Noaptea nuntii

[mirabela]

Nu exista jumatati de masura, o lege/regula e aceeasi pentru toata lumea. Bunul Dumnezeu pe toti ne iubeste, dar iubirea pt pacatos e cea mai mare. Nu cred ca se pune in discutie, ceea ce credem noi. Cel care hotaraste daca tinerii sunt impartasiti inainte de taina Sf. Casatorii, e parintele duhovnic, iar prin gura lui graieste Bunul Dumnezeu.

Poate oamenii aia obisnuiti fac milostenie mai multa ca noi, poate oamenii aia obisnuiti nu gandesc raul altora, poate oamenii aia obisnuiti sunt mai smeriti ca noi, ca noi zicem ca tinem post, si ei nu si asta e mandrie.

Nu stiu daca mai putem vb despre fariseism in ziua de azi, ca si cum ar fi ceva iesit din comun. Din pacate a devenit o normalitate, si lumea nu mai face diferenta.

Cat despre tineri, ei tb indrumati spre sf.taina a casatoriei, chiar daca unii sustin, ca nu ii tine impreuna un act, si multi rad cand aud ca tb sa se si spovedeasca, dar putini stiu ce bine e sa pleci curat la un drum.

Te rog, sa ne spui, unde scrie in toata Sf. Scriptura ca barbatul si femeia tb sa se impreuneze in noaptea nuntii?



- Parinte, as vrea sa ne spuneti ce este fariseismul si cum se manifesta el?

- Problema cea mai grava la acest capitol, fariseismul, este, si raspunsul il da proorocul David in Psaltire, ca "pe viclean uraste Domnul". In primul rand, fariseul este omul viclean. Este omul lepadat de orice notiune de morala, este omul lepadat de orice notiune de etica, este omul lepadat de orice notiune de norma canonica duhovniceasca. Am sa va dau un exemplu foarte des intalnit in viata noastra de zi cu zi: exista oameni, si ca duhovnic cunosc multe cazuri, care cu atata blandete si bunatate iti vorbesc despre Dumnezeu, despre normele legilor lui Dumnezeu si despre biserica, despre mantuire, iar in momentul in care nu se mai afla in prezenta ta, sunt cu totul alte persoane.

Trairea in fariseism este bigotismul absolut al societatii. Este vorba de omul cu multe fete. Spunea Sfantul Tihon de Zadonsk: "Fariseul este ca randunica, cat ii este bine sta cu tine, iar cand a dat de rau te paraseste". Intotdeauna fariseul va fi un om caruia ii va placea sa pozeze in victima. Intotdeauna fariseului ii va placea sa pozeze in lup moralist, sa scoata in evidenta faptele sale, sa observe paiul din ochiul aproapelui si sa nu vada barna din ochiul lui, intotdeauna un fariseu va sti foarte bine sa-si mascheze viciile, slabiciunile, defectele, sau cel putin sa le gaseasca o justificare prin care ele sa devina o norma de moralitate. In prezenta cercului de prieteni sau oriunde ar fi, el trebuie intotdeauna sa demonstreze ca in el exista o doza de finete spirituala.

Am sa va exemplific printr-o forma de fariseism foarte des intalnita, mentionata de obicei de Sfintii Parinti. Spune un ava: "Daca auzi de la cineva: ce smerit e fratele cutare, zice, incearca-l cu ispita si vei vedea cum incepe sa-ti arate cat este de smerit. Si-n clipa in care l-ai atins si i-ai zis macar jumatate din cuvant sau i-ai spus ceva ce nu-i este pe plac, daca e mandru sare ca ars". Sfintii Parinti spun despre unul ca acesta: "Ce smerit e mandruletul...".

Se spune ca Sfantul Vasile cel Mare a intalnit odata o calugarita care a inceput sa se smereasca pe sine si sa spuna: "Parinte, sunt o pacatoasa, sunt cea mai rea, cea mai cruda, cea mai tiranica, cea mai nesupusa..." La care sfantul i-a spus: "Da, dar parca totusi nu esti la fel ca ceilalti, esti parca un pic mai sus." "Ei, parinte, bineinteles ca da, din punct de vedere spiritual, sigur ca exista o doza de superioritate"

In momentul in care crezi ca smerindu-te din cuvinte te-ai smerit si din fiinta, esti intr-o mare inselare. In Pateric este consemnat clar cazul celui care platise cu bani sa fie smerit in fiecare zi la poarta targului; si intr-una din zile cineva l-a smerit fara bani si atunci, iesindu-si din fire, acela i-a zis: "Tu nu stii cine sunt eu, tu nu stii ce pot eu, tu nu stii cu cine stai de vorba..." "Stiu, tu esti omul care plateste in fiecare zi sa fie smerit; dar ce ramane interesant pentru mine, pacatosul, este ca azi, cand n-ai platit, parca nu ti-a priit nici smerenia..."

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ism-81125.html

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Cred că e preluată de aici:

"De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. " (Ef 5:31)

Unirea conjugală, ca tot ceea ce este făcut de Dumnezeu, este preasfântă. Adică, preacurată. E foarte adevărat că, pentru doi soţi postitori, care sunt riguroşi în privinţa fondului şi formei credinţei, abţinerea vreme de trei zile de la uzul căsătoriei nu este smintitoare, nici ispită, nici ceva prea greu de făcut. Aceştia sunt oamenii care fac mai mult decât e minimul necesar ca să se mântuiască. Dar câţi sunt în situaţia aceasta ? Pentru ceilalţi, pentru oamenii obişnuiţi dar care vor să trăiască în ascultarea Bisericii, ar fi bine să nu se dea Sf Împărtăşanie la nuntă, ceea ce în mod înţelept şi tacit se face (cazul pişcoturilor despre care am vorbit).
Există mereu riscul de a confunda fondul credinţei cu prescripţiile rituale. Există mereu riscul ca oamenii să creadă că "a fi creştin" înseamnă să nu te apropii de soţul cu care tocmai te-ai căsătorit timp de trei zile. În realitatea de pe teren, eu văd mereu taximetrişti cu multe cruciuliţe agăţate de parbriz şi care emit o sudalmă la fiecare trei cuvinte. Văd oameni care trăiesc în adulter şi amantlâc, dar ţin post vinerea. La ce le-o folosi ? Cât de des văd doamne care îşi fac datoria faţă de cei morţi, ducând pomană, dar îşi bârfesc vecina. Toate acestea înseamnă un singur lucru: fa-ri-se-ism. Înseamnă inexistenţa convertirii, care e transformare interioară în Cristos.

Deci, dacă aş vedea un cuplu de tineri care să se fi golit de ei înşişi pentru a se umple de Cristos, că din foame şi sete de El, din dorinţa de a se hrăni împreună cu hrana cea îngerească, se cuminecă la nuntă şi apoi postesc trei zile, iubindu-L fiecare pe Cristos unit cu celălalt, aş înţelege şi aş lăuda asemenea stare. Dar mai des eu văd altceva, şi atunci spun că o căsătorie albă timp de trei zile e bun punct de ajungere, dar rău punct de pornire în viaţa duhovnicească.