mesaj de la noul ierusalim

[mariamargareta]

Nici măcar de iertare nu mai este în stare “Dumnezeul” de la Pucioasa, aducându-Şi tot felul de justificări pentru această nouă neputinţă. Iar cea mai mare justificare este durerea de a se înfăţişa la “Tatăl” său cu insuccesul lucrării de mântuire de peste om, insucces care-i zdruncină pacea lăuntrică şi le aduce plâns şi zbucium amândorura:

“Nu mai pot să spun acum: „Tată, iartă-i, că ei nu ştiu ce fac!”, căci Eu M-am scris pe cer şi pe pământ Dumnezeu adevărat, arătându-i omului aceasta după ce Eu am murit pentru om ca să înviez şi să Mă dovedesc ce sunt şi cine sunt. O, cum să mai mijlocesc la Tatăl după ce i-am arătat omului cine sunt? Dacă omul ştie de unde sunt şi cine sunt, şi el nu face voia Mea ca să Mă mărturisească aşa, ce pot să-I mai spun Tatălui despre om când Tatăl plânge de mila Mea cu suspin adânc? Omului nu-i place sub jugul Meu, nu-i place sub voia Mea, şi plânge adânc Tatăl Meu de mila Mea, şi voieşte să-Mi dea pacea Tatăl.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 14-1-2002)

Dar cei care l-au vândut pe “Dumnezeul” de la Pucioasa sunt chiar cei din “poporul” lui, despre care spune că l-au vândut prin nepăsarea şi neputinţa lor:

“Fă-Mă să pot, poporul Meu, şi uită-te în Scripturi şi vezi că atunci când poate omul, pot şi Eu. Omul nu mai poate nimic pentru Mine, şi Eu nu mai pot nimic pentru el fără el. Dar tu fă-Mă să pot peste om şi fii copil frumos, că Eu mereu, mereu ţi-am spus aceasta, dar caută să pătrunzi bine taina acestui cuvânt, căci cerul se uită la tine şi aşteaptă după harul Meu din tine, nu după harul tău.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 4-12-2002)

Tot ei sunt cei care l-au determinat, prin neascultare şi răceală, să-şi mărturisească neputinţa:

“O, poporul Meu, ia, fiule, şi vezi ce înseamnă să-Mi fii fiu. Ia, poporul Meu. Mă ajut cu cei din cer, că am devenit neputincios peste tine, fiindcă tu poţi să nu Mă asculţi şi poţi să te asculţi pe tine. Ia ascultare, ia duh de ascultare şi lasă-Mă pe Mine peste tine, că îmi vine să spun: „Nu mai pot”. Fiindcă tu nu Mă laşi peste tine, de aceea îmi vine să spun aşa, că nu vreau să te strivească neascultarea şi răceala ta de Dumnezeu. Israele, Israele, de mult nu te-am mai strigat aşa, şi te-am strigat Ierusalime, căci Israel este cel ce se luptă cu Dumnezeu.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 14-12-2002

“Dumnezeul” de la Pucioasa a eşuat şi în propovăduirea iubirii:


“Nu mai pot să-l fac pe om să Mă iubească. Nu mai pot să-l fac pe om să facă voia Mea, că omul e născut din omul care a făcut voia lui lepădând din el voia Mea.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 9-3-2003)

Nici în liderii pucioşi nu mai găseşte “Dumnezeul” lor putere de a lucra aşa cum voieşte, pe motiv că aceştia, care ar trebui să fie “mâna lui dreaptă”, sunt la rândul lor neputincioşi şi adânc tulburaţi de tot soiul de lipsuri materiale şi de absenţa unor surse sigure de finanţare (denumite conspirativ “ajutorul de pe pământ”), care să le vină peste noapte şi nici să nu le creeze prea mari obligaţii:

“O, sunteţi lipsiţi de tot ajutorul de pe pământ, dar staţi de-a dreapta Mea răbdând până ce voi pune la pământ toată durerea care încurcă drumul Meu cu voi, toată necredinţa şi loviturile care vă slăbesc pe voi ca să nu mai pot Eu în voi. ” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 7-7-2003)

