Cu cei ce se tem de Tine -

Milă multă lor le-aduci.


Îndreptează-mă pe cale,

Bunătate fă cu mine,

Să învăţ legile Tale;

Eu cred cu tărie-n Tine!


Am greşit întâi în viaţă,

Mai apoi m-am umilit.

Dar trezitu-mi-ai speranţă

Şi cuvântul Ţi-am păzit.


Căci eşti Bun, eşti Bunătate

Şi mă-ndrepţi cu mila Ta.

M-ai certat, după dreptate;

Legea Îţi voi cerceta!


Cei mândri - inimă neagră,

Închegată-n răutate;

Iară viaţa mea, întreagă,

Desfătare în dreptate.


Doamne, Îţi dau mulţumire

Că m-ai dus la umilinţă;

Astfel am făcut pornire

Vieţuirii în credinţă!


Legea Ta este mai bună

Decât splendide comori;

Gura Ta poate să-mi spună

Despre dreptele cărări.


Tu eşti Domnul, Ziditorul,

Doar Tu dai înţelepciune;

Se va bucura poporul

Drepţilor, de cele bune.


Facă-se mila cea mare,

Mângâierea Ta m-atingă,

Doamne, tinde-mi îndurare,

Răul să nu mă învingă!


Mintea mea e-n cugetare

Către legea Ta cea sfântă;

Caut a Ta îndreptare,

Tot cu inimă înfrântă.


Ruşinează-i pe nemernici,

Pe nedrept m-au duşmănit;

Parte fă-mi cu cei puternici,

Ce pe Tine Te-au iubit!


Inimă fără prihană

Dă-mi, ca să fiu mântuit;

Dorul face-n suflet rană

După Tine, Cel dorit.


Chiar şi ochii mei Te-aşteaptă,

Ei privesc departe-n zări,

Să Te vadă, să Te vadă,

Să-mi răspunzi la întrebări.


Cât voi mai trăi în lume?

Dreptate, când îmi vei da?

În jur e deşertăciune,

Nu-i nimic ca legea Ta.


Poruncă Ţi-e adevărul;

Pe nedrept m-au prigonit.

Obositu-mi-a piciorul,

Sufletul mi-e chinuit.


Ajută-mă, mă viază,

Milă dă-mi până-n sfârşit;

Legea Ta mă îndreptează,

Calea nu am părăsit.


Cuvântul domneşte-n veacuri,

Adevărul e în cer,

Şi-i transmis mereu în neamuri.

Creaturile nu-Ţi pier.


Pământul aşa rămâne,

După cum Tu l-ai făcut.

Orice zi are şi-un mâine,

Pentru un nou început.


Facerea mâinilor Tale

Îţi slujeşte după lege;

Şi-n necaz, şi-n supărare,

Mintea mea Te înţelege.


Niciodată în uitare

Nu doresc să mă scufund.

Cum să uit legile Tale,

Ce îmi dau viaţă şi cânt?


(partea I