Credinta si faptele bune

[glykys]

În prealabil postat de sophia

Credinta presupune si fapte bune. Sta scris si in semnatura mea.
Mai degraba credinta exista prin fapte bune
Pe de alta parte insa ma intreb care este legatura intre fapte si credinta?
Oare facem faptele bune numai pentru Dumnezeu si numai ca sa ne aratam credinta?
Nu cred.
Eu una fac faptele bune fara sa stau sa cantaresc si sa judec pentru ce/cine le fac. Le fac pentru ca sunt necesare, pentru ca pot ajuta pe cineva, sau face ceva bun pentru omenire.
Daca ele plac si lui Dumnezeu este si mai bine.
In general exista lucruri care pot sa difere: pot sa existe lucruri/fapte care sa faca bine omului, dar sa nu fie placute lui Dumnezeu si invers.

Am mai adus o data un exemplu in discutie si nu prea s-a raspuns la el. Il pun din nou.
Sa ne imaginam ca ne ducem duminica la biserica, la slujba. Pe drum intalnim un om aflat la necaz, sau intr-o urgenta medicala.
Ce facem?
Variante:
1. Ne continuam drumul ca sa mergem la biserica si sa fim bine placuti Domnului, sa ne rugam, se impartasim etc. si il lasam pe om in necazul/suferinta lui.

2. Ne oprim si ajutam omul si ne ocupam de el. Facem bine lui, dar il neglijam pe Dumnezeu, credinta biserica.

Si mai pun o intrebare: cand ajutam omul o facem pentru el ca are nevoie, sau pentru credinta/Dumnezeu?

Hai sa fim sinceri si sa gandim prin noi insine si nu prin citate, sau alti oameni.

Si ma mai intreb un lucru (mai de multa vreme): cat la suta in credinta este fapta buna/socialul si cat la suta teoria cum ii spun eu (ceea ce nu se vede - citit teologie, biserica, post etc.)?
Eu spun: 75% si 25%.
Alte pareri?

Bunica mea, daca se intalnea in drumul ei spre biserica, cu o persoana suferinda, de orice fel, se oprea si ii dadea ajutor, in numele Domnului. Stiu asta foarte bine, ca mereu mergeam cu ea. Sau ne astepta pe toti ai casei sa ne trezim, eventual sa si mancam, ca sa mergem cu totii la slujbe, spunand ca e mai bine asa, sa ajungem la sfarsitul slujbei cu totii, decat sa fie numai ea la 8. In sensul ca facea ea in deplina cunostinta de cauza o jertfa.

Dar se ducea la biserica pentru ca Il iubea pe Dumnezeu, ii ajuta pe oameni pentru ca ii iubea, si ii iubea pe oameni pentru ca Il iubea pe Dumnezeu. Nu am auzit-o niciodata zicand: nu fac asta, ca sa nu ajung in iad, sau fac asa ca sa ajung in rai. Ideea e sa fii impacat cu ceea ce faci si sa nu te indoiesti in sinea ta: oare o fi bine ce fac? Insa in toate trebuie dreapta masura si socoteala. Adica, e adevarat ce zice par. Steinhardt ca daca arde casa vecinului,eu il ajut, nu plec sa ma rog, sa ma imbunatatesc, pentru ca atunci se cheama ca sunt fudul si nu imi iubesc aproapele, insa fiecare trebuie sa faca ce poate si cat poate (daca nu e in stare sa stinga focul,macar sa cheme pompierii). Daca vad ca se ineaca cineva, sar sa il scot, dar e posibil sa realizez in clipa urmatoare ca nu stiu sa inot si atunci ne scufundam amandoi.

E si o pilda cu sfantul Nicolae, care trebuie sa ajunga la sinodul ecumenic, dar, pe drum, vede un taran impotmolit, si il scoate de acolo, ajungand tarziu la intrunire, si cu haina patata, si pilda celui de-al patrulea mag care risipeste darurile pentru pruncul Iisus, ajutand oamenii, iar aceasta jertfa a lui este bine primita.

Parerea mea e ca practica si teoria merg mana in mana. Ma duc la biserica sa Il slavesc pe Dumnezeu, sa fiu in comuniune cu El, sa primesc "lumina cea adevarata si harul cel ceresc", sa ma rog la slujba pentru toate categoriile de oameni, tin post si ma rog pentru ca acestea sunt mijloace de mantuire...

Nu stiu, mi se pare ca lucrurile sunt mult mai simple decat le vezi tu. Avem foarte multe mijloace, trebuie sa ne folosim de toate, in aceeasi masura, pe cat posibil.