Intenţia generoasă a “Dumnezeului” de la Pucioasa de a face îngeri din diavoli este total compromisă din cauza omului care nu-şi ţine gura şi spune prostii:

“Nu mai vorbi prostii, omule, că atunci când vei striga la Mine să ţi le uit, ţi le voi şterge cu mare, mare suferinţă, precum tu Mă faci să sufăr atâta durere, atâta ruşine înaintea diavolilor cărora te închini şi care ţi se închină ca să le faci voia, de nu mai pot Eu să fac înger din diavol şi din om.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 19.12.2003)

Liderii pucioşi, denumiţi “copiii care primesc cuvântul pucios”, sunt singura speranţă a “Dumnezeului” pucios, ca prin ei să poată şi el pe pământ să-şi facă răspândit şi cunoscut cuvântul şi învăţătura care se vrea a fi adânc sfinţitoare peste om:

“Harul Meu doreşte mult din Mine să-şi arate slava lui peste pământ, şi de aceea vă rog, copii care staţi înaintea cuvântului Meu de câte ori el vine pe pământ cu dor, să vă umpleţi cu dor de tot harul Meu, ca să Mă daţi voi la cei ce iubesc dumnezeirea Mea pe pământ şi în ei, căci cei ce doresc să iubească sfinţenia, aceia o caută la Mine şi o iau şi prin ea se umplu ei de iubirea lui Dumnezeu, şi fără ea ei nu mai pot pe pământ, şi fără ei Eu nu mai pot pe pământ, şi aşa am lucrat Eu şi acum două mii de ani cu cei ce prin ei Mi-am slobozit dumnezeirea Mea după ce i-am umplut pe ei de ea, de puterea Mea care sfinţeşte toate câte se supun ei pe pământ şi în om.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 19-1-2005)

Neputinţele “Dumnezeului” pucios sunt totale şi desăvârşite pe pământ, căci nicăieri el nu mai poate încăpea cu învăţătura lui:

“O, poporul Meu, lumea Mă răstigneşte mereu, şi pe nicăieri Eu nu mai pot încăpea şi nu mai pot trăi, căci lumea îl desparte cu totul de Dumnezeu pe om, şi omul nu-şi simte moartea aceasta dacă el stă în mijlocul lumii, dacă el nu este îmbrăcat cu Duhul Sfânt, prin lumea aceasta a întunericului omului.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 11-9-2005)

Cea mai mare durere, care Îi creează adânci nedumeriri încât nici nu le mai poate purta, îi vine însă “Dumnezeului” pucios de la cei care s-au răzvrătit, şi au plecat apoi din sânul sectei, dezvăluind o serie de ascunzişuri extrem de stânjenitoare, care pun sub semn de întrebare “sfinţenia” de la “Noul Ierusalim”:

“O, Îmi vine să Mă mânii, Îmi vine să dau cu vărguţa cea usturătoare în cei ce se răzvrătesc. Nu mai pot purta durerea aceasta pe obrazul Meu cel sfâşiat şi Duhul Meu umilit şi biruit de om. Să stau, oare, aşa biruit? Să joc şi Eu în placul omului?” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 1-3-2009)

“Dumnezeul” Pucios îl acuză pe creştinul care se plînge acum că “nu mai poate răbda” că el spune aşa din neiubire şi din răutate, dar uită că El însuşi a spus în repetate rânduri că nu mai poate răbda, şi că astfel se acuză pe Sine de neiubire şi de răutate şi de nesuportarea celui care greşeşte:

“Aud pe creştinul şovăielnic cum spune: „Nu mai pot, nu mai pot să rabd!“. Acest cuvânt greu vine de la neiubire, vine de la răutate, de la iubirea de sine vine, şi omul se suportă pe sine, iar pe altul nu.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, 7-6-2009)

[vsovivi]

Oare cine a dat liber la "obrăznicia de a-l crede pe Dumnezeu un neputincios "?

