Cunoastere versus ignoranta. Rolul elitelor intelectuale

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Tradiţie, Dumnezeu e dragoste. Dragostea nu e o calitate a lui Dumnezeu, ci starea Sa de existenţă. De ce crezi că Mântuitorul pune atâta accent pe iubire? Pentru că aceasta e singura cale de cunoaştere a lui Dumnezeu. Isihasmul e doar o apropiere, deci e totuşi o diferenţă.
Iar, îmi e dificil să înţeleg de ce un creştin, un ortodox, pune accent mai mult pe teamă decât pe dragoste. E adevărat că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar e doar începutul. O dată cu jertfa lui Hristos, cu dovada supremă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, cel din urmă este invitat la mai mult de a-i fi teamă... este invitat la iubire. În plus, e absurd să-ţi fie teamă de propriul tată, nu? Între ruşine şi teamă, din nou, e foarte mare diferenţă.

Accentul pe care Dumnezeu îl pune pe iubire urmărește protejarea sensibilității omului. Cei care ignoră iubirea, care acționează potrivit impulsurilor de ură, pizmă se dezumanizează, ajung la o stare de sărăcie sufletească și totodată devin ființe agresive ce nu pot fi acceptate în împărăția cerurilor, pentru că ar provoca suferință acolo. Iubirea este o sursă a fericirii, este modul de funcționare sănătoasă a ființei umane.

A spune că Dumnezeu poate fi cunoscut prin iubire e o formulă care sună savant, dar e incompletă. Dumnezeu este o Ființă concretă și poate fi cunoscut concret în măsura în care El se revelează, prin inspirație. Iar isihasmul e cel care ne deschide acestei inspirații. Orice altceva sunt filozofeli abstracte, proiecții ale minții noastre.

Dacă tu crezi în existența lui Dumnezeu ca Ființă concretă, prezentă, vie, atunci firesc e să crezi și în faptul că El acționează asupra omului și că poate fi cunoscut într-o măsură. Dar din vorbele tale se vede mai degrabă concepția unui Dumnezeu abstract, impersonal, inactiv, o teorie. Trebuie să-ți analizezi trăirile și convingerile, cred că suferi de prea mare siguranță de sine iar această siguranță nu te lasă să progresezi, să începi să cunoști cu adevărat. Tu ești convins că știi deja totul și asta e înșelător.

Spui că trebuie să "să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm.". Ştii câţi oameni cu FRICĂ (în adevăratul sens al cuvântului) de Dumnezeu, cu teama de a nu-I greşi cu nimic (din cauza imaginii de Dumnezeu pedepsitor pe care au avut mulţi grijă s-o cultive de-a lungul timpului) şi, ce-i drept, mai sensibili au fost nevoiţi să facă nişte vizite pe la psihiatrie? Cele mai frecvente afecţiuni declanşate de o astfel de atitudine sunt, în primul rând, depresia şi, imediat după, delirul mistic.

Sunt și forme patologice de frică de Dumnezeu, când ea devine o obsesie sau un sentiment de teroare și care duc la depresie, delir și altele, dar există și o teamă de Dumnezeu rațională, cea de care vorbesc eu. Această expresie, teama de Dumnezeu, provine din limbajul patristic și descrie o stare de responsabilitate accentuată, născută din conștiința unui Dumnezeu prezent, viu. O să-ți vorbesc prin cuvintele arhimandritului Sofronie:

Teama de Dumnezeu este urmarea unei iluminări duhovnicești. Natura acestei iluminări nu poate fi explicată de psihologie. Această teamă nu are nimic comun cu teama animalelor. Există multe trepte și forme ale ei, dar noi ne vom opri mai întâi asupra uneia dintre ele, care în chip deosebit acționează pentru mântuirea noastră: "groaza" de a ne afla nevrednici de Dumnezeu, care ni s-a descoperit în Lumina neapusă. cei ce sunt însemnați de această sfântă frică se eliberează de orice altă teamă pământească. Părinții noștri, neînfricați slujitori ai Duhului, se îndepărtau în pustietăți și trăiau cu fiarele sălbatice, în condiții aspre, într-o sărăcie totală, care întrece închipuirile oamenilor contemporani. Și asta, pentru a putea fi liberi să plângă, conștienți fiind cât de departe sunt de Dumnezeul cel iubit...Taina aceasta se ascunde din fața ochilor străini, nu pentru că Dumnezeu ar căuta la fața omului, ci pentru că harul acesta se încredințează numai acelora care ei înșiși se încredințează lui Dumnezeu - Hristos.
...
Această frică coboară asupra noastră de Sus. Ea, este un sentiment duhovnicesc, mai întâi frica de Dumnezeu și apoi de noi înșine. Noi trăim în starea de frică în virtutea unui Dumnezeu viu, conștienți fiind de necurăția noastră. Această frică ne așază înaintea Feței lui Dumnezeu, ca să fim judecați de El; noi însă am căzut atât de jos încât durerea pentru noi înșine devine o profundă suferință, mult mai grea decât chinul de a ne vedea în spaima necunoștinței, în paralizia insensibilității, în robia patimilor. Această frică este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Dar ea ne aduce lumina înțelegerii: pe de o parte devenim conștienți de starea noastră de pierzare, iar pe de altă parte, simțim sfințenia lui Dumnezeu. Uimitoare este natura acestei frici: fără acțiunea ei curățitoare, desigur nu ni se va deschide calea spre o desăvârșită iubire a lui Dumnezeu. Frica aceasta este nu numai începutul înțelepciunii, ci și al iubirii. Frica ne cutremură, făcându-ne să ne vedem pe noi înșine așa cum suntem și ne leagă de Dumnezeu printr-o dorință irezistibilă de a fi cu El. Frica însoțește uimirea în fața lui Dumnezeu, care ni se descoperă. A se recunoaște nevrednic înaintea unui asemena Dumnezeu, iată în ce constă spaima noastră.

