Vive la France !

[Mihnea Dragomir]

Ceea ce mi se pare curios este că atâţia francezi continuă să sărbătorescă drept Ziua Franţei comemorarea acelor evenimente, când canaliile Parisului şi ale istoriei au inaugurat, în numele "drepturilor omului", cea mai teribilă teroare pe care a cunoscut-o Europa până în 1917. Din "liberte, egalite, fraternite ou la mort", s-a promovat "la mort". Un dement a inventat o aplicaţie a planului înclinat pentru tăiatul capetelor: sinistra maşinărie a fost pusă la lucru timp de 6 ore pe zi şi a devenit monument de referinţă. În ura lor faţă de Cristos, faţă de Biserică, faţă de rege şi de nobili, faţă de orice ar fi putut avea legătură cu tradiţia, canaliile au tăiat capul regelui. Reginei. Unui număr impresionant de episcopi şi preoţi, neegalat decât de revoluţiile bolşevice. Unui număr încă şi mai mare de oameni simpli care, în Vandeea, s-au ridicat în apărarea preoţilor lor.

Dacă am vedea ruşi, nesiliţi de nimeni, aruncând cu artificii cu ocazia comemorării Revoluţiei din Octombrie, ni s-ar părea nefiresc. Dar, an după an, să vedem pe Fiica Cea Mai Mare a Bisericii jubilând la amintirea masacrării regilor şi episcopilor ei, ni se pare firesc. Fiecare pasăre, pe limba ei piere ! Adio, glorie a Franţei ! Ziua ta este, acum, ziua umbrei care ai ajuns: aniversarea căsăpirii crinilor tăi !

Această tristă zi nu poate fi ziua Franţei catolice şi monarhice. Eventual, poate fi sărbătoarea sanchiloţilor care au umplut cancelariile europene ajungând şi la noi şi învăţându-ne, democratic şi doctoral, la gât cravatei cum se leagă nodul.