Dă-o la întors mereu, dă-o, dă-o şi apoi ia-o iar de la început viceversa, vicentoarsa, viceglobul pământesc, stop, de parcă nu v-am zis că nu există niciun glob de pământ şi nicio planeta... v-am zis mereu.

Păi Dumnezeu aşteaptă ca şi omul să aibă milă de Dumnezeu cum are şi Dumnezeu milă de om, dar iată că omul e sadic şi cinic şi perversatil şi o dă mereu la întors... şi aşa cum face omul aşa şi voi...

...şi e fericit omul apoi cu bogăţia lui şi surâde, susrâde că poate împunge de acolo cu spinul... şi iată poate omul ca dracool şi nu mai poate ca Domnul... nu mai poate ca Dumnezeu ca să facă numai binele ci iată că face omul şi răul şi se răzbună mereu, căci omul se închină ispitidolului răzbubunării... şi dacă s-a răzbunat el odată crezând că s-a răzbunat bine, gata, crede cu pătimăşie că a făcut binele, şi simte că e adulat de satana că cică îl crede şi satana, şi se amăgeşte omul visând şi voind avere cu zgârcenie înţeleaptă ca credulul că se crede şi el pe el din moment ce crede că îl cred şi alţii în stare şi unii chiar îl cred şi atunci crede chiar că îl crede până şi Dumnezeu... dar cum să-l creadă Domnul pe omul cel rău şi necredincios că ar putea fi bun când El ştie şi vede ce e cu adevărat în inima omului: avere, înţelepciune de sine, ştiinţă deşartă şi multă înţepare şi răzbunare, spinii păcatelor, adică toată semeţia şi voia de sine şi răutatea ruşinii neruşinate a obrăzniciei... deci se vede mândria şi omul crede că e virtute şi e fericit că îşi închipuie mărimi despre el căci credulul crede că e crezut, pentru faptul că cică e înţelept, dar el nu ştie că e în posesia înţelepciumei şi a ştiinţeleprelor şi că are defapt multă oftică în sufletul pismaş de la zgârcenia cea fânţeleaptă şi plină de paie... nu ştie sărmanul că încă nu vede ce ispispite grele vin prin el... nu vede ce vine şi atunci dă cu bolovani în tot ce mişcă... şi în sus, neştiind că or să cadă de acolo formând mările... direct în capul lui cel înţeţelept... şi nu ştie sărmanul ce drob de sare uriaş şi-a ridicat pe vârful casei sale prin închipuirea de sine... şi nu ştie că e din sare de bazna drobul... şi din sare din aia foarte amară.

Deci cine te mai crede pe tine omule rău şi necredincios? Cine te mai crede faraoane multiplicat în milioane de farisei şi saduchei?

Eu ţi-am pus mereu placa stricată exact ca un papagal, dar se pare că tu nu vrei s-o mai auzi căci iată parcă te văd cum eşti din ce în ce mai plin de grimasele în care crezi că te crezi şi te vezi înţeţelept:

Nu ştiu de astea... ori de astea, ori de astea, ori de astea, nu ştiu... de astea... spirtiritiste.

...decât vine unda:

Citat:
Cîntecul papagalului:
„ Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine, dar fiindcă azi ești suspărată, am să te iert, e vechi păcatul,.. și nu ești prima... vinovată. (Versiuniune după Minulescu, modificartă. Ce artă? Păi artă marţială şi joială... fireşte.)

şi... placa stricată, aia cu zmeus:

„Deci nu te mai agita dejabba, că oricum nu te mai cred!

Şi oricâte p-ape vei arunca din guriţă după copiii lui Dumnezeu, să fii pregătită că la un momendat se vor întoarce toate val vârtej asupra ta... săramnă amăgită de cel rău. ”''”

Așa că iubește-Mă draga mea... dușmancă...”

Că eu atâta ştiu... şi nu ştiu... ce mă fac cu tine.

Şi ai grijă să nu te mai tot desfrânezi tot citind şi tot privind, un pic un pic, la tot felul de averi frumuşele prin toate filmele horrror, ca să nu rămâi pe veci aşa.