[Ekaterina]

În prealabil postat de glykys

Bunica mea, daca se intalnea in drumul ei spre biserica, cu o persoana suferinda, de orice fel, se oprea si ii dadea ajutor, in numele Domnului. Stiu asta foarte bine, ca mereu mergeam cu ea. Sau ne astepta pe toti ai casei sa ne trezim, eventual sa si mancam, ca sa mergem cu totii la slujbe, spunand ca e mai bine asa, sa ajungem la sfarsitul slujbei cu totii, decat sa fie numai ea la 8. In sensul ca facea ea in deplina cunostinta de cauza o jertfa.

Cat de mult mi-a placut modul intelept in care proceda bunica ta. Ce frumos sa ai un asa model! De multe ori suntem tentati sa neglijam esentialul si sa facem ceea ce consideram noi ca este important, dar omul care are dragoste alege intotdeauna ceea ce este bine.

Mi-a placut in mod deosebit povestirea Omorul din cartea Povestiri Ortodoxe de Cehov, in care vedem unde duc faptele considerate bune, fara iubire fata de aproapele.

[Marius22]

O marturie vie, despre impletirea credintei cu faptele bune, desprinsa din viata greu incercata a lui Mircea Vulcanescu:

"Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin maretia lor tacuta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, intr-o zi le voi asterne pe hartie. [...]

Se afla printre detinuti un om, pe nume Motas, bolnav de maini, cu mainile reci si degerate iarna. Suferea de o grava insuficienta circulatorie. Omul nu avea manusi. Si nimeni nu avea, sau nu avea in plus, sa-i dea. Mircea avea niste ciorapi de lana. S-a hotarat sa-i tricoteze lui Motas, din lana ciorapilor lui, o pereche de manusi. Dar Mircea nu stia sa tricoteze. Nu-i ramanea decat sa invete. Exista o singura metoda: sa despleteasca incet ochiurile ciorapului si, facand rationamentul invers, sa inteleaga cum se impletesc ele. E ca si cum ai vrea sa inveti cuvintele dintr-o limba straina citindu-le de a-ndoaselea. Asa a facut. A citit de la dreapta la stanga, pentru ca invatandu-le, sa poata scrie cuvintele corect, de la stanga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit bete de chibrite si tot felul de innodaturi. Si pe masura ce desfacea un nod, il refacea invers, pe chibrite, impletindu-l. Tricotatul s-a facut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu stiu cat. Stiu insa ca de sarbatorile acelui Craciun, Mircea i-a putut darui detinutului bolnav de maini o pereche de manusi, tricotate de el, cu bete de chibrite!

(Stefan J. Fay - Sokrateion - marturie pentru un om, pag. 147-148)

[Ekaterina]

În prealabil postat de Marius22

O marturie vie, despre impletirea credintei cu faptele bune, desprinsa din viata greu incercata a lui Mircea Vulcanescu:

"Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin maretia lor tacuta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, intr-o zi le voi asterne pe hartie. [...]

Se afla printre detinuti un om, pe nume Motas, bolnav de maini, cu mainile reci si degerate iarna. Suferea de o grava insuficienta circulatorie. Omul nu avea manusi. Si nimeni nu avea, sau nu avea in plus, sa-i dea. Mircea avea niste ciorapi de lana. S-a hotarat sa-i tricoteze lui Motas, din lana ciorapilor lui, o pereche de manusi. Dar Mircea nu stia sa tricoteze. Nu-i ramanea decat sa invete. Exista o singura metoda: sa despleteasca incet ochiurile ciorapului si, facand rationamentul invers, sa inteleaga cum se impletesc ele. E ca si cum ai vrea sa inveti cuvintele dintr-o limba straina citindu-le de a-ndoaselea. Asa a facut. A citit de la dreapta la stanga, pentru ca invatandu-le, sa poata scrie cuvintele corect, de la stanga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit bete de chibrite si tot felul de innodaturi. Si pe masura ce desfacea un nod, il refacea invers, pe chibrite, impletindu-l. Tricotatul s-a facut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu stiu cat. Stiu insa ca de sarbatorile acelui Craciun, Mircea i-a putut darui detinutului bolnav de maini o pereche de manusi, tricotate de el, cu bete de chibrite!

(Stefan J. Fay - Sokrateion - marturie pentru un om, pag. 147-148)

Impresionanta marturie. Sunt marcata de tot ce s-a intamplat in perioada comunista in puscarii, cu acesti oamneni de o mare valoare. La ei putem gasi exemple nenumarate in care credinta este marturisita prin fapte. Este cunoscuta si fapta lui Valeriu Gafencu, acesta cedand streptomicina pastorului Richard Wurmbrand pentu a-i salva viata cu pretul propriei vieti.