Tristetea se vindeca prin rugaciune.

[Sara I]

Frate MariS...

Facutu-mi-s-a ocara ca lauda, si lauda ca ocara? :-)

Doamne-ajuta !

Va multumesc pentru cuvintele bune, si multumesc celor ce scriu trairile si sfaturile lor, ca am avut mult folos din cele citite aici.

Isus Hristos, Domnul nostru, viu in vecii vecilor...sa fie preamarit, pentru fiecare inima curata care Il cauta in adevar.

Zicea un pustnic..ca daca vezi ceva bun in mine..nu opri ochii la mine, acest putregai..ci cauta in spatele meu...la Dumnezeul cel viu..care te iubeste pe tine..si m-a miluit sa-ti fiu cu ceva de folos..si Lui..si numai Lui...totdeauna Lui..da-I cinstea de Tata..ca doar a Lui este..totdeauna...si daca vezi ceva rau in mine...si multe sunt, vai, pacatele mele...al meu este, din orbirea, si viclenia, din trufia si bezna inimii mele..in care zacut-am ani...si ani.....dar totusi...tu, fratele meu...nu te scarbi de mine...ci roaga-te pentru mantuirea mea...si asa...Bunul Dumnezeu..care Dragoste este...si mult pretuieste la El iertarea greselilor aproapelui....ne va milui pe amandoi..

[Marius22]

Tristetea se mai vindeca prin parasirea pacatului si prin fapte bune. In fond, tristetea noastra, cea pierzatoare de suflet, nu este decat lipsa bucuriei savarsirii binelui.

[Marius22]

Postul Mare ne cheama sa descoperim chipul mantuitor al tristetii. Tristetea transformata in rugaciune de pocainta, intristarea cea dupa Dumnezeu.

[costel]

Se poate vorbi de o tristete si la Dumnezeu, provenita din despartirea omului de El. Il doare faptul ca omul s-a despartit de El. Dar fiind parinte nu-Si lasa fiii in moarte. Si stiind ca ii poate ridica de acolo, traieste si bucuria reintoarcerii lor. Asa ca la El niciodata nu e doar tristete, e deodata tristete si bucurie.

In multe locuri ne intalnim cu tristetea, unita ce-i drept cu bucuria. De exemplu nasterea Sa are loc intr-o pestera, chipul mormantului, scutecele Sale sunt chipul giulgiului, ... E un fiu nascut pentru a muri, ca sa nimiceasca moartea si sa ne aduca noua bucurie.

Iar atunci cand plangem pacatele, plangem tristetea ruperii legaturii cu Dumnezeu, dar avem deodata si bucuria ca ne-a iertat, vazand instristarea noastra pentru pacate. E o stare asemanatoare cu cea de la Pasti - la prohod plangi ca Fiul este dat mortii, dar ne si bucuram stiind ca Se va ridica din moarte. Eu asa vad si instristarea pentru pacate, unita deodata cu bucuria ridicarii din pacate.

[adam000]

De pe:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...a-deznadejdii/

Parintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu si deznadejdea noastra – predica tinuta la 1 decembrie 2002, Bucuresti, Biserica Studentilor (Sf. Nicolae)

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.
Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

[adam000]

continuare...

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.
Trec la Apostol fiindca apostolul de astazi este uimitor de… la ordinea zilei, ca sa zicem asa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodata sa raspund si cu multi am vorbit, si am vazut ca fiecare om este, astazi, o tragedie, fiecare om, astazi, este o incarcatura de dureri si de deznadejdi.
Si iata ce zice Sfantul Pavel: Dumnezeu a luminat in inimile noastre sa straluceasca cunoasterea slavei lui in fata lui Hristos. Aceasta comoara insa o avem in vase de lut. Ca sa parafrazez putin, ca sa intelegem ca inaltimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiti din toate partile, dar nu striviti, in mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti dar nu parasiti (in alta versiune: prigoniti dar nu lepadati), doborati dar nu nimiciti, totdeauna purtand in trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iata ca zice: ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre.

[adam000]

continuare...

Daca Sf. Pavel nu ar fi trait dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate partile, s-ar fi zdrobit; in cumpana [fiind], [ar fi] deznadajduit; prigonit fiind s-ar fi simtit lepadat, cum multi dintre noi astazi ne simtim lepadati de Dumnezeu; doborat fiind, ar fi fost si nimicit, cum multi care deznadajduiesc astazi – Doamne fereste – se doboara si greu le este, sau poate cu neputinta, sa se ridice.
Sa nu uitam ca Dumnezeu iubeste pe om si dragostea lui nu poate sa paraseasca pe om si, orice s-ar intampla omului, chiar daca nu mai vedem nici o cale de iesire, ramane un singur lucru, cuvantul Sf. Siluan astazi mai actual astazi decat oricand: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Iata ca Sf. Pavel si el isi tine mintea in iad, cum ne-a zis parintele nostru, se vede obijduit, se vede in mare cumpana, se vede doborat, se vede prigonit, dar in nici unul din cazurile acestea nu deznadajduieste. Ce inseamna ca nu deznadajduieste? Nu inseamna ca nu simti o deznadejde, pana la capat uneori, pana cand nu mai stii ce sa faci; in momentul cand nu mai stii ce sa faci, iti iei o oarecare mangaiere, ce-ti este la indemana, stiind ca desi nu o simt eu acum, Dumnezeu ma iubeste.
Si cam asta ar fi cuvantul pe care as vrea sa-l dau intregului popor si tuturor acelora care mi-au scris atatea scrisori sfasietoare si deznadajduite. Si deznadejdea mea este de a nu putea, de a ma vedea incapabil si sa le raspund si sa fac ceva pentru ei si deznadejdea mea mi-o torn intr-o rugaciune cat de mica – daca doar un singur “Doamne…” in timp ce citesc sau cand ma gandesc sau cand imi amintesc de cineva – si putin credincios oi fi, dar am credinta ca nici un cuvant la Dumnezeu, care iubeste pe om, nu se pierde.