Cunoastere versus ignoranta. Rolul elitelor intelectuale

[Lucemferre]

În prealabil postat de Traditie1

Deci singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu este isihasmul. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din cărți sau de la alți oameni, e ceva ce trebuie să experiem direct prin viață de contemplație, teoriile nu au nici o valoare, nici credința. Listele de virtuți și alte scrieri sunt simple teorii care nu ne ajută prea mult. Teama de Dumnezeu e singura care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Iar petrecerea isihastă, prin faptul că suntem permanent conștienți de Dumnezeu, ne adâncește progresiv teama de Dumnezeu, ne face să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm. Și prin asta ne împăcăm cu Dumnezeu, devenim pregătiți de momentul morții și totodată ne modificăm structura psihoemoțională, despătimindu-ne și eliminând pericolul unor căderi în neascultare în veșnicie.

Tradiţie, Dumnezeu e dragoste. Dragostea nu e o calitate a lui Dumnezeu, ci starea Sa de existenţă. De ce crezi că Mântuitorul pune atâta accent pe iubire? Pentru că aceasta e singura cale de cunoaştere a lui Dumnezeu. Isihasmul e doar o apropiere, deci e totuşi o diferenţă.
Iar, îmi e dificil să înţeleg de ce un creştin, un ortodox, pune accent mai mult pe teamă decât pe dragoste. E adevărat că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar e doar începutul. O dată cu jertfa lui Hristos, cu dovada supremă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, cel din urmă este invitat la mai mult de a-i fi teamă... este invitat la iubire. În plus, e absurd să-ţi fie teamă de propriul tată, nu? Între ruşine şi teamă, din nou, e foarte mare diferenţă.
Nu am cum să nu remarc cu aceeaşi dezamăgire atitudinea negativă pe care foarte mulţi ortodocşi o adoptă în ceea ce priveşte comportamentul lor şi raportarea acestuia la Creator. Spui că trebuie să "să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm.". Ştii câţi oameni cu FRICĂ (în adevăratul sens al cuvântului) de Dumnezeu, cu teama de a nu-I greşi cu nimic (din cauza imaginii de Dumnezeu pedepsitor pe care au avut mulţi grijă s-o cultive de-a lungul timpului) şi, ce-i drept, mai sensibili au fost nevoiţi să facă nişte vizite pe la psihiatrie? Cele mai frecvente afecţiuni declanşate de o astfel de atitudine sunt, în primul rând, depresia şi, imediat după, delirul mistic. De ce să am grijă să nu păcătuiesc, în loc să am grijă să fac bine? Diferenţa, deşi aparent e doar de nuanţă, e ca de la cer la pământ. Degeaba stai să-ţi faci grijă cu păcatul, că tot îl săvârşeşti într-o formă sau alta. În loc de ofensivă, mai bine treci la atac. Nu văd rostul unei cenzuri atât de exagerate, încât să ajungi să-ţi controlezi orice gest. E calea sigură către dezumanizare şi un bilet, adesea doar dus, către sanatoriu.