Deci, atât timp cât nu conștientizezi nevrednicia ta în fața lui Dumnezeu nu poți înțelege nici natura fricii de Dumnezeu. Iar pentru asta, trebuie întâi să ajungi la credința într-un Dumnezeu personal concret, nu un concept filozofic.

De ce să am grijă să nu păcătuiesc, în loc să am grijă să fac bine? Diferenţa, deşi aparent e doar de nuanţă, e ca de la cer la pământ. Degeaba stai să-ţi faci grijă cu păcatul, că tot îl săvârşeşti într-o formă sau alta. În loc de ofensivă, mai bine treci la atac. Nu văd rostul unei cenzuri atât de exagerate, încât să ajungi să-ţi controlezi orice gest. E calea sigură către dezumanizare şi un bilet, adesea doar dus, către sanatoriu.

Neînțelegând ce este Dumnezeu, nici omul, tu nu înțelegi nici ce este păcatul și ce urmări are. Neavând conștiința lui Dumnezeu ca Persoane concrete, tu nu înțelegi faptul că El își poate răci dragostea față de creaturile răzvrătite. Păcatul are însă și un efect distructiv asupra personalității celui ce îl face. El nu este călcarea unor reguli ci trădarea vocii conștiinței. Prin păcate repetate, conștiința moare, ajunge să nu ne mai mustre iar mintea cade în uitare. Păcatul aduce o moarte parțială reală a sufletului. Prin păcat omul se desensibilizează, se animalizează, devine o ființă cu un orizont spiritual redus.

Cenzurarea manifestărilor nu trebuie să existe decât atunci când ele reprezintă manifestări voluntare, care ne scot din starea de adunare lăuntrică. Cea mai mare parte a gesturilor și gândurilor omului sunt involuntare și nu trebuie cenzurate. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cenzurarea lor ci contemplația. Însă omul nu poate ajunge direct la înțelegerea acestui lucru. În evoluția duhovnicească corectă, omul trece treptat de la o slujire trupească a lui Dumnezeu la una spirituală. Slujirea trupească e bazată pe presupunerile omului, cea spirituală e izvorâtă din cunoaștere. Iar în cadrul slujirii trupești unii caută să se străduie cât mai mult, de aceea citim de călugări care își înfrânau orice privire, orice gest, sau alții care își petreceau întreaga viață pe stâlp etc. Nu sunt manifestări patologice ci doar o stare de înțelegere inferioară, când omul nu e preocupat de progresul duhovnicesc fiindcă nu are conștiința necesară și el caută prin fapte să fie cât mai plăcut lui Dumnezeu.

La fel greșești și tu când crezi că faptele bune sunt pe placul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem binele, ci voia lui Dumnezeu. Dacă crezi într-un Dumnezeu personal, atunci crezi și în faptul ă El dorește să faci un anumit lucru în fiecare situație. Binele e bine în funcție de ceea ce Dumnezeu în atotștiința Lui știe că trebuie făcut, nu ceea ce credem noi. De fapt această conștiință a necesității căutării voii lui Dumnezeu ne aduce treptat în starea de contemplație, fiindcă în căutarea voii lui Dumnezeu omul se adresează Lui, cerând inspirație și treptat devine conștient de faptul că rugăciunea este tocmai lucrul în care constă împlinirea voii lui Dumnezeu, nu anumite fapte trupești. Iar rugăciunea trebuie să fie permanentă și ea ia în cele din urmă forma contemplației.

Contemplația este starea minții înaintea lui Dumnezeu, fără vreo adresare, gând voluntar sau alt efort, stare în care noi suntem conștienți de prezența Lui și de noi înșine. Ea nu exclude activitățile lumești, cu condiția ca ele să nu afecteze această